Ai început să mă atragi precum un pendul magnetic.
Să-l prinzi și-i dus, și iar va să vină, să-l prinzi și parcă stană te simți și n-ai vrea să-l lași din nou să zburde. Magic?

Dacă nu-ți pasă ce fac, atunci toamna n-are rost și dăm liber frâielor, hergheliilor, cuprindem cu dinții putreziciunea pierzându-ne sclipirea din ochi și din suflet. Și dacă chiar nu-ți pasă atunci sloboade speranța, nu lăsa să moară suferința și uită ce mândru este zborul.

Pentru tine, o pământeană, o muritoare ca toate celelalte, este greu și tulbure a-ți purta crucea pe Golgota și de aceea vrei să nu iți pese. Și o să ajungi la violet, găsindu-ți petala pierdută, speriată, ferfenițită și rece.

Aș vrea să-mi folosesc simțurile să fac ceva inedit, ceva ce nu am mai făcut vreodată. Aș vrea să și zbor, dar au mai încercat și alții înaintea mea …
Gândul îmi este pârguit și numai bun spre a se transforma în ceva a cărui formă desăvârșită nu o cunosc lumește, nu o pot denumi sau descrie prin mijloace convenționale.

Am avut parcă o încărcătură de secole, de care poate că m-am eliberat de sunt atât de dornic să mă înfing în piatra munților cărare, să curg sprinten cu susur de izvor, să sclipesc șăgalnic în răstoace și mirosul, și zumzetul, și adierea de vis a vieții pure le simt aici, în inimă ca un bulgăre de foc.

Realul ivoriu râde în ochiurile limpezi ale sufletului în care, de fapt, freamătul e luptă, lupta e uragan și toate, dar toate, nu pot fi nici măcar murmurate, ca să nu se tulbure, să alunge cristalinul valului spre mal.

N-am scris demult astfel. Am uitat cuvinte. Mi-am limitat vocabularul la unul simplu, tehnic, exact, lipsit de culoare sau macar de tonuri sepia. Neant împietrit de cifre, formule și de gemete de durere ale unui suflet gol de dumnezeire, de artă și de uman.
M-am născut parcă în alt timp decât acela pentru care eram făcut sau pe alte meleaguri.