Ca de obicei, eu sunt cel care trebuie să decidă. Dacă ar fi suficient numai să aleg, ar fi mult mai ușor. Dar din nefericire pentru amândoi, tu incapabilă să iei o decizie mă condamni la sarcina ingrată de a pune punct.
M-ai putea întreba: " la ce să pui punct?". Într-adevăr, noi nu am avut niciodată nimic. Asta dacă privim în amănunt donând iubirea noastră mesei de autopsie. Traume, decepții mici cu finalitatea dezastrelor , spasme conjugale, plecări temporare din cuplu, împăcări tardive cu aromă sexuală, eradicări reversibile și ... Oprește-mă și tu măcar odată!
Îmi permit să declar: sunt deținătorul frustrant deja-vu. Tu, inocentă savurai nebunia noastră ca fiind ultima din viață. De câte ori m-ai auzit spunându-ți: "ai dreptul să greșești de doua ori: prima și ultima dată!". De câte ori am râs împreună de paradoxul prostiei asociată consecvenței în perfectă rezonanță?
Știu. Și mai presus de "a ști", sunt capabil chiar de a-mi asuma responsabilitatea acestui deja-vu. Mi-am dovedit nimicnicia, acceptând aprofundarea greșelilor trecutului meu, care din nefericire îmi va păstra la umbră, viitorul. Sumbru! Patetic! Stupid!
Ne-am recitat din clasici, dar am ajuns la concluzia că nimeni și nimic nu ne mai împacă. Nici Eminescu, nici Stănescu, nici Baudelaire, nici Byron, nici măcar Bacovia sau Arghezi. Ultimii doi ne definesc cel mai bine isteria identității noastre.
Joaca de-a maturii nu ne prinde. Am plecat! Ai plecat! Întoarce capul și privește. Fără regrete! Sesizezi vreo umbră de noi? Aroma amorului desfrânat din noapte se simte!? Ne-am îndepărtat în direcții diametral opuse acceptând provocarea unui duel. Trage tu prima! Este ultima ta șansă la viață. Îți las amintirile. Poate le vei nimeri.
Eu am plecat! Spre apus. Demult. Îți mai aduci aminte de mine? Eu, sincer ... Nu! Sunt implicat în altă iubire ratată. Și-așa mă ia un deja-vu!