pentru că vara-ți coboram în gări primăverile toamnele-mi veneai înainte cu fructe zemoase pe buze mușcam de sete culegeam sămânța cu sânge cu tot la fiecare plecare apa ta mereu grea și prea greu să-ți rămân
la suprafață

e-aproape-iarnă
sparg secunda pe acoperiș
sâmbure de caisă
picioarele calcă de sus oameni trotuare
umbre copaci totul mărunt sau departe
legăn încet capul înainte-napoi
uite-așa
precum gândul acela
despre moarte

mi s-a făcut de zbor
să simt prin păr vântul
deși sunt tunsă scurt
la aripi

în cădere e timp destul
(în toate căderile e timpul)
să întreb
de unde vântul în umbra mea în pana mea
de ce sunt atât de măruntă de sus uriașă de jos
de unde apar toți oamenii aceștia bântuindu-mă rotund
cic-aș fi eu acolo
între ei amintirile mele
de unde bunilor
oamenilor
nimic nu-i întreg se vede coaja fărâme
între coaste un cuib fără pui
de unde bunilor să fiu
eu
cad
goală
și-atât


*
prea multă lumină

nu
nu mai scriu nimic pe asfalt am desenat dinaintea mea un contur alb
care acum nu mă poate cuprinde
marginile s-au rupt către ceva ce n-are început
sau sfârșit

mi-e doar frig
și puțină frică
de eternitatea asta care sângerează
din mine nu-știul
o apă adâncă își crește întunericul
nimic de pe urmă
nimicul din urmă

*
femeia strânge în palmă un sâmbure de caisă
o cruce subțire
în-semnată naiv:
dragostea e singura lumină
uneori prea multă și nu mai vedem
cum din degete timpul ne crește aripi
unul către celălalt

așa că astăzi
dragul meu
ți-am venit înainte
în gol

un trecător milos îi trece pânza pe față
clepsidra e goală pe dedesubt

afară ninge cu nisip
din acoperișuri