Mergeam, noaptea.. Bucurestiul are culori ciudate cand e luminat doar de corpurile oamenilor... Si am crezut o data ca nu mai sunt altii ca mine, care sa mearga noaptea nicaieri gandindu-se la nimic. Insa m-am intalnit cu unul pe strada. Era un copil, plinut, cu adidasi vechi, murdari. Era imbracat in blugi negri, bluza negru si avea ochi caprui, sprancene groase, par castaniu, scurt; era mai scund decat mine. Si mergea.. dar nu m-a vazut. Iar eu mergeam.. si ma vedeam pe mine. Uimit de intalnirea mea, mi-am continuat drumul inspre nicaieri. Iar pe drum am vazut un tanar pe la 25-30 de ani, solid, inalt, cu parul lung prins in coada si barba si mustata. Mergea.. mergeam si eu. Mai tarziu, am intalnit un om pe la mijlocul vietii - mai scund decat tanarul, mai inalt decat mine, si slab.. foarte slab. Si acesta avea paraul lung, prins in coada; avea cateva fire albe, insa nu avea barba. Intr-un tarziu, am intalnit un batran cu parul alb, foarte lung. Era trecut prin viata.. ridurile de pe frunte aratau o intensa expresivitate, iar ochii ce fusesera o data caprui, sticlosi, nu mai erau decat niste oglinzi palide ale lumii. Omul acesta nu mai avea pentru ce sa traiasca.. dar mergea.. mergeam. Drumul parca se ingustase, si toti copacii infloriti disparusera. Mergeam acum pe campie, si durmul era din ce in ce mai ingust. Intr-un tarziu, ma gaseam pe o carare care se pierduse si ea in vaste campuri verzi. Eram singur, cu campia, iar in departare vedeam inceputul de rasarit al soarelui peste un palid amurg varatic.
Dar era frig.. inghetasem, iar pletele albe lungi imi zburdau in vant.


noaptea, atemporal