Nimeni nu mai înțelege nimic din ceea ce am devenit! Mi se relevă prin vorbe că sunt inutil, că mă vând prin taverne, că boicotez iubirea, că sfidez capitularea celor ce iubesc necondiționat, că aș convoca demonii din semeni, că distrug argumentele din umbra cultului personalității individuale, că ironizez pasiunea pentru viață! Cine mă acuză că doresc schimbarea ordinii actuale? Îmi place la nebunie ordinea actuală, cu precădere haosul din ea. Mulțumit deplin cu ceea ce sunt, îmi doresc să păstrez ceea ce am. De ce aș schimba atunci? Idealistul păstrează. Realistul pune la cale schimbarea. El este adeptul emancipării complete. Realistul este nemulțumit. El planifică și aplică puciurile.
Agonia mi-e aliată și rațiunile existențiale îmi sunt dușman. Blasfemie este numele meu! Blasfemiez rutina din cotidian. Percepte creștine îmi urlă păgân în timpane, cică Holocaustul nu mi-ar fi străin, cruciadele mă fac mai vinovat Iudeic, căderea Troiei mi se reproșează din cauza iubirii sau urii ce am purtat-o Elenei. Nici reproșurile nu sunt exacte: am iubit-o sau am urât-o?
Nimic nu este mai străin de mine. Sunt trist că sunt contemporan acestei lumi, că mi se refuză dreptul la dispreț în tot ce emană mediocritate. Mă voi întoarce spre lume și dacă cuvântul nu va ucide, cuvântul va simula accepțiunea unui alt renascentism universal.

decembrie, 2005