" ... omul a fost creat.Dar ce e paradoxal, e ca si el poate creea...".De cate ori ai vrut sa scrii, sa canti, sa faci versuri, sa pictezi, sa sculptezi? Eu stiu ca intotdeauna am vrut sa pot sa creez.Cel mai mult am vrut sa fac muzica, sa creez muzica, sau macar versuri pentru muzica ce-mi place. Dar de fiecare data cand puneam mana pe creion, murea toata inspiratia (daca a existat vreodata asa ceva in mine). Nu-mi place sa ma dau batut. Mi-am spus: poate nu asta e vocatia mea. Cat despre vocea mea ce sa mai zic?! Orice magar ar putea sa castige un Emmy in fata mea.
Dar sufletul meu s-a legat altfel de muzica. Ma conectez la toate sunetele, la versurile melodiilor (daca au asa ceva), si incep sa visez cu ochii deschisi la cum vad eu muzica aceea. Cine se uita la mine spune ca sunt in transa: "...uitati-va la drogatul ala...". Dar nu am bagat nimic in mine de genul asta, doar tigara de zi cu zi a fiecarui fumator. Daca nu pot canta, nu pot face versuri, macar sa ascult muzica, sa o pot critica in interiorul meu.
As fi vrut sa scriu. Mi-aduc aminte de copilaria mea. Incercam sa scriu compuneri, rezumate, orice.
Nu iesea nimic frumos, era totul static, totul brutal de realist, nimic frumos. Mai degraba era procese verbale decat compuneri. Tata mi-a spus atunci:"..Minte si tu frumos, nu poti?". De mintit, minteam de inghetau apele, dar cum sa mint frumos imi spuneam?! Mi-a fost incredibil de greu. La un moment dat am descoperit ca mi-e mai usor sa "mint" in engleza decat in romana. Am inceput sa scriu tot felul de texte in engleza, pe orice tema. Scriam foarte usor , dar din pacate tot procese verbale :)).
Cand am simtit atingerea iubirii de adolescent, atunci s-a schimbat ceva. Imi ieseau cuvintele sub creion fara sa ma gandesc la nimic, decat la ea, si scriam romane si nu ma mai opream. Nu stiu cum era ce scriam, dar din ochii ei intelegeam ca era sublim. Cand am pierdut acea persoana, am lasat pentru totdeauna (asa credeam atunci) creionul si nu mai scriam nimic, in afara de obscenitati. Atunci am jurat ca nu mai cumpar flori, nu mai fac cadouri, ca nu mai cant, ca nu mai fac versuri, ca nu mai scriu, ca nu mai....Dar am intalnit-o pe EA. Ziceam:"...uite un copil care viseaza, uite o femeie care danseaza pe muzica ce-mi suna mie in urechi...". Ranile vechi ma dureau tare de tot, dar am simtit ca am asa multe de dat si e pacat sa nu le dau. Dar cand sa incep sa dau, si EA a plecat de langa mine. In momentul ala chiar am simtit ca m-a inghitit iadul si nu ma mai lasa sa respir aer curat. Ca totul sa fie "frumos", doctorii imi spusesera ca mai am 1 an, maxim 2 de trait, ca inima mea e "slaba"... Eram asa de debusolat, nu mai vedeam nimic clar, totul era intunecat. In momentul ala am fost egoist si i-am spus tocmai EI ce mi se intampla. In momentul acela era cea mai apropiata persoana de sufletul meu. Am impovarat-o cu acea veste tragica si regret asta. Acum ma simt ca un monstru, de ce ? Ca in loc sa creez ceva frumos, dau nastere numai la durere?! Am cautat din nou creionul si am inceput sa scriu iar, sa-mi descarc cumva sufletul. Mi-am zis de ce sa nu trimit ce scriu pe site?! Culmea, nu-mi place sa scriu pentru mine, vreau sa fiu cunoscut pentru cum sunt. Dupa cum spuneam, nu sunt un artist. Cand am ajuns in starea cea mai jalnica, atunci am primit dusuri reci de la oameni necunoscuti, dar care culmea, vroiau sa ma ajute. In momentul ala am hotarat sa vad ce e cu inima mea, sa cercetez mai adanc, si am mers iar la doctor. Voi ii mai credeti? Unul imi spune ca mor, altul ca voi muri, poate, altul ca nu am nimic grav...Bai oameni buni, nu va jucati cu mintea mea si asa destul de incercata, ca nu mi-e usor. Acum intelegeti de ce am fost asa caustic? Poate voi mai scrie, dar nu stiu daca e bine sa mai trimit pe site ce scriu.
In momentul asta am speranta ca voi trai, ca EA se va intoarce la mine, ca nu sunt chiar singur pe lumea asta, ca sunt un creeator de vise...