Discutam deja de câteva ore bune cu buna mea prietenă, I. Trecuse bine de miezul nopții, o noapte de vară după câteva zile de caniculă prematur declanșată. Ieșiserăm la terasa de la intrarea în oraș, unde ne plăcea să mergem pentru a ne despărți de decorul banalizat și banalizant al orașului. Discuția se împotmolise în jurul unui subiect stupid și căpătase o turnură agresivă, marcată destul de puternic de ireconciliabil. Era evenimentul în discuție vital? Fundamental? Nu. Evident, nu. Asta mă agasa. Pozițiile noastre, atitudinea interioară pe care o exteriorizam în discuție, era în fapt reflectarea unei atitudini de adoptare a unei poziții rigide. Nimic nu e ireconciliabil, decât dacă acceptăm noi înșine să devină, să fie. Fără să fi vrut poate, exact asta făcusem amândoi: ne cantonaserăm pe niște poziții care ne împiedicau să vedem mai departe, dincolo de valoarea și dimensiunea reală a faptului brut.
Sunt o fire foarte tolerantă. Bunul meu prieten M., chiar mi-a reproșat că nu am o viziune clară a diferenței dintre toleranță și prostie și sunt deseori sancționat pentru asta, fiind considerat prost. Era revoltat că accept această stare de fapte fără să întreprind nimic. Eu, pe de altă parte, nu mă simțeam în stare să-i explic de ce eram atât de tolerant. Poate că nici mie nu eram capabil să-mi explic. Poate că nici acum nu sunt. Rămân însă faptele. Și faptele, erau de partea lui, așa cum erau de partea prietenei mele în acele clipe târzii din noapte.
Nu o singură dată, am avut discuții care au condus din nou la acest reproș pe care mi-l făcea cu o durere sinceră, plecată dinăuntrul ființei lui. Simțeam asta, dar mă revolta de fiecare dată, deși n-aveam ce spune. Undeva, într-un plan subtil, simțeam că e ceva în neregulă cu mine și nu puteam să-mi dau seama ce. Pe de altă parte, cred în toleranță și îmi place mult pasajul în care Isus spune "Întoarce și obrazul celălalt". Ceea ce mulți dintre noi nu am înțeles și se pare că nici eu n-am înțeles prea bine, este faptul că El nu ne-a sfătuit să ne lăsăm călcați în picioare. El ne-a oferit un mod de acțiune constructiv și ne-a dat o măsură a toleranței foarte clară: o palmă. Nimic mai mult. O palmă. Noi am metaforizat excesiv și ori am transformat principiul în lege universală, aplicabilă la orice agresiune, ori l-am desconsiderat și ignorat total. Nu am încercat să experimentăm în existența noastră acest principiu și nu am văzut că el este completat de o altă învățătură, care se referă la relațiile pe care le stabilim. Ce înseamnă asta?
Dacă primești mai mult de două palme, nu e de vină cel care ți-o "administrează" pe cea în plus, ci tu. Nu tu ai ales tovărășia lui? "Nu zvârliți mărgăritarele în troaca porcilor, căci le vor mânca" - ne spune Învățătorul. Ai cântărit cu grijă foloasele relației? Cât e de constructivă? Cu cât mai mult te înalță? De vreme ce relația a continuat, înseamnă că ai apreciat că da. Asta înseamnă că deși nu ai prevăzut următoarele palme, aveai nevoie de ele. Altfel, ai fi plecat mai departe, să cauți o altă învățătură. Dar faptul că primești o nouă palmă, mai usturătoare decât cea dinaintea ei, e dovada faptului că aveai nevoie de ea.
Există o diferență între a tolera ceva și a înțelege ceva.
Făcând diverse reflecții pe marginea celor pe care le discutam, la un moment dat, prietena mea îmi spune:
---Știu unde am greșit! Segmentul și dreapta! Cred că ți-am acordat o importanță prea mare. Pentru mine, ai fost toată dreapta, deși în realitate, nu ocupi decât un segment.
În primele clipe, n-am înțeles. A simțit și a continuat:
---Viața, este asemeni unei drepte: începe undeva, într-un punct oarecare și se termină undeva, în alt punct. Pentru noi, ea poate fi asemănată cu dreapta infinită. Colegii, prietenii, orice relație pe care o ai, își suprapun doar o parte din existență cu a noastră. Dar nu toată existența. Relația începe dintr-un punct și se termină în alt punct, dar nu durează toată existența noastră. Excepțiile, confirmă regula. Un singur exemplu cunosc: gemenii. Viața lor, din ce știm, se suprapune aproape perfect. Aproape, nu perfect.
Greșeala apare când în mintea noastră, această perioadă de existență a relației, segmentul, se hipertrofiază, comparativ cu faptul real. Acordăm o importanță exagerată relației, încărcând-o cu înțelesuri pe care nu le are, dându-i o imagine potrivit așteptărilor noastre. Dar relația trebuie să curgă natural, nu trebuie să așteptăm ceva anume. Trebuie doar să manifestăm deschidere, să primim ceea ce ni se oferă, să ne bucurăm și să răspundem tot în mod firesc, cu bucurie. Atunci, relația este naturală, firească.
Când încercăm să o transformăm potrivit unor așteptări și eșuăm, ne simțim trădați, înșelați de prietenul, prietena, iubita, iubitul, colega, colegul nostru.
Reprezentarea segmentul și dreapta însă, sunt atât de intuitive, încât nu e nevoie de prea multă filosofie pentru a realiza, a conștientiza ceea ce am pus în plus, fără să fi existat în realitate. Mintea are tendința de a amplifica, de a hiperboliza fie într-o direcție, fie în alta. Dar Adevărul unei relații, de orice fel ar fi, se găsește înăuntrul ființei noastre, înăuntrul întregii noastre ființe, nu numai în mintea noastră. Mintea reține doare o parte din reflexiile care pleacă din Ființă, cele care sunt mai intense de obicei.
Mintea trebuie liniștită și lăsată întreaga ființă să simtă comunicarea, nu să o limiteze la rutină, la simțurile comune, văz - auz.
Nici o relație nu poate fi sărăcită și nici nu merită să fie sărăcită dezbrăcând-o de nuanțe în acest fel, lăsând să rămână o descriere a acesteia, bazată doar pe evenimentele deosebite. Fiecare detaliu își are sensul său, valoarea sa, magia sa minunată și dacă le lăsăm să se destrame, să treacă pe lângă noi, limitându-ne la a reține ceea ce auzim sau vedem, vom pierde nuanțele, acele nuanțe care dau frumusețea, aroma, diversitatea și farmecul oricărei relații. Banalizarea, ca pretutindeni, ucide. Nu dintr-o dată, ci treptat. Dacă privim mai mult cu mintea, vom schematiza totul, iar când schema va fi destul de complicată, vom respinge tot ce vine în plus. Aici e greșeala. Sunt atât de multe nuanțe ale unei relații, încât schematizarea va reduce totul la o schiță simplistă, mai ușor de reținut, din care la un moment dat, abia dacă vom mai distinge altceva decât banalul care ne asaltează de pretutindeni. Și atunci pierdem sensul, înțelesul, căldura, Iubirea, Adevărul.
Și am mai înțeles atunci ceva: segmentul și dreapta, sunt o schemă bună, care ne poate ajuta să restabilim firescul. Important este însă să nu reducem nimic din jurul nostru la o simplă schemă, decât temporar, când ne simțim confuzi, când simțim nevoia de a căpăta o altă perspectivă. O imagine de ansamblu, care să ne arate una sau mai multe direcții de explorat. Pentru că viața are o multitudine de nuanțe. Schimbarea perspectivei, ne poate ajuta să le descoperim. Schematizarea, ne sărăcește și dacă devine obicei, vom muri înăuntrul nostru, în sufletul nostru, însetați de nuanțe, de acele nuanțe pe care le-am pierdut, ocupați fiind din cale-afară să schematizăm...