agonia romana v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ poți să-mi intri în inimă, nu vei citi aceeași carte
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2007-02-04 | | Înscris în bibliotecă de Talmacel Marian Silviu
Când am sosit eu acolo cartierul era stăpânit de câteva zeci de câini deveniți spaima trecătorilor care, la intrarea pe strada noastră, aveau grijă să se înarmeze cu ciomege sau cu resturi de mâncare pentru a se putea apăra, prin corupție sau prin forță, de atacatorii ajunși, mai ales o dată cu lăsarea serii, înspăimântători. Faptul că pe mine nu m-au înspăimântat nici o clipă nu era o dovadă a curajului, ci a iluziilor mele. Fusesem crescută în credința că orice ființă poate fi stăpânită prin cuvânt, în măsura în care cuvântul este semnul dorinței de comunicare și de înțelegere. Iar animalele în mijlocul cărora crescusem, cărora mă obișnuisem să le dau nume și să le descopăr caractere, erau pentru mine în mai mare măsură ființe dotate cu afecte și inteligență decât simple vietăți. De altfel în povestirile copilăriei mi se părea întotdeauna mult mai greu de înțeles că fiarele - chiar flămânzite - își sfâșiau victimele inocente în arenele romane, decât că un creștin putea fi cruțat pentru că leul recunoștea în el pe cel care îl salvase cândva, scoțându-i un spin din labă. Nostalgia logicii a fost - după cum se vede - întotdeauna marea mea slăbiciune.
Nu am fost cuprinsă, deci, de spaima generală, pe care o răspândeau câinii cartierului. Faptul că le vorbeam părea să-i deruteze și chiar să-i neliniștească. Era ceva mai puțin clar decât ciomagul sau osul. Oricum, dezorientarea topea agresivitatea și excludea violența. Cu timpul, relațiile noastre s-au nuanțat producându-se un fel de ierarhie a sentimentelor: în timp ce unii au rămas într-un fel de expectativă emoțională, câțiva mi-au devenit prieteni, iar de doi dintre ei m-a legat, în cele din urmă reciproc, o reală afecțiune. Cred că nu exagerez - nici sentimental, nici logic - susținând că această ierarhie era în același timp una a calității, că cei mai blânzi și mai devotați erau în același timp cei mai buni dintre ei, cei mai aproape de umanitate, nu numai în sensul devoțiunii față de ea, ci și în sensul însușirii caracteristicilor ei ideale. În plus erau și cei mai frumoși, în lumea animală ideea platoniciană a identificării binelui cu frumosul găsindu-și cele mai convingătoare exemplificări. Deznodământul a răsturnat însă brutal ordinea filosofică a întâmplării. Neîncrezători în eficacitatea afectivității mele și plictisiți de politica de forță la care nu îndrăzneau să renunțe, locuitorii cartierului au hotărât să recurgă la otravă și, îngânându-mi blândețea, au chemat câinii oferindu-le dovezi concrete și toxice de prietenie. Rezultatul a fost că toți cei care crezuseră în prietenie au murit. Cei ce fuseseră sensibili la cuvânt și la afect au plătit cu viața elevația și dezinteresarea pe care o atinseseră depășindu-și condiția, în timp ce inferiorii, cei cantonați în suspiciunea propriei lor animalități, cei care nu se ridicaseră până la duioșie și cuvânt au scăpat. Moartea a selectat perfect imoral, într-o ordine a valorilor absolut inversă. Cartierul este populat acum de câini urâți și răi, timorați deocamdată de spaima - care mai flutură peste ei - a otrăvirii. Morala: eu sunt vinovată.
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate