Și dimineața asta își cere drepturile asupra mea, la fel ca un uitat ieri, ca un apropiat mâine, fără să-mi reveleze ceva. Aud printre pernele grele, undeva în apropiere, voci care-și țipă disperarea, căutând prozeliți. E radioul. Deschid ochii, privesc ceasul. 7 și 7 minute. Secunde? La ce dracu-mi folosește să știu!? Zâmbesc. Mă iubește? Sau, mă dorește? Nu contează. Oricum, nu ne-am mai vorbit de vârste bune, de ani, de zile, de ore. O ultimă permisivitate. Ultima forțare a lenei nopții, mă întinde ca un arc arămiu pe cearceaful negru primit de la tine înaintea unui adio premeditat. Nici nu am apucat să verificăm dacă ochii tăi negrii, așezați în umbra rimelului, se completează complice cu întunericul așternutului și al nopților ce ar fi urmat. Dacă ai fi avut răbdare! Dacă ... La ce m-am așteptat?
Nu am timp și nici nu-mi doresc să mai am timp a mă gândi la promisiunile neonorate de neexistențialitatea unui etern, noi. Ziua care se pregătește și de primirea mea, să mă uzeze, nu are răbdarea pe care am avut-o eu cu tine. Umil în fața ursitoarelor mele, obedient cu horoscopul meu zilnic, mă îndrept spre ultimul refugiu al nopții trecute. Dacă ajung la filtrul de cafea, lenea mă pierde definitiv. M-a pierdut! Aroma cafelei din cutie îmi freamată nările și îmi amintește brusc de aroma plăcerilor tale, de parfumul adrenalinei sculptate pe trupul tău de palmele mele.
Zâmbesc din nou. Printre aducerile aminte mă îndrept spre baie, unde mă arunc eroic sub jetul rece al dușului. Mă încearcă subit o erecție, dar nu am timp de ea. Râd dement. Ies din cadă; urmează ritualul. Lama îmi brăzdează cutele ferme din jurul buzelor. After shave. Puțin parfum. Așa numai de efect! Un efect scontat. Verificat cu asiduitate. Din nou îmi pare că parcă ar debuta ultima zi din restul vieții. Pătrund gol în cameră și aleg fără să gândesc ținuta. Din ritualul dimineților mele am aflat de multă vreme, că ele culorile, mă aleg pe mine. Îmi aleg expresia sufletului!
Oglinda îmi prezintă un eu pregătit de vânătoare: pregătit să fie vânat. Ce-mi oferă ziua. Eu mă adaptez ușor. Poate prea ușor. Privesc din nou ceasul. 8 și 8! Iarăși mă iubește sau mă dorește. Iritat de plăcerea perversă că se gândește la mine, arog cele 10 minute cafelei și mai ales țigării ce-mi domină viciile. Sunt un fumător pasional. "Un viciu care mă ține în viață", îmi spun ca scuză. Îmi place al dracului de mult să simt tutunul sufocând-mi plămânii veștejiți. Am o banală și amuzantă consolare: cine a văzut carne afumată să se strice!? Ce idiot! Folosesc des gluma asta, punctând astfel la impresia artistică. Gândesc fugitiv, că ar trebui recosmetizat repertoriul. "Ceva originalitate împrospătată nu strică domnul meu!", răspund gândului efemer și rebel. E limpede. Sunt pregătit total pentru idila cu ziua de azi.
Las radioul să se abereze - ca să oftic vecinii - și ies din bloc. Hrănesc total din accelerație fiarele sălbatice de sub capotă și mă includ în traficul ucigător, pe care îl combat rutinat. Abia aștept să ajung la muncă. Cea care înnobilează omul, cu toate că societatea românească nu are nevoie de nobili. Aveam baroni, acum deținem capitaliști!
La "datorie" mă așteaptă flirturi nevinovate, politicieni transpirați de emoția reîntâlnirii cu mine, sf-urile presei locale și naționale, sâni zvâcnind sub povara formelor lor, buze senzuale ce-mi împărtășesc bârfe, picioare superbe încrucișate - o prelungire evidentă a nivelului de trai individual. Amante, soții, iubite, singuratice, rebele, femei ușoare, frigide, lascive, le întâlnesc întâmplător pe coridoarele instituțiilor publice, șoptindu-mi prin dâra de parfum povestea zilei lor. Biroul mă întâmpină cu cravata ușor legănată de viteza mea de reacție. Ieșirea din birou mă aruncă în perdeaua umană ce-și desenează domestic drumul spre casă. Mă regăsesc fără cravată, cu mânecile cămășii suflecate, cu pieptul gol. Toate acestea completează tabloul unei minți deschise aventurii. Obosit psihic de capcanele cotidianului universului meu, dar suficient de ahtiat de frumos, mă hotărăsc să accept una dintre invitațile primite, sau să onorez una dintre cele inventate de mine. Oricum aș privi fenomenul social am o întâlnire; dacă nu două sau trei. Din fericire am drept de veto, cel puțin la capitolul socializare. Mă îndrept cu ținuta rebela și șifonată spre vreo cârciumă banală sau o crama de lux; în funcție de persoană pot alege chiar o cafenea discretă. Destinația!? Depinde de cum îmi alege ziua interlocutoarea sau interlocutorul. Va fi un pahar (numai unul) de coniac, pe care nu îl ratez nici eu, nici a suta țigară sudată de dantură. Noroc cu minunata invenție a gumei de mestecat și a pastei de dinți, altfel zâmbeam hepatic.
Dacă subiectul întâlnirii se "prezintă" frumos, sunt dispus să flirtez în nemernicie; fără discreție și menajamente. Dacă mă și excită cerebral!? Mă las convins de doctor (subconștientul personal) să cumpăr rețeta și să iau tratamentul la pachet. La mine sau la ea acasă. "Lasă locația! Ia-ți tratamentul în doze flămânde! fă ulcer!", îmi repet cu consecvență. Dacă prescripția este ușoară, atunci mă las dominat. Aplic principiul dominoului. Efectul este garantat. Uit de tine!
Totul este garantat. Mă vei întreba, poate, cândva: "Cât de bolnav ești!?" Pot să îți certific: "Până la miezul noptii!". Acesta este blestemul meu lăsat de tine în mine. Frenetic și derizoriu, ora 0.00 mă prinde cu ochii pe ceas; atunci, mă ia un dor nebun de tine. Adio tratament. Bine ai venit prostituție! Alunec în obișnuita depresie. Abia atunci contează locația tratamentului. Dacă a fost la mine o dau afară elegant, dacă mă rabdă pământul și gândul de bine. Dacă a fost la ea, alerg disperat și gol la cimitirul pe roți și în drum spre refugiul zilei apuse nu uit să mă opresc sub geamul tău, în treacăt, să-ți văd umbra printre jaluzele. Patetic!
Ajuns din nou în fața așternuturilor negre, mă ia un plâns nebun. Plâng prin fiecare por. Staționez sezonier în noapte la birou, scriindu-ți a n-a scrisoare. Blesteme, rugi, invocări, sudalme, alungări, jurăminte de iubire eternă se aștern caligrafic, aplecate spre dreapta ta sau stânga mea. Acolo îți plăcea să te alinți. În stânga mea. Te așezai întotdeauna lângă inima mea. Spuneai că acolo te odihnești cel mai bine. Nici măcar nu vei ști că mi-am xeroxat toate așternuturile în amintirea ta.
Îmi blestem ziua în care mă regăsesc. Reneg trecutul și ziua în care ochii tăi negrii m-au atins pentru prima oară. Refuz ziua următoare și toate cele ce vor urma, numai pentru că sunt contemporan cu tine. Această onanie neuronală mă rupe de realitate si mă pregătește pentru ziua de mâine.
Adorm, adorându-mi contemporanii!

april, 2006