Cât de tăcută poate fi singurătatea! Numai în această liniște poți auzi freamătul conștiinței și bătăile inimii umbrei tale. Te privești lipit țărânei. Câtă josnicie poate fi în a muri fără că Dumnezeu să știe!?
*
Timpul nu ar trebui să suporte nici o unitate de măsură. Când nici timpul nu ne vindecă de suferințe, zilele sau nopțile ne sunt totuna. Când poți muri din cauza capriciilor destinului, singura măsură acceptată este viața. Uneori mă întreb cum sună conversațiile dintre Divinitate și avortonii care nu au cunoscut măsura timpului ...
*
Mi-e imposibil a trăi în prezent, iar viitorul nu mă identifică în nici o stare. Stăruind în trecut, pot aștepta la un viitor construit pe ruinele trecutului. Nu există amintire în care să nu mă regăsesc în genunchi. Afectul îmi este un altar al suferinței. Fiecare ridicare pare un sfârșit de rugă. În real îmi înalț altarul până la Dumnezeu, o stavilă în calea întâlnirii nostalgiilor noastre.
*
Nu există tragedie în singurătate. Nu ai parte de acea degradantă tristețe provocată de semeni. Ești numai tu, construind acel sistem de valori autentic care nu-ți folosește la nimic. Nu există iluzii, speranțe, ci doar acea utopică senzație de echilibru perfect creat prin anularea defintivă a afectului dinaintea ingineriei rațiunii. Ai creat lumea perfectă în care geniul tău poate fi finalmente înțeles. În tot acest timp afectat creației, rațiunea ți se zidește între pereții sufeltului și ai parte de aceași finalitate, singurătatea dedicată nebuniei. Și iarăși mori fără știința lui Lui!
*
Între estetică și frumusețe sunt aceleași diferențe ca între lașitate și abdicare. Frumuseții i-aș putea dedica poeme întregi, cultului pentru estetică numai poleiala afectului meu. Ce încântare mă posedă la gândul postării la picioarele efemerei estetici a minciunilor cu care am fost sedus! Ce este trecător nu te reține, numai dacă dovedești lașitate. O abdicare în fața frumuseții îmi este permisă nu mai mult de o pauza de viață, doar cât îmi pot permite a iubi. Câtă dezamăgire putem suporta ulterior, aflând că și iubirea-i trecătoare. Dezastrul se instalează când începem a iubi din nou, o altă pauză de viață ...
*
Destin există în fiecare ființă. Destinul este o consecință a acțiunilor, indiferent de natura lor. A te resemna definitiv deasupra vieții este o reacție a analizei introspective în plan metafizic. Diferența este nu în acțiune ci în determinarea lor. Solitudinea este destinul celor ce gustă viața complet, care preferă absolutul în detrimentul lașității de a fi. Destinul va fi sincer numai cu cei care cred în ei, cei care nu se tem de viața din sine. În solitudine ai depășit anarhia, iar liniștea are gustul ambroziei.
*
Câtă irosire de cuvinte în povețele Bibliei. Câtă irosire de liniște în stareție. Câtă irosire de sacrificiu în a poza în creștin. La ce-mi folosesc toate astea când am aflat că poți muri fără știința Lui!?

Cluj Napoca
aprilie, 2009