Azi am ascultat Radiohead și mi-a fost rău. Am văzut un videoclip de la R. și mi-a fost rău. Dar tot acest rau a fost înfășurat într-o stare ușoara și aproape plăcuta, ca transparența.
Mi-am făcut blog și mi-a fost rău. M-am gîndit dacă să mai scriu sau nu cartea. Dacă trec mai mult de 3 zile și nimeni nu mă încurajeaza, și de obicei trec, simt ca n-am putere s-o continui. Simt c-o să rămînă neterminată. Apoi se întîmplă ceva, poate felul cum îmi cade lumina pe degete și mă apuc iar de scris, cu speranță. De cîteva zile mi-e rău, cartea nu știu dacă va ieși.
Există piedici și corpul nostru mic, aproape de ele


Voi citi Attila Bartis și Sorin Stoica pentru Claudiu Komartin și pentru mine, voi citi Houellebecq pentru Ruxandra Novac și pentru mine, voi citi cărti multe, multe... Cum mă va schimba asta? Cum va schimba asta lumea? Eu ma voi simti altfel, dar asta nu-l va ajuta pe Andrusha. N-o va ajuta pe mama, pe ea nu. Eu voi citi o carte si lumea va ramane la fel. Andrusha va desena în continuare fețe vesele cu pixul pe mîinile de cenușă ale mamei, mama va rămîne la fel. Melodiile de la Radiohead vor rămîne la fel, piesele de la Muse vor rămîne la fel. Voi citi o carte și lumea nu se va schimba cu nimic, numai eu mă voi uita la ea cu niște ochi diferiți. Și mă voi simti din ce în ce mai rău.


Eu voi scrie o carte și pe ea va scrie Dmitri Miticov. Dar melodiile pe care le ascult vor rămîne la fel, și felul cum îmi pot face rău va rămîne la fel.
Eu voi scrie o carte și pe urmă voi dispărea.