Te-am rugat adesea, ca pe Dumnezeu, uneori mai abitir... și tot în zadar...
Þi-ai luat rolul de Dumnezeu în serios, m-ai lăsat la marginea rugii mele și te-ai învăluit cu tăcerea unei înălțimi de nepătruns...
Nu, nu te-am renegat, dar nici n-am putut să-ți ridic altar... iubirea pe care o simțeam, armonia aceea, era cu mult mai mult decât ar fi însemnat orice catedrală, sanctuar... la urma urmei o hărmălaie de ziduri...
Dumnezeul meu - era Liber, și este, fiindcă și înlocuitorul lui închipuit, cât de cât palpabil nu are loc într-un timp trecut, prezent sau viitor... e vorba de un alt timp și de un alt spațiu...
Uneori mă întreb dacă nu ești cumva surd de ochi, așa adânc în rădăcini și atât de înalt cu fruntea aia cititoare prin stele...
Păcătoasă oi fi de nu auzi tu, rugile mele, rugi nerostite, gândite cu arșița gerurilor pe muchie de primăvară...
Da, recunosc, n-am venit cu lumină în mâini, eram eu lumina zborului... prea multă lumină, incandescența ei m-a topit...nici măcar cenușă n-a rămas acolo în pustiul pe care n-am cutezat nici unul să-l umplem de pași.