S, 19 august 2006.

În hoinărelile mele pe Internet, am descoperit multe. Foarte multe lucruri, interesante. Ceea ce mi se pare important însă, este că am reușit să-mi stabilesc niște repere. Am descoperit că Internet este o lume stranie. Stranie, pentru că ea reproduce lumea reală, fizică, fără însă a fi o copie. Varianta virtuală a Pământului, are caracteristici proprii. Una dintre acestea, este abilitatea oamenilor virtuali de a comunica aproape fără limite. Una dintre principalele bariere pe care Pământul virtual numit Internet a înlăturat-o, este distanța. Putem sta lejer acasă, la consolă, în timp ce discutăm cu prietenul nostru din Sidney, cu cel din Roma și cu cel din L.A., "orașul îngerilor". Dar nu numai bariera spațiului a fost înfrântă. Pe vremea răposatului președinte al țării, a "multiubituluiconducător", era foarte important "să-ți ții gura". Pentru mine, asta a fost o mare problemă întotdeauna. Nu mi-am ținut gura de multe ori și am și plătit pentru asta.
Fiind eu așa de fel, adică fluierând în biserică, ce-aș fi oare tentat să caut pe Internet? Multe. Pentru că într-o anume perioadă a existenței mele am învățat că fluieratul în biserică se poate solda cu ciocul tăiat, soluția mea a fost să fac paranteze mai mari in "Caietele" mele. Adică, în loc de "jurnal" scriam ceea ce nu puteam "fluiera în biserică"...
Plăcându-mi deci hoinăreala pe Net, am început să scotocesc prin Casa în care nu de mult timp am fost primit: Agonia.net. Am găsit un nume care mi-a atras atenția. Am descoperit că e inimos. Inimos, pentru că numai un inimos poate să-și bată capul cu un festival de poezie și creație literară. Inimosul, se cheamă Marius Marian Șolea. Înainte să apuc să-i citesc biografia, am citit anunțul privitor la Agigea 2006. Am citit și dincolo de rânduri. M-am dus apoi la "bio". M-am cam speriat, dar am mai văzut și altele, așa că n-am colapsat. Am trecut mai departe, la lista lucrărilor. Ce mi-a sărit în ochi? "MCC, noroiul de la Târgu-Jiu pătează!". Sigur, vă veți întreba, de ce tocmai asta?.
Pe vremea când fluieratul în biserică era nu numai interzis ci și periculos, scriam în "Caiete" despre o ființă pe care o iubesc foarte mult și care a făcut mult pentru acest neam. Multă ură și invidie a atras din lume această ființă, dar a impus și o recunoaștere internațională a României. A Românului. Ceea ce se pare că și azi deranjează, este că a impus fără drept de apel România ca spațiu cultural. Un român, doi, ceva zarvă în presă, mai mergea. Dar a impune România ca spațiu cultural... Probabil, asta deranjează tare, undeva anume, peste ocean.
Atunci când am văzut "Târgu-Jiu", am legat rapid biografia autorului de oraș și am știut că trebuie să citesc. Pe măsură ce citeam, descopeream cu bucurie că așteptările mele nu erau înșelate. Marius fluieră în biserică. Fluieră bine și cu talent. Dar mai e ceva. Ceva care m-a durut și m-a bucurat în același timp... O face cu durere și lacrimi în suflet, așa cum o făceam și eu, cu ani în urmă. Cum ar trebui să o facă tot românul plătitor de taxe și impozite.
Și acum, nu pot să nu mă întreb: De ce e Brâncuși atât de incomod? De ce sunt puse în mișcare atâtea pârgii internaționale pentru a-i distruge opera? Și înăuntrul meu, aud acordurile unei melodii: "Ai, hai, pe sub flori mă legănai,..."
Prima oară l-am auzit pe Doru Stănculescu la teatrul Ion Creangă. Prin anii '70, mai la început, acolo se desfășura Cenaclul Flacăra. Acolo cred că am învățat să fluier în biserică. Acolo mulți făceau asta. Acolo am auzit-o, de exemplu, pe Anda Călugăreanu cântând "Precupeții". Tot acolo, Doru Stănculescu cânta, între altele, "Ai, hai".
Melodia, îmi mai amintește de ceva. O secvență dintr-un film de-al nostru. Nu-mi mai amintesc decât faptul că actorul Ion Caramitru alerga pe câmp, sub tirul armelor, în cea de-a doua nebunie mondială. Apoi, el căzut la pământ, printre firele de grâu și melodia auzindu-se în fundal "N-a ști nimeni că m-am dus/numa' m-or vedea că nu-s...". Metafora realizată de regizor în această secvență, am considerat-o superbă. O consider și astăzi și o asociez expresiei "spirit de sacrificiu". N-aș putea să vă explic de ce.
În timp ce citeam partea a doua a articolului, auzeam undeva în fundal "Ai, hai..." și reflectam asupra unui aspect: Nu e deloc ușor să fii la Ministerul Culturii și Cultelor. Mai ales dacă ești din Gorj. Tangențial, mi-am amintit că fluieratul în biserică doare. Înăuntru. Aș vrea acum să-mi cânte cineva "Cântec de leagăn" al lui Brahms. Nu ca să dorm. Ca să nu mă mai doară...