Creierul tău nu se mai eschivează de la aberații. Ideea! Plod al nenumăratelor atentate la adresa uniformului, chiar din momentul apariției s-a dezis de serviciile umilelor slugi ale recunoașterii care ar vrea să restabilească echilibrul între operă și creator.

Își imaginează că e primul care a batjocorit-o, sfârtecându-i nimbul cu colți de fiară flămândă de necuprins, sorbindu-i cu lăcomie virtutea, măturând orice urmă de neprihănire din golul ce-i ținea loc de esență. Crede că ești primul care o închină în cinstea căutătorilor de origini, care însă o va găsi ultima dintre cele care încălzesc așternuturile atâtor generații de stricați. Va curge multă nesăbuință pe apa sâmbetei, ca să accepți ideea că a mai fost posedată, că ai îngropat cele mai frumoase clipe într-o desfrânată.

Nervii de fier ai epocilor de aur se topesc de încordare, iar laurii nu țin de umbră… Cine ești? Un ciob din întregul tatălui (al nostru)… Cine este el? Unul care s-a încurcat cu o femeie. Să nu arzi până la cenușă, cum a ars și el, nu te va lăsa să savurezi din plin bucuria genezei, nu admite să devii fericit. Altfel cum ar justifica existența paradisului, grădina de dincolo de pietrele pe care nu le mai aruncă nimeni?

La un pas de ridicol, surprinzi umbra ucisă cu zgomot. Sub privirea amintirilor orfane identitatea îți șoptește să cedezi, o vrei și… te ridici, te uiți la ceas și vezi mișcarea acelor în timp, deplasarea într-un spațiu limitat, anii, puntea care leagă cele trei timpuri. Pentru câteva clipe de răgaz pierzi imensitatea mai plină decât un pahar cu trăiri. Nu te surprinde că ceea ce faci zi de zi sunt nimicuri lipsite de importanță cărora le-ai găsit un decor, administrând o doză de morfină momentului care, ignorând voința (pe cât de abstractă, pe atât de stimulativă) trage cortina, că ți se servește spectacolul fără nici un decor, iar actorii sunt acoperiți de unicul veșmânt autentic - goliciunea.

Încă milioane de întrebări în urmă pe suprafața sterilă a creierului însămânțat cu raționamente s-a aciuat un vulcan cu toată magna moștenită de la Început, cu toate neliniștile oamenilor care aveau să fie. A evadat din prejudecată, dar nu s-a lepădat de suspiciuni, pasează somnul din întrebare în întrebare puiului de cuc să-l ducă în ciocul verde peste porțile paradisului, să-i dea drumul acolo. Adună lavă pentru reîntoarcerea imposibilă de parcă n-ai ști că neascultarea îi răpise zborul.

Țesutul lui demult s-a contopit cu inexistența, dar țipătul post-mortem îți zgârie și acum conștiința. Blestem! Nu ai lăsat cerșetoarea să ți se uite în palmă pentru că nu știai cine va minți primul. Dacă o ascultai poate că rămâneau nebătătorite cărările neîncrederii, iar fructul oprit neatins.

Doar gândul că odată ajuns la lumină vei fi absolvit de acest infernal interogatoriu te-a susținut. Doar el îți îndreaptă pașii mutilați de pontiful căruia i-ai încredințat. Închistat în fagurii tergiversării încă nu-ți dai seama de zădărnicia căutărilor, nu vezi zăpada pângărită de urme străine ce-ți inspiră o frică nemărginită pentru viitor, pentru victimele misterului găunos.