A visat de mica, a tintit sus si a zarit dincolo de orizont. A sperat in plecari, departari intr-un soare doar de ea inchipuit…S-a ivit oportunitatea aceasta cand deja era prea stapana pe picioarele ei si n-a ocolit momentul, cu orice risc. A incercat ca visurile din copilarie sa devina palpabile. S-a desprins cu o usurinta nebanuita de radacina, o miscare aproape imperceptibila pentru cei din exterior. M-am temut pentru ea, pentru necunoscutul ce-avea s-o inconjoare dar n-am banuit niciodata cat de necunoscut poti fi chiar tu atat de departe.
A ajuns pe taramul fagaduintei,a gustat din prea-plin, a vazut maretiile construite de semenii nostri, s-a minunat, intr-un cuvant a simtit ce-nseamna sa fii cu adevarat „om”.
Dupa ce visurile au devenit aievea, a simtit ca ceva se clatina, ameteala care credea ca-i obisnuita unui om care munceste. Dar, nu era asa. A incercat o introspectie si mult prea repede si-a dat seama ca lipsa radacinilor era cea care-i dadea acea stare de dezechilibru. Brusc a devenit coplesita de propriile amintiri. Stiu ca-si plangea singura de mila. De mila ei, de mila celor ramasi acolo departe, pe taramul ei drag. Radacinile erau mult prea departe, dar abia astepta clipa cand le va saruta si le va mangaia doar asa cum stie unul care le paraseste. Un iz de dor citeam in distanta.
A sosit clipa revederii si cuvinte nu se puteau rosti, doar lacrimile se rosteau fara economie. De la aeroport si pana acasa privea incantata, cu toate ca nu stiu daca vedea mare lucru, pamantul, oamenii, fluturii. A baut o cafea si s-a mirat cand a fost servita intr-o cescuta ciobita. M-a intrebat daca e normal sa fii servita in asa ceva sau e doar o intamplare. Era un lucru cu care aproape ma obisnuisem si initial nici nu mi-am dat seama ce vrea. Apoi i-am raspuns ca la noi nu s-au schimbat prea multe, ba din contra…dar mi-a zambit ingaduitoare si mi-am dat seama ca totusi se simte bine chiar si cu aceste mici neajunsuri.
Ne-am amintit cum converasm virtual si de cate ori nu s-a intamplat sa ne punem concomitent aceleasi intrebari sau eu sa raspund intrebarilor pe care ea se pregatea sa mi le adreseze. Asa am incercat sa-i ostoiesc dorul, conversand virtual. La telefon nu se putea. Cand suna se auzeau doar lacrimile noastre.
Am intrebat-o cum a fost cand a ajuns acolo si mi-a spus ca prima data s-a speriat. Parca era pe o alta planeta. Cerul era mult prea purpuriu si s-a inspaimantat, dar nu avea cine s-o consoleze, sa-i spuna ca n-o sa mai vada cer frumos decat in tara sa. Am mers pe jos si a inceput sa dea cu piciorul pietrelor pe care acolo departe nu le-a mai vazut.
”Ce bine ca sunt pietre, doar asa sa-mi mai stric si eu incaltarile…” si am ras impreuna amuzate de cat de copilaroasa poate fi. Si-a sucit glezna intr-o gropa omniprezenta de pe trotuar si o grimasa de durere i-a brazdat fata. A zambit si mi-a spus: „lasa, e doar groapa noastra, bizar dar…sa stii ca am inceput sa iubesc orice, chiar si imperfectiunile.”
Ce ironie! am gandit. Sa fi fost doar autoamagire aceasta plecare…???
Am inceput sa depanam amintiri, dar am simtit ca are multe altele pe care nu le poate rosti celor dragi. Amintiri dureroase, ascunse undeva in launtrul ei, nu in memorie si la orice miscare se temea ca nu cumva sa-i scape ceva ce nu trebuie spus. Isi retinea pana si lacrimile care mai tasneau uneori dar care erau oprimate la timp de o geana mult prea mare dar potrivita pentru niste ochi asa de frumosi, lacrima care era strivita cu stoicism, de teama sa nu o vada nimeni. Sa nu-i citeasca nimeni suferinta prin care a trecut de dor de radacini. Nu stia ca aceleasi sentimente nutream si noi. Mi-a spus intr-o buna zi:”stii care ar fi idealul situatiei mele de acum ? Ei bine, sa devin ubicua. Ar fi ultima dorinta dar stiu tot atat de bine ca e doar o utopie…” si lacrima pe care a incercat s-o striveasca din nou, s-a prelins pe obraz spargandu-se in mii de lacrimi si ca sa mascheze momentul a incercat un zambet. I-am inteles durerea chiar si nerostita.
Stiu ca de fiecare data cand pleaca isi promite sa se reintoarca la mama, frati, surori, chiar si dupa ce acestia nu vor mai fi.
Peste cateva zile va pleca iar, spre alta emisfera, dar stiu ca acea carte pe care eu o consider de capatai pentru cei care se desprind de radacini si pe care i-am daruit-o prima data cand a plecat, o va citi iar si iar de sute de ori daca nu cumva a invatat-o deja pe de rost.
Simt tot mai mult ca e de pretutindeni si totusi de…nicaieri.


27.08.2003