Toate merg rau pentru ca oamenii construiesc ziduri in loc de poduri. Cineva m-a pus,demult, sa analizez chestia asta. Am tacut. Si mi-am adus aminte de ziua in care inchideam si ultima usa care ma lega de realitate. Nici acum nu stiu daca a fost un ghinion sau un noroc fantastic de chior. Dar chiar cand puneam ultima caramida, l-am vazut....Paznicul Ultimului Pod. Curios, dar simpla lui prezenta m-a facut sa daram tot zidul.. Si ma simteam binisor....Am stat de vorba amandoi....Doamne cat de naiv era....Era un om fara ziduri. Pentru el toate mergeau bine. De fapt era un prizonier in lumea din afara zidurilor. Mi s-a facut mila de el...Si atunci m-am hotarat sa ucid tacerea. Sa il salvez. Am urlat si a inceput si el sa urle....Ecoul glasurilor noastre , din ce in ce mai puternice, se spargea in zidurile celulelor din jur ...Odata cu el se sprageau si pereti. Linistea murea agonic si din ce in ce mai multe glasuri ni se alaturau....Oamenii treziti din somnul tacerii simteau pentru prima data linistea, urau pentru prima data linistea si ni se alaturau, tipand cat puteau de tare. Tacerea murea agonic, spargandu-se bucata cu bucata, zvarcolindu-se in cate o ruina, plangand in cate o caramida...Poduri cresteau peste tot, din nimic, din orice, din noi....
Atunci am stiut ca in mine, linistea murise.
De aceea am tacut cand am fost pus sa analizez treaba asta. Am vrut sa aud si sa auda si ceilalti Strigatul. Si ei m-au inteles. Pentru prima oara m-au ascultat. Linistea mi-a zambit atunci neputincioasa si m-a invitat la o cafea...Cafeaua mea - dulce ca si libertatea, cafeaua ei - amara ca ziua ce demult fusese...