Manifestul de la Agigea
(manifestul literar al generației x,y,z)


A se lua o oală cu smalțul sărit până unde nu se poate ajunge ca valoare. A se șterge de praful depus din descompunerea forțată a precedenților literari. Se va aștepta,desigur până când niște presupuși căței vor mârâi de trei ori după presupusa lepădare de ziua de ieri.
Se vor aduna trei ciumeți, luați de chica literară precum păstârnacul de frunze și azvârliți în aceeași oală în care veleitarii își spală picioarele din lipsa unui papă literar de protocol. Desigur,ciumeții vor fi greii, fundația, chiar dacă precum baloanele de gaz ar fi de ușori dacă unii critici literari infiltrați în mass-media nu ar deregla cântarul percepției relativ generale .
Desigur, prin îngroșarea glumei, prin umflarea buboiului, ciumeții,(oameni influenți, nu spun cine!), se vor înmulți, vor adăuga ciorbei clocotinde drept roșii sângele secrețiilor lor și drept rântaș vor da unul făcut din ceapa ale cărei multe foi adăpostesc talentul ce incontestabil îl au în formă brută.

Bucătarul poate pune nenumărate oale pe foc( dar vai, pe focul sacru,iubite Macedonski) ,oale și ulcele,(fără smalț) până ce instinctul și experiența va considera mâncarea din ele gata. Întregul proces de bucătărie are condimente frustrările din copilăriile autorilor, viața sexuală putredă ca scândura, viața sentimentală mai putredă decât ea și speranța mai neagră decât scrumul acelei scânduri arse. O fundație făcută din dejecții pusă unui edificiu literar colectiv, spun gastronomic, fiindcă propriile lor dejecții le duc hrana la gură, literar, mă duce cu gândul la Nietzsche care nega muzica lui Wagner, desigur, păstrând proporțiile, pentru că Wagner dădea o dimensiune enormă a omului, dar prost înțeleasă atunci.Tare aș vrea să mă înșel în privința closetului pe care ei tind a mi-l arăta farfurie, și mai mult,farfurie plină cu substanță literară comestibilă, chiar de soi. Ororile prezentate, lucrurile scremute din fiziologia primară a omului, grobian în adânc,dar fardat țin de marketing, dar când ceea ce tinde să fie operă literară este doar marketing, mă întreb de ce tind să devină scriitori de literatură și nu scriitori de cruci, că ar merge, mă gândesc, mai bine într-o lume în declin sufletesc și cu bătrâni și morți tot mai mulți. Nu m-am infectat de “poezia”lor, dar ea nu e tragică precum afirmația mea cu o lume în care mortalitatea e în creștere, ci latrinele individuale arată niște frustrări umane, nicidecum literatură,dar trebuie să precizez că mulți tineri nu îmbrățișează aceste dogme până la urmă, literare și scrisul lor e cât se poate de meritoriu. Precizez asta pentru a nu se crede că-I bag pe toți în aceeași oală. Dar, mă întorc, unii critici, bucătari din mâinile cărora ies spălături de vase drept supe,critici cu aluri de malul mării,susțin felul acesta de mâncare pentru a rămâne, pentru orgoliul lor literar meschin și mărunt, fiindcă dacă s-ar găsi eternitate la conservă criticii ar cumpăra-o primii pentru ei,unii.

Problema e a ciorbei care nu are conștiință și se lasă acrită de bucătar, sărată și piperată la nesfârșit. Dacă ar fi să prezint o altă comparație cu ceea ce vrea sa pară această generație literară, autodenumită generație, aș spune că păpușilor din teatrele de păpuși, care există doar prin sforile trase de cineva de deasupra,li se poate găsi un sinonim în intenția unei generații literare care nu are la baza ei ideatică nimic decât vulgaritatea, pornografia deșănțată, scrumierele care put a oameni și oamenii dezgoliți de instincte.
Dar dezgolirea de instincte e făcută fără vreo filozofie, ci doar prezentarea știrilor de la ora 5 în variantă scrisă și necenzurată pentru ochii bunilor

familiști. Nu va ieși nicio supă, fiindcă apa pusă la fiert e secreția lor și s-ar
îneca precum viermii în propriile lor dejecții. Dar ce facem, că nu e nicio diversitate de legume, cine dă gustul, că e prea monocord discursul prin peisajele macabre, nici macabre, ci radiografii ale lor.Un argument foarte simplu am: câtă vreme folosești doar frustrarea umană în literatură, nefolosind talentul( deși există), “opera” nu va fi decât un obiect care ar trebui să se vândă cu rolă de hârtie igienică atașată și după fiecare pagină citită ( adevărat, pentru masochiști), cititorul să șteargă foaia pentru a nu împuți raftul, biblioteca, întreaga cameră. Uitați unde am ajuns de la bucătărie, direcția e cea pe care o crede acest gen de manifestare pseudoartistică fiind cea mai bună. Literatura, în loc să devină ceva comestibil, tinde să devină un efect al disimulării și divagărilor logoreei lor despre nimic. Când n-ai ce spune, împrovizezi ce vezi cumplit și se vor găsi snobi să aplaude ca pe ceva inovator, care ia piuitul cărților anterioare.Dar nu ia piuitul prin valoare, ci prin miros. Păcat că unii le iau în seamă și chiar eu care mă văd nevoit să spun că de la bucătărie (ideatic) la toaletă e cale lungă precum de la cauză la efect. Dar “arta” lor nu e un efect al vreunei bucătării poetice. Nu! Nici măcar, e un efect al ratării, și, paradoxal, tocmai ratarea le dă succes, fiindcă alți ratați se regăsesc în stenografiile acestor scriitorași viteji, repet, nu lipsiți de talent, dar care joacă după cum li se cântă, fiindcă succesul vine de multe ori doar dacă ești facil si finit în ecouri. Nu sunt un pudic în literatură, nu sunt un gurmand căruia nu îi place să mănânce picant, dar eu în troaca de porci nu intru.

Arta nu are ca scop a face scandal. Pentru asta e suficient(dar nerecomandat) să-ți bați nevasta și să cheme cineva poliția, și scandalul e gata. Nu e nevoie să se scoată cărți pentru asta, adică nici să se ofere ciorbe reîncălzite.

Am spus: a se lua o oală cu smalțul sărit până unde nu se poate ajunge ca valoare! Să faci din impotența literară literatură. Bacovia a făcut literatură genială din asta, din impotența umană, dar frustrările lui s-au desăvărșit prin folosirea talentului, nu s-au aruncat sub tipar, ca sub tren, așa, brute, dar aceste cangrene literare ce lor le par bomboane vor strica dinții cititorului care le va respinge degrabă .Și am speranța că toaleta și bucătăria nu se vor confunda așa cum nici peria w.c. cu lingura nu sunt surori gemene nici măcar prin alchimia materialului din care sunt făcute, necum utilitar.

E frumos acest proces, a se tăia, a se pune la fiert, nimic de spus, dar la momentul esențial: a se mânca se constată ori o hepatită A, B, C,(tot vorbim și literal) pentru spiritele neimune la asemenea trăznăi, ori o atragere a elementelor naive, așa cum fac drogații cu tinerii racolați.
O mâncare în care e doar piper nu e mâncare, iar aceste lucruri venite, stârnite de o parte a criticii și de slugărnicia unor veleitari, ziși poeți,fac rău promovării literaturii bune, cu o durere potabilă și alterează, strică, șterg gustul publicului în formare pentru actul artistic adevărat. Această problemă ar fi “mai” pasageră, dacă unii critici și scriitori formați, tot din anumite complexe - fiindcă spun aici: complexele ridică astăzi statui și dezgolirea lor cât mai obscenă – nu ar fi făcut un compromis major pentru a fi în vogă, nu I-ar fi dat valului insignifiant o credibilitate, astfel încât vreunui mal, insuflându-I-se că ar fi Atlantida, să ajungă să se teamă de el.

O operă în acești termeni nu e o operă, ci sunt scrieri de jurnale de psihopați(literar, nu uman, desigur), pe care editurile mari, cu nume, le publică crezând că au dat lovitura, fiind și persoane provenind din media, deci cunoscute. Dacă pentru această ciorbă, euridichea uriașă e trasă din pământ de veleitari literari așezați în șir indian, viitorul apropiat o va spune sau o va contesta, prin intrarea acestor adepți pe un făgaș literar adevărat.

Þine de ei, dar e greu să te schimbi, iar decăderea lor ,(deși sunt jos,intrați
de bunăvoie în canalizarea literaturii, sau pentru că li s-a dictat) ar fi una
groaznică, până în Infern, unde adevărata Euridice îi așteaptă, dar unde Orfeu
are în mână nu o liră, ci un vibrator !


29 august 2006,
Agigea,