Trecuse de ora două când maistrul Aldea observă că Stamate căruia tot atelierul îi spunea Păcălici își lăsă strungul să meargă în gol și ieși în curtea interioară. Mai făcuse el și în alte nopți la fel că deh, lucrul în tura de noapte e mai greu și se întorsese când se crăpa de ziuă, mirosind a băutură.
E drept că el, maistrul, pusese în mai multe rânduri niște „boboci” să-l urmărească dar pe ăștia cu caș la gură, nu poți să te bizui niciodată.
- Meștere, după ce a trecut de magazie, a intrat pe holul dinspre cantină dar acolo nu e lumină și l-am pierdut din vedere.
Azi așa, mâine așa, până când și-a zis că ori nu sunt în stare de nimic, ori s-au dat și ei de partea lui și își râd împreună de el.
Personal înclin să cred că se întâlnește cu alți ciraci de la lăcătușerie și beau sau dorm prin vreun cotlon ascuns. Ori joacă bâza cum auzise el într-o ședință lărgită unde fusese și el invitat dar i se atrăsese atenția să nu ia cuvântul.
Și cu toate astea, pe Păcălici nu îl prinsese nimeni în flagrant.
Așa că îl lăsă să se depărteze spre ieșire și se luă tiptil după el. „Eu sunt șulfă bătrână și cu mine, nu ține!”
Din curtea interioară o luă spre hala de finite, o ocoli și se uită cu mare băgare de seamă în cabina unei camionete rezemată de peretele sculăriei, apoi începu să se învârtească împrejurul ei nehotărât.
Camioneta, rosti meșterul gânditor și prinzând un moment când Păcălici se depărtase spre capătul aleii uitându-se la ceas – acum era sigur că aștepta pe cineva – se cățără fără zgomot pe platformă și așteptă lungit pe burtă. Tocmai la timp ca să vadă prin geam că lui Păcălici i se alăturase unul mărunt cu fața smolită pe care nu-l cunoștea și se urcară amândoi în cabină.
- Gata, Piticule, scoate banii și să trecem la treabă.
- Eu scot banii dar mie să îmi spui la fix nenicule dacă mă înșeală Fira. Te legi sau nu?
- S-a făcut. Banii și gata!
Piticu scoase banii, Păcălici îi numără și pocni nemulțumit din degete:
- Mai vreau trei sutare.
- Îți mai dau trei sutare, dar dacă mă-nșeală Fira, îmi spui cu cine?
- Cum te văd și cum mă vezi, dar banii că mă grăbesc.
Meșterului nu îi venea să-și creadă ochilor și urechilor și de-abia se stăpânea să nu izbucnească în râs.
Va să zică din ăștia îmi ești Păcălici al meu. Păi asta are să te cam coste nițeluș. Cine câștigă așa de ușor banii, îi și pierde la fel de ușor.
Păcălici îndesă și restul în buzunarul salopetei lângă ceilalți și pe urmă solemn:
- Acum să fii atent.
Întinde mâinile cu degetele răsfirate spre parbriz:
- Ochii la maestru' și fără cârâială că se lasă cu zbor neprogramat.
- Cum zâseși?
- Dacă nu taci, ai parte de ușuială.
Piticu dă din cap în semn că a înțeles. Se face liniște.
- Tată mare, tată maaare, vinooo să stăm de vorbă la sculărie.
Aha. Meșterul începuse să priceapă cum stau lucrurile. Uite cum își câștigă Păcălici banii de băutură.
- Tată mare, vino să stăm de vorbă la sculărie. Mă auzi? la sculărieee!
- Am venit taică, rosti meșterul apăsat și mai târziu îi fu greu să își aducă aminte care din cei doi ieșise prin portieră izbind-o de țâțâni și care trecuse prin parbriz făcându-l țăndări. Sigur e că Piticu s-a oprit la punctul de pază militarizată, cu ochii cât cepele, dând din mâini, cu spumă la gură, dar nimeni nu înțelegea ce voia el să spună:
- Tata mare, tata mare, dar Fira... Banii mei, banii mei!
În timp ce Păcălici a alergat într-un suflet până la cabinetul medical unde a mai apucat să spună înainte de a leșina:
- Bunicul, bunicul... Aoleu, mai iute ca interpolul. Aoleu... mai iute ca pompierii! Bunicul...