agonia
romana

v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 


Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 1901 .



Incursiune in generatia mea
personale [ ]

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [nuemozart ]

2002-05-16  |     | 



Am 23 de ani.

La 18 ani am plecat de acasa insufletita de ganduri marete si de sperante de mai bine. Bucurestiul a fost o incercare prea grea pentru mine, o biata provinciala care iesise de pe bancile liceului si care a fost obisnuita cu spatii mici, usor de parcurs cu piciorul, cu linistea unui cartier de la marginea unui biet orasel de pe malul Dunarii. Vuietul Bucurestiului, senzatia ca toata lumea aceea nu mai stia sa mearga pe strada ci fugea, zgomotul prea mare si distantele mult pre mari care te condamnau sa apelzi la mijloacele de transport in comun... ei, toate acestea au fost socuri mult prea mari. Nu am reusit sa ma desprind de aceasta fata a Bucurestiului si nu am putut gusta din viata culturala intensa la care visam pe bancile scolii. Ma imaginam seara de seara la teatru, la concerte, intalnind oameni cu care sa dezbat toate probleme lumii.

In cela aproape 4 luni de chin bucurestean, nu am reusit sa merg la nici o piesa de teatru, la absolut nici un concert. Singurele performante au fost: o plimbare prin Cismigiu si un film vazut la cinematograful Studio. Se poate spune ca sunt o inadaptata.

Am ales sa merg intr-un loc in care sa ma integrez mai usor. Brasovul mi-a venit perfect, ca o manusa. In prima luna stiam toate stradutele, toate cartierele, imprejurimile, imi facusem deja prieteni.

Gandurile mari, sperantele ramasesera aceleasi. Din pacate, din punct de vedere cultural, Brasovul nu avea atatea de oferit ca Bucurestiul. In schimb oferea accesul la natura, oamenii mai lenti, reveniti parca la normal dupa vacarmul bucurestean. Spatiile erau acceptabile.

Tinerii cu care eram la facultate nu faceau eforturi deosebita sa se impreteneasca cu mine. Se parea ca se stiau intre ei de o viata. Asa ca eu a trebuit sa atac decisiv pentru a intra in generatia mea. Am inceput prin a abdica in primul rand de la niste idei (care mi se pareau atunci preconcepute) la care tinusem mult. La examene suflam si eu in stanga si in dreapta, intrebam si eu pe cine apucam. Este uimitor ce apropiere creeaza aceasta atitudine. Daca vrei sa intri in vorba cu cineva si nu ai curajul sa il abordezi, pentru simplul motiv ca te-ai simti penibil si nu ai sti ce sa spui... ei bine, asteapta sa vina un examen si aseaza-te langa persoana respectiva. Atunci ori vei avea norocul ca celalalt sa te intrebe nu stiu ce pentru nu stiu care subiect... sau chiar tu vei face acest pas, fara insa a te mai simti ridicol. Dupa aceea, totul este mult mai simplu..

Asa am cunoscut si eu un numar de persoane cu care mergeam in diverse baruri... si trebuia sa mai renunt iar si iar la principiile mele. Pentru ca este greu sa te mentiii ntr-un grup daca nu accepti provocarile grupului. Noptile au devenit din ce in ce mai pline... barurile brasovene, unde taiai fumul cu cutitul, au devenit ceva familiar pentru mine, halbele de bere curgeau din geru, am invatat sa rad din nimic si sa vorbesc o gramada de banalitati. Cand aburii alcoolului ne infierbantau creierii, abordam subiectele favorite... dragostea, sexul, relatiile. Fiecare avea ce povesti. Fiecare avea cate un necaz, fiecare avea ceva cu care se lauda. La capitolul acesta insa, eu eram complet deficitara. A trebuit sa inventez pasiuni inexistente ca sa ma pot mentine in grup fara a deveni o exceptie. Asistam la despartiri, tradari, impacari. Si, pentru ca eram intr-un grup... aveam contributia mea la fiecare din aceste evenimente. Eram pe rand, umarul pe care se plangea, vocea sfetnicului care indemna la calm si cumpatare, sau chiar deconspiratoarea unei inselaciuni. Apartamentul meu devenise incet incet locul nostru de intalnire asta si din cauza ca eu locuiam singura. Ceilalti aveau un gen de repect si admiratie amestecata cu invidie din cauza situatiei mele asa zis favorizate (no parents, no problems), fapt care insa nu i-a oprit de la a profita, si nu de putine ori, de amabilitatea mea. Amabilitate care era intr-un fel fortata de dorinta mea de apartenenta la grup. Am invatat in timp sa nu critic, sa accept omul asa cum este, sa spun lucrurilor pe nume cand nu mi-a convenit ceva. Si de ce sa nu admit? In timp, am invatat sa ii iubesc pe acei oameni. Mi-au devenit dragi, mi-au devenit necesari. Cazand iar in reflectiile mele, bineinteles ca m-am indepartat un pic de "grup". Am inceput sa consider "persoanele" in individualitatea lor si asta a insemnat in timp distrugerea grupului din mintea mea (care grup - sa ii spunem drept, exista numai in conceptia mea...). M-am intors la valorile mele avand insa grija sa nu lezez pe nimeni. Ba chiar relatiile amicale individuale s-au dezvoltat cu atat ai armonios. Poate ca fiecare dintre noi, cei din grup, am trecut de fapt prin aceleasi stari.

Poate ca fiecare dintre noi a renuntat la inceput la anumite principii numai din dorinta de a fi acceptat de ceilalti. Poate ca toti au bravat cu povestile lor si poate ca, unii dintre ei chiar inventasera, la fel ca mine. Invatam de fapt, fiecare in felul nostru, si totusi impreuna, cum sa ne descurcam in relatiile cu cei din jur. Defineam fiecare pentru el termenii de pritenenie, tovarasie, dragoste, nebunie. Cu totii cred ca facusem eforturi uriase ca sa ne dam drumul barierelor si sa devenim cateodata nebuni, exaltati, rebeli, anarhisti. E mai usor sa bravezi in fata unui auditoriu decat sa bravezi de unul singur.

Si toti, suntem copii ai timpurilor noastre. Suntem agitati, superficiali, bantuiti, chinuiti.

Am 23 de ani. Am putini prieteni si cand ma uit la ei ma vad intr-un fel pe mine. In momentele noastre bune facem haz de necaz si aruncam ironii usturatoarela adresa noastra. Cu toate astea, ne mentinem pe linia de plutire pentru ca stim ca, desi suntem copii timpurilor noastre, suntem un pic in afara generatiei noastre.

.  | index










 
poezii poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
poezii Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. poezii
poezii
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!