A fi sau a nu fi! Ce intrebare retorica lipsita de sens. Putem fi si fara sa fim, putem sa traim prin altceva, putem pretinde ca traim si de fapt suntem morti, dar rareori pretindem ca suntem morti si suntem de fapt vii. Atunci in acele putine clipe de luciditate care ne-au fost date as putea spune ca as fi putut fi la fel de bine orice, de aceea tin sa multumesc ca sunt acea parte din orice care ma face sa fiu mereu nemultumit cu mine insumi si sa caut mai mult, sa cer mai mult sa ma exploatez pe plan psihologic. Ce soarta nemiloasa si totusi ii multumesc. Ii multumesc pt ca reusesc sa vad ca exista si altceva in mine, un altceva care stie ca ii lipsesc multe si cauta sa le gaseasca pe toate si de fapt ajunge odata la concluzia ca poate a cautat degeaba ca poate a trait degeaba. Si totusi, cred ca atunci va veni momentul sa ii multumesc sa dau mana cu persoana din oglinda ce se regaseste in fata mea, sa ii intorc spatele fara mustrari de constiinta. Atunci voi fi atins limitele mele si voi cauta alte limite ale altor plane existentiale. O infinitate de limitari nu face o infinitate?... un puzzle mare... As vrea sa traiesc dar stiu ca trebuie sa mor pentru a putea purcede mai departe. As vrea sa ma iubesc dar stiu ca numai urandu-mi propria persoana as putea fi mai mult. Dar de ce sa fiu mai mult, daca tot murim? Murim cateodata ca si indivizi dar niciodata nu vor muri ideile noastre. Sufletul se separa de trup si se conserva pana reuseste sa invie in altcineva pe masura asteptarilor lui si isi cauta in continuare un drum, un drum in forma de infinit si de un zgomot asurzitor de alb.