Cuvintele acestea vor să înlăture ceața vremurilor căzută peste imaginea Anei.
Dincolo de zbaterile monotone ale timpului omenesc, lumina ei blîndă o simt chiar și acum, aici, lîngă mine. Lumina ei, pătrunzînd prin crăpătura unor zile pustii, singuratice.
Ana era odată demult o femeie foarte frumoasă, apoi taina ei s-a apropiat de pămînt. Era o mare de îngrijorare, de teamă și resemnare, de prea deplină înțelegere a părții dinlăuntru, ascunsă, a lucrurilor.
Astăzi, cînd cuvintele acestea au ajuns în fața ochilor voștri, Ana nu mai este, dar apele oglinzilor îi redau trăsăturile cînd chipul meu, încă tînăr, se răsgrînge în ele.
Am măsurat cu gîndul și cu pasul, cu zilele și cu nopțile timpului meu, singurătatea și am înțeles că ea va pieri doar odată cu mine.
Se desprimăvărează. Aici, atît de departe de Orașul Părăsit, sufletul meu încearcă să uite. Dar dincolo de nesfîrșitele coridoare ale aducerilor aminte, în adîncurile calme ale acelui loc unde vremea care trece nu schimbă niciodată nimic, există o rugă tăcută, ascunsă, pentru mama mea, Ana.