agonia
romana

v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 


Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 4234 .



Minunea cea mai mare
personale [ ]
(Din cartea "Suflet de crin- Povestiri")

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [Monahia_Parascheva_Avãdanei ]

2006-10-26  |     |  Înscris în bibliotecă de error




Minunea cea mai mare

Era pe la începutul primăverii, când mugurii copacilor plesneau unii după alții în cununițe de flori roz-albe.
Vrăbiile și mierlele își slobozeau cântecele prin văzduh, iar oamenii trăgeau cu putere în piept miresmele lui april.
Primăvara cea zglobie bătea și la ferestrele spitalului. Înauntru însă erau oameni bolnavi, cu privirile umbrite de un val de tristețe.
Într-un salon mai mic, o fetiță stătea întinsă în pat, urmărind cu privirea picuratul unei perfuzii. O liniște tristă și duioasă se așternuse în jurul ei. Fetița n-avea mai mult de 10 ani și era bolnavă grav. Pentru boala ei nu exista vindecare decât de la Dumnezeu. Cu tot ajutorul doctorilor și al medicamentelor viața i se mai putea prelungi cu cel mult doi ani. Așa aflase mama mai demult..., numai că acești ani trecuseră, iar de acum fetița trăia printr-o minune.
"Dar cât va mai ține minunea aceasta?" se întreba, adesea, înfricoșată, biata mamă.
Fetița stătea rezemată de o pernă mare, ținând în mâini o cărticică de rugăciuni. Numele ei era Sofia-Alexandra. Purta în înfățișare urmele bolii: mâinile și piciorușele erau niște oase subțiri îmbrăcate în piele transparentă, căpușorul părea prea mare față de restul trupului, obrajii când se luminau de o paloare de ceară, când se întunecau de umbre pământii. Avea ochii verzi și-ndurerați. Sub genele negre licăreau două oceane adânci de suferință. Oceane care însă niciodată nu și-au tulburat limpezimea. Suferea, plângea, dar ochii ei rămâneau la fel de senini.
Sofia-Alexandra înțelegea tot ce se întâmpla cu ea. Urmărea zi de zi analizele și pe nesimțite chipul ei devenea tot mai matur. Buclele negre și scurte ce-i înconjurau fruntea o făceau să semene mai mult cu un băiețel îngândurat decât cu o fetiță. Când zâmbea însă, avea un aer poznaș și un zâmbet nevinovat îi înflorea chipul. Abia atunci îți aminteai că totuși în fața ta era un copil de 10 ani.
Sofia-Alexandra era vegheată zi și noapte de către mama ei, o femeie slăbuță și uscată de griji. Iar de pe perete, din icoane, le priveau ocrotitor pe amândouă Maica Domnului și Sfântul Ioan Rusul. Fetița și mama se închinau adesea. Aceasta le rămăsese singura nădejde și mângâiere.
Când nu se ruga, femeia cea slăbuță deretica prin cameră. De fapt, își căuta de lucru, ca să mai alunge gândurile negre. Avea cearcane adânci în jurul ochilor. Câte nopți nedormite, câte lacrimi și griji i-au întunecat sufletul, numai ea, sărmana, și Dumnezeu știau! De 4 ani de zile de când Sofia-Alexandra se îmbolnăvise, întreaga lume murise pentru ea. Inima mamei nu mai bătea decât pentru fetiță: bătea când puternic, ca un clopot speriat, când abia auzit, ca un susur de lacrimi. De ani întregi supraveghea perfuzii, aștepta vizita doctorilor, urmărea rezultatele analizelor... Femeia obosise, era istovită de atâta așteptare. Minunea pe care atât de mult o dorea întârzia să apară. Nădejdi nenumărate îi mistuiseră sufletul zadarnic. Parcă Dumnezeu o uitase, parcă Dumnezeu nu mai avea timp și pentru Sofia-Alexandra...
Fetița însă aștepta neclintit o minune. În sufletul ei puterea credinței și a nădejdii erau întregi. Avea o credință curată și simplă, ca sufletul ei de copil. Nu se forța să creadă, nu se lupta cu îndoiala, ci cu seninătate primea fiecare bucurie și durere pe care i-o trimitea Dumnezeu. Se ruga mult. De cum își îndrepta gândul spre Dumnezeu, părea că intră într-o altă lume și durerea i se împuțina. Uneori mergea purtată în brațele mamei ei la o biserică și atunci se lipea strâns de o icoană sau de racla cu Sfinte Moaște și rămânea așa multă vreme, până când obosea. Deși avea doar 10 anișori, Sofia Alexandra primise de la Dumnezeu darul acesta de a simți că numai alături de El își afla odihna. De aceea fetița nu dorea decât să fie cu Dumnezeu, căci atunci își uita suferința și parcă nu o mai durea nimic. Erau zile când Sofia-Alexandra citea și de 10 ori, cu credință, Paraclisul Sfântului Ioan Rusul. Nădăjduia că până la urmă, Dumnezeu va face și cu ea o minune...
Se apropiau Sfintele Paști, iar Sofiei-Alexandra îi plăcea nespus de mult Slujba Învierii. Își amintea din anii trecuți de mulțimea aceea nesfârșită de lumânări aprinse, de emoția de a cânta cu toată biserica "Hristos a înviat!", de glasul bucuros al clopotelor care sunau necontenit...
În noaptea de Înviere, ca niciodată altcândva, oamenii păreau mai buni și fericiți, iar chipurile lor străluceau de o lumina senină, nepământească.
Fetița și-a amintit toate acestea și străbătută de un gând, a strigat cu glas răsfățat:
-Mamă, mi-e somn! Vino, te rog, să stai lângă mine...
Uneori, când se simțea mai rău, dormea în brațele mamei, căci mama era ocrotitoare, ca o icoană. Lângă ea nu-i era teamă de nimic, nu-i era teamă c-ar putea muri în somn.
De data aceasta însă, Sofia avea alte gânduri...
Fetița și-a îmbrățișat mama și jucându-se cu degetele în părul ei, a întrebat-o cu glas rugător:
- Mamă, nu-i așa că mergem la biserică de Înviere? Mergem să cântăm și noi cu oamenii "Hristos a înviat!", nu-i așa, mămico?
Femeia a ezitat să-i răspundă. Îi era greu să-i tot repete Alexandrei câte nu avea voie să facă: să nu obosească, să nu răcească, să nu se lovească din neatenție... Erau altele și mai dureroase decât acestea: să nu se joace cu copiii, să nu meargă la școală...
Într-un târziu, totuși, i-a spus:
- Dacă ne dă voie domnul doctor, Alexandra, numai dacă ne dă voie domnul doctor...
N-a fost lucru greu să-l înduplece pe medic să-i dea voie o zi acasă.
În noaptea de Înviere, în mijlocul mulțimii de oameni din biserică a intrat și o femeie slăbuță, purtând în brațe un copil care părea să fie foarte bolnav. Erau Sofia-Alexandra cu mama ei. Fetița cuprinse cu o mână gâtul mamei în timp ce cu cealaltă ținea o lumânare aprinsă. Flăcăruia palidă lumina doi ochi de copil împăienjeniți de lacrimi.
Dar în aceste lacrimi strălucea o bucurie tainică, bucuria Învierii Mântuitorului lumii. De pe pereți, sfinții zâmbeau în straie de aur, iar îngerii își scuturau aripile prea încărcate de lumină deasupra oamenilor.
Biserica întreagă răsuna de cântarea Paștilor:
"Hristos a înviat din morți,
Cu moartea pe moarte călcând...”
Porțile cerului păreau deschise. Cântecul oamenilor se împletea cu cel al îngerilor și arhanghelilor. Era cea mai frumoasă noapte din an. Sofia-Alexandra avea sufletul plin. Îi era atât de bine acolo, în biserică, printre oameni și Sfinți, printre candele și icoane! Parcă nu o mai durea nimic. Dacă ar fi putut, ar fi oprit timpul în loc, ca să rămână acolo pentru totdeauna. Dar nu se putea...
Mama fetiței însă nu-și putea învinge suferința. Îi era nespus de greu. Cât și-ar fi dorit să sufere ea în locul Alexandrei, să fie ea cea bolnavă, să moară ea! Dar Dumnezeu nu-i împlinea această dorință, nu-i asculta o astfel de rugăciune.
Femeia a cuprins cu privirea icoana Maicii Domnului și cu zdrobire de inimă s-a rugat:
“Maica Domnului, te rog ascultă-mă... Tu, care știi ce-i suferința, Tu, care ai suferit atât de mult când Fiul tău a fost răstignit, Tu singură știi ce e în sufletul meu... Maica Domnului, te rog, să nu moară Alexandra, ai milă de ea! Tu singură înțelegi durerea mea... Fă o minune cu Alexandra! Te rog, fă o minune!”
Lacrimi amare i-au spălat chipul. A mai găsit însă tăria să adauge:
“Doamne, facă-se voia Ta, facă-se voia Ta cu Alexadra și cu mine!”
În noaptea aceea de Înviere, Sofia-Alexandra s-a împărtășit.
A doua zi s-a întors la spital. Aici era multă liniște și o lumină blajină de primavară scălda coridoarele pustii. În saloane nu mai rămăseseră decât cei grav bolnavi, iar medici, vreo câțiva.
După ce i s-a făcut tratamentul, Sofia-Alexandra a adormit obosită. Mama i-a vegheat răsuflarea dulce de copil adormit. Stătea pe marginea patului privind-o cu gingășie. De multă vreme fetița nu mai avusese obrajii așa de frumoși! Erau catifelați și roz, ca florile de măr. Alexandra a zâmbit de câteva ori prin somn. Când s-a trezit, a chemat-o mai aproape și i-a zis:
- Mamă, trebuie să-ți spun ceva. Te rog să stai lângă mine și să nu plângi!
Era ceva schimbat în înfățișarea ei. Avea un zâmbet frumos și plin de taină. Fetița a luat mâna mamei în mânuțele sale, a mângâiat-o și i-a zis:
- Mami, eu am vorbit astăzi cu Dumnezeu! Să nu plângi, dar Dumnezeu mi-a spus că o să mă ia la El. Să nu plângi atunci, mami..., pentru mine este mai bine așa...
Femeia a ascultat-o în tăcere , dar nu i-a dat prea multă atenție. Câte nu pot trece prin mintea unui copil de 10 ani! Cuvintele fetiței avea să și le amintească și să le înțeleagă abia mai târziu.
A doua zi Sofia-Alexandra s-a simțit mai bine. N-a mai avut febră, nici dureri, nici convulsii. Mama a citit cu voce tare Paraclisul Maicii Domnului, iar fetița, pe cel al Sfântului Ioan Rusul.
Era o zi luminoasă de aprilie. Pe geamul deschis adia mireasma copacilor înfloriți și se auzea zumzet de albine.
Dar Sofia-Alexandra nu mai vedea aceste lucruri. Suflețelul ei pășea încet-încet spre un alt tărâm. Fetița a înțeles ce se întâmpla cu ea și o teamă ușoară a înfiorat-o.
- Mamă, mamă, vino! a strigat ea. Vino mai repede! Mamă, ia-mă în brațe!
La început mama nu a priceput ce se întâmplă și a mai zăbovit. Însă fetița a strigat-o din nou, aproape plângând. Femeia a venit repede, a luat-o în brațe și a strâns-o la piept. Sofia-Alexandra a suspinat adânc, și-a încleștat mânuțele cuprinzându-și mama și, peste câteva clipe, i s-a stins ultima răsuflare. A murit în brațele mamei...
Zilele ce au urmat au trecut ca un vis. Femeia devenise o umbră, încovoiată de povara durerii. A suferit nespus de mult, cum numai o inimă de mamă poate suferi...
Mai târziu a găsit în cărticica de rugăciuni a Sofiei-Alexandra un bilețel cu litere stângace, migălite de mânuța ei de copil. Pe bilet erau scrise aceste cuvinte:
“Mamă, te plâng nopți de nopți. Îți va fi dor de mine, știu. Dar pentru mine e mai bine așa, e mai bine să mă duc la Dumnezeu”.

*

Sofia-Alexandra s-a sfârșit răpusă de boală. Era un copil nevinovat și bun și totuși Dumnezeu nu a vindecat-o. A îngăduit să se chinuie ani de zile cu o boală grea și în cele din urmă, a și murit.
Dumnezeu, care știm că este bun și milostiv, n-a făcut cu ea- s-ar părea- nici o minune. Și oare n-ar fi putut?!
Ar fi putut, căci la Dumnezeu toate sunt cu putință. Însă cu Sofia-Alexandra El a lucrat o altă minune, nemăsurat mai mare decât vindecarea, poate cea mai mare minune.
Și minunea tocmai aceasta este, că Dumnezeu i-a dat putere unui copil să poarte întreaga durere a bolii cu credința neclintită. I s-a dat putere Sofiei-Alexandra să învingă suferința și moartea ca și El, pătimind Răstignire și trecând prin moarte și îngropare.

Știu că sus în ceruri este un loc aparte, unde sunt adunate laolaltă toate sufletele de crin. Dacă Dumnezeu va avea milă și vom ajunge și noi acolo, ne vom întâlni negreșit cu Sofia-Alexandra...




.  | index










 
poezii poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
poezii Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. poezii
poezii
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!