Spirala istoricå a României
Noi românii privim cu dispreț mårturisit celelalte popoare balcanice, fårå så ne gîndim cå, dacå dau dovezi de inteligențå și de spirit mai reduse, prezența lor în lume s a conturat în gesturi mai ample și mai grele decît ale noastre.
Istoria Bulgariei nu este întru nimic inferioarå istoriei noastre, dupå unii autori este chiar mult superioarå. Existå un Ev Mediu bulgåresc, dar — din påcate — nu prea existå unul românesc, în ciuda atîtor „întîmplåri“ care mi s ar opune și care totuși nu m ar convinge. Orgoliul nostru național este superficial, lipsit de sevå și de profetism. Ne mulțumim a crede cå bulgarii au fost tot timpul grådinari, iar noi numai eroi, fårå så ne întrebåm de ce sîntem atît de mizerabili dupå atîta risipå de eroism.
Este desigur o rușine inevitabilå a condiției noastre de a fi fost condamnați så tråim și så creștem în mijlocul unei comunitåți balcanice. Aparținem prin soartå Balcanilor, deși aspirația noastrå continuå ar fi evadarea spiritualå din ei. A crede cît de puțin cå noi trebuie så ducem la înflorire spiritul balcanic este a ne compromite și a ne ofensa menirea, pe care de nu vom avea o, o vom inventa. Nu vom putea deveni întîia forțå balcanicå, decît lichidînd ceea ce este balcanic în noi. ªi prin întîia forțå în Balcani nu înțeleg conștiința naționalå a puterii noastre, ci proiectarea României în conștiința europeanå ca fatalitatea implacabilå a unei regiuni istorice și geografice. Dacå în întreg sud estul Europei, România nu se va defini ca singura realitate politicå și spiritualå, atunci viitorul mi se pare searbåd, superfluu, stupid. Cum pot exista atîția care pot crede cå respirația actualå a României este viațå? O țarå care în politica externå nu încurcå agresiv pe nimeni nici nu poate fi bågatå în seamå. Idealurile în care agonizeazå aceastå țarå nu i ating nici måcar granițele, ci lîncezesc într un centru al ei, prea mobil pentru a fi un sîmbure. România actualå, continuînd o tradiție de o mie de ani, nu poate concepe viața decît defensiv. E îngrozitor!
Balcanii nu sînt numai la periferia geograficå a Europei, ci și la cea spiritualå. Mai cu seamå la aceasta. Resturile, scursurile, cangrena moralå, imbecilitåți ale instinctului, orizont imediat — determinå, toate, o fizionomie caraghioaså și tristå, de un grotesc deprimant. Balcanul în esența lui reprezintå o zvîrcolire ratatå, un dinamism închis, o sterilitate jalnicå.
Ce înseamnå aståzi România, Bulgaria, Iugoslavia, Grecia? — Oricît aș fi de pesimist cu privire la trecutul și la prezentul României și oricît — din dorințå de obiectivitate — aș încerca s o depreciez, îmi este imposibil så nu recunosc cå ea este singura țarå balcanicå al cårei viitor va revela un fenomen original de mare amploare. Ceea ce are România în plus, fațå de celelate țåri mici care o înconjoarå, este o conștiințå nemulțumitå, care și justificå valabilitatea nu prin adîncime, ci prin permanențå. Ar însemna så cådem într o deznådejde naționalå, dacå n am recunoaște continuitatea unei așteptåri neråbdåtoare, a unei nemulțumiri zilnice de propria noastrå soartå. Dacå Serbia reprezintå o forțå militarå mai mare decît a noastrå; Bulgaria, mai multå primitivitate ofensivå; Ungaria, mai multå pasiune, iar Cehoslovacia prea multå civilizație, ar fi criminal så uitåm cå toți acești vecini neimportanți, prin cetåțenii lor de fiecare zi nu aduc o aspirație mesianicå, nu se concep esențial alții. Ultimul cetåțean român își consumå existența într o continuå protestare. Iar dacå aceastå protestare este minorå, ea nu reprezintå mai puțin, într o însumare colectivå, nivelul constant al unei revolte. România, fårå un mare fenomen politic viitor, decisiv și esențial existenței ei, mi se pare o monstruozitate, o perfidie a istoriei, o glumå de prost gust.
O Românie viitoare, ce ar putea fi totuși foarte apropiatå, va trebui så devinå o fatalitate sud est europeanå și, lichidîndu și balcanismul, så reabiliteze aceastå periferie. În viitor så ne fie rușine cå am aparținut unei astfel de comunitåți și trecutul så ne fie singura noastrå calomnie.
Este foarte greu, ca român, så fii obiectiv cu popoarele care ne înconjoarå. Aproape toate ne au dominat, fie o întreagå perioadå, fie numai un moment istoric. Rușinea este a noastrå, cu atît mai mult cu cît este aproape imposibil så inventezi o scuzå oarecare. De aici neînțelegerea și disprețul fațå de ele. Atîtea aspecte ale sufletului maghiar îmi inspirå o simpatie nesfîrșitå; nu sînt capabil înså de cea mai micå atașare de poporul maghiar, de istoria lui. Sînt cîțiva ani în urmå, våzînd sergentul de stradå din Budapesta, m am cutremurat cå mustața aceluia s a întins o mie de ani peste Ardeal și am înțeles, în acest trist fenomen, de ce noi românii n am avut o chemare în lume.
Ungurii sînt în Europa o insulå. Deși au luat și ei parte cum au putut la fråmîntårile Europei, ei n au fost niciodatå sinceri în participarea lor. Teoria spenglerianå a sufletului originar al culturilor nu și gåsește nicåieri o verificare mai evidentå ca în Ungaria. Sub toate formele de culturå, ei au påstrat zvîcnirile inițiale. Este prea mult sînge în spiritul maghiar pentru ca Ungaria så fie altceva decît suflet.
Sînt oameni care disprețuiesc muzica maghiarå. Ei spun: este prea monotonå. Le råspund: nu existå muzicå mai monotonå. De ce totuși reversibilitatea aceluiași motiv nu te plictisește, ca în muzica orientalå? Nu știu bine. Trebuie så fie înså în tonalitatea diferitå a tristeții.
Muzica orientalå este o våicårealå într un vid cosmic. Disonanțele ei cer ceva; råtåcirile inimii vor så ajungå undeva. Ea nu este decît o chemare. Astfel, misterul ei se anuleazå în probabilitatea unui råspuns. ªi cine ar putea så råspundå? Dumnezeu, lumea, vidul. Nu mi spune nimic fiorul ei.
Gîndiți vå înså la legånårile muzicii maghiare, care nu vor så ajungå nicåieri! O tristețe care se alimenteazå din ea însåși. Farmecul ei precultural, mijloacele simple și lipsa de ornamentație exprimå un urît al sîngelui. O melancolie biologicå, nestilizatå,dar care își justificå ondulațiile dintr un lux al materiei. Lungimile ei monotone sînt mai aproape pentru a da expresie desfrunzirii inimii, decît chiar cenușiul marșurilor funebre.
Cine a avut ocazia så asculte într un moment de mare obosealå Ofranda muzicalå a lui Bach — n a putut så nu aibå senzația cå este îngropat în cer. Oboseala te face prizonier ultimelor intenții ale muzicii, iar tristețea te face muzicå.
Ascultați în clipe asemånåtoare tînguirile maghiare, urmåriți numai adierile lor melancolice, fårå corectivul frenetic al ceardașului, și veți simți cå n are rost altå moarte decît sub sålcii plîngåtoare.
Cred cå existå în fiecare om o nevoie de tristețe, pe care nu și o satisface numai din resursele sale. ªi cînd nu poți totdeauna så visezi cu melancoliile lui Schumann, te abandonezi muzicii de pustå, sfîșierilor și lamentațiilor ei.
Nu existå muzicå în care så se exprime mai elementar prezența lacrimilor în lume. Îți vin repetat în minte cuvintele Elisabetei de Bavaria, împåråteasa care a adorat Ungaria: existå în lumea asta, în afarå de egoismul uman, și sålcii plîngåtoare. Sau te gîndești la acele pagini din Jardin de Bérénice a lui Barrès, în care excesul de meditație, printre singuråtåți și regrete, naște o dorințå de lacrimi. Se întîlnesc astfel vibrațiile cele mai rafinate cu freamåtul și neliniștea sufletului turanic.
Keyserling insista asupra tristeții arabe, ruse și argentine. Cum de i a putut uita pe unguri? Acest popor este singurul care, în Europa, mai påstreazå tradiția unei exaltåri dionisiace. Cine a våzut o cîrciumå maghiarå și toatå lumea de acolo, legånatå de tristeți, abandonatå cu atîta participare și frenezie beției, nu și poate tåinui o simpatie pentru o umanitate atît de primitivå, cu aderențe atît de reduse la fadoarea genului nostru de viațå. Ce vor fi cåutat ungurii în Europa? ªi cum s au putut opri printre noi?
Ungurii au în ei instincte de nomazi. Așezîndu se și fixîndu se într un spațiu determinat, ei n au putut înfrînge o nostalgie de råtåcitori. Agricultura și påstoritul nu convin sufletului lor barbar. Setea lor de spațiu și au domolit o prin cîntec și urlet. E singurul popor care mai știe zbiera. Urletul este o disperare în fața spațiului. De aceea, de cîte ori ești nemîngîiat la șes sau pe culmi, urletul și se pare singurul råspuns la tentația imensitåții. Am cel mai mare dispreț pentru acei care nu și pot regåsi instinctele în singuråtate. Natura te înnebunește ca și oamenii; ea prin infinit, și ei prin platitudine.
Lamentațiile maghiare își au sursa în aceastå tristețe a instinctului. Aviditatea de spațiu se satisface în acele lungimi monotone, care trezesc automat reprezentarea unui infinit spațial. Tårågåneala melodicå este expresia cea mai adecvatå a progresiunii nedeterminate în structura spațiului.
Må leagå de Ungaria inutilitatea ei, lipsa de seriozitate a soartei ei politice, amarul de totdeauna al inimii sale. E bine så avem între noi popoare care nu pot ieși din ele însele, prizoniere ale condiției lor primare. Ungurii au råmas la sufletul originar al culturii lor, sînt intimi pînå la sfidare cu sursele lor. Devenirea istoricå le a relevat neîncetat ceea ce au fost ei în începuturi. De aceea, Ungaria n a fost niciodatå efectiv în istorie, ci s a dezrådåcinat prin muzicå de la o soartå pe care i a impus o fårå så vrea Europa.
Nici un popor din Balcani: sîrbi, bulgari, greci, nu reprezintå o idee istoricå. Prin urmare, n avem pe nici unul în fațå. Același lucru este adevårat și despre Ungaria, Cehoslovacia, Austria și Polonia.
Toatå discuția din veacul trecut, referitoare la destinul cultural și politic al României, pleca de la concepția imposibilitåții de a construi o țarå pe un ideal de împrumut. Dacå discuția a fost utilå sau inutilå, nu este locul så vedem aici. Practic, ea n a dus înså la nici un rezultat. Care a fost instrumentul realizårii unei astfel de viziuni? Teama de modernism caracterizeazå unul din elementele complexului de inferioritate al acestuia. Este mai mult decît evident cå nu poți face o mișcare politicå de mare amploare împrumutînd elemente disparate, de la mișcåri diferite. Important este înså så vezi întru cît condiții obiective asemånåtoare în douå țåri își gåsesc o expresie ideologicå diferitå și, prin aceasta, så stabilești pînå unde se mårginesc cu adevårat acele țåri.
Procesul de creștere al României este atît de artificial și accesul ei la putere atît de nefiresc, încît numai cultivînd din afarå anumite idealuri vitale ei se poate realiza o urcare pe o treaptå istoricå. ºara aceasta, care n a avut niciodatå cultul forței, trebuie învåțatå så l iubeascå. Tragedia României este cå în primul rînd trebuie så știe cå devine tare. Conștiința este antecedentul fiecårui act de viațå într o țarå fårå istorie, pe cînd în marile națiuni — cazul tipic al Franței — conștiința este consecutivå actelor de afirmare.
Frenezia industrializårii, mistica lumii urbane, voința absolutå a unui salt istoric, discontinuitatea prin revoluție ca o manifestare vitalå — sînt elemente care fac din Rusia o țarå vitalizantå. Obiectiv vorbind, realitåțile sociale de la noi, atmosfera generalå a României se aseamånå enorm cu Rusia țaristå. Aceeași decrepitudine și aceeași inerție. Decît, idealurile care au însemnat pentru Rusia o întårire, pentru noi ar putea fi o pråbușire. Viziunea de viațå a bolșevismului, universalismul pretențios, într o țarå cu rezistențå interioarå atît de minorå și cu o conștiințå naționalå atît de labilå, ar putea echivala cu o lichidare. Întrebarea pe care trebuie så și o punå fiece națiune este: prin ce idealuri devin puternicå? Råspunsul îl dau forțe obscure, viziunea ascunså, nutritå atît din sînge, cît și din gînduri. România are enorm de învåțat de la Rusia.
Supremația noastrå spiritualå și politicå în sud estul Europei trebuie så ne fie obsesia politicå de fiecare zi. De vom continua så ne izolåm în mediocritatea noastrå, o så înspåimîntåm lumea cu atîta ratare.
Pluralismul balcanic nu poate duce la nimic. Fårå un centru de gravitate care så cadå într o țarå cu un destin politic în ascensiune, divergența acestor state gelatinoase va da naștere la fricțiuni nesemnificative. Numai o forțå poate så constituie din acest Balcan amårît un sîmbure viabil. Dacå o țarå nu se impune ca o putere necontestatå, el nu poate cåpåta o consistențå.
Atît timp cît dominația turceascå s a întins în acest colț de lume, el avea o unitate, care dacå era exterioarå nu lega totuși mai puțin, prin acea teroare sterilå ce a definit imperialismul otoman, diversele neamuri, råzlețite fårå rost pe meleagurile acestea. Turcia, ca mare putere, și a definit tåria extensiv. Astfel ea n a putut imprima un stil istoric valabil țårilor cucerite. Pe timpul cînd Imperiul Otoman se întindea din Maroc la marginile Arabiei și de la Viena la Nil, el n a putut så dea o formå unui așa mare spațiu de culturå. Imperialismul turcesc este un caz tipic de nearticulație istoricå. Exemplul Turciei ne învațå de cum nu trebuie så fie un imperialism. Altcum, nu ne am explica de ce toate popoarele care au cunoscut jugul semilunei și au fåcut un merit din a și lichida ereditåțile turcești. Existå înså o singurå țarå care så nu fie mîndrå de vestigiile romane? O urmå de drum roman este un îndemn la glorie; o moschee, un prilej de amåråciune.
Avalanșa turceascå ne face sesizabilå diferența între o mare putere și o mare culturå. Deși una pe alta se implicå și se condiționeazå, am mårturisi totuși prea puțin respect pentru nuanțe, dacå nu am releva plusul pe care l presupune ultima, și anume un plus calitativ, de nuanțare în substanțå. Turcia a fost o mare putere; Franța a fost totdeauna o mare culturå. Imperialismul, ca fenomen creator, este un atribut al culturilor mari. Sub formå sterilå, el este totdeauna o dimensiune a marilor puteri.
Încetînd hegemonia turceascå, individualizarea politicå a popoarelor balcanice a dus la o fragmentare a cårei continuare nu mai are nici un sens. Despre o refacere a Turciei, ar fi o crimå så vorbim. Så ne gîndim înså numai la ce a reprezentat Constantinopolul pentru aceastå regiune umanå și ce vid avem så umplem prin apusul såu. Problema hegemoniei în sud estul Europei este identicå cu aceea a noului Constantinopol.
Într o astfel de problemå nu se poate vorbi decît deschis: fi va România țara unificatoare a Balcanului, fi va Bucureștiul noul Constantinopol?
Iatå o întrebare cåreia nu i se poate da un råspuns precis, dar a cårei rezolvare este identicå soartei noastre.
Un råspuns negativ ne prezintå situația clar. Ce se va alege de noi, de nu vom fi țara predestinatå acestui colț de lume? Vom fi ceea ce am fost. Ireparabilul va fi atunci semnul nostru.
Dar dacå România ar fi atinså în viitor de o grație istoricå? Atunci, sîntem puși în fața unor mari responsabilitåți.
Sud estul Europei, fårå un focar, n are nici o realitate. Sofia, Atena și Belgradul nu iradiazå mai mult decît au nevoie țårile respective. Dacå Bucureștiul nu va deveni un centru de atracție pentru toatå aceastå margine a Europei, atunci mai bine l am dårîma de acum. Centrul de greutate este destul de mobil în istorie. Pe deplasårile lui ne vom întemeia noi speranțele. În måsura în care vom deveni realitate politicå, în aceeași måsurå favorizåm posibilitåțile de deplasare spre noi. De nu vom avea în viitor atracția unui miraj, la ce så ne mai atașåm de aparențele noastre?
Cum så nu ne bucuråm cînd vechiul Constantinopol a degenerat într o temå romanticå și cå l mai înțeleg doar poeții, cå oamenii politici l au uitat? Noi înså nu i vom uita semnificația și greutatea, fatalitatea și tragicul. Nu pot avea viziunea unei alte Românii, fårå så mi proiectez țara în finalitatea ei ultimå. Noul Constantinopol så nu fie un obiect de visare politicå, ci un obiectiv urmårit zi de zi, cu pasiune și dramå. Altcum, țara asta nu meritå atîta disperare.
Un mesianism ajunge så aibå corespondențe practice atunci cînd pleacå din realitatea permanentå a sufletului național. Unul intermitent și ocazional nu se va defini niciodatå politic. Acest fenomen explicå penumbrele Poloniei, țarå cu destin intermediar, condamnatå a se zvîrcoli între culturile mari și cele mici. Ea ar putea deveni o mare putere — minus imperialismul. Un imperialism polonez nu e posibil, fiindcå e barat atît de Rusia, cît și de Germania, încît ea n are în ce direcție så și l exercite. Polonia va face fațå istoriei; din ea totuși nu vor råmîne decît urmele unor oameni mari. Cåci Polonia nu e mare prin soarta sa. Mesianismul ei n a fost mai mult de o misticå naționalå, cåreia lipsindu i pasiunea pentru universalitate — n a putut deveni un factor istoric efectiv. Pentru penumbrele unei țåri, care a reușit totuși så se debaraseze de stigmatele culturilor mici, este de o semnificație deosebitå faptul cå putem face destul de ușor abstracție de Polonia și så ne gîndim numai la proeminențele ei.
O țarå este o realitate istoricå cu atît mai mare, cu cît ne reprezentåm mai clar imaginea ei ca totalitate, Franța suscitå icoana unei realitåți istorice substanțiale. Ne gîndim adicå la ea, și nu la gloriile ei individuale. Pentru noi toți, Polonia înseamnå foarte greu ceva mai mult decît muzicienii sau profeții ei. Aș vrea înså så întîlnesc pe acel cåruia Franța înseamnå numai Pascal sau Baudelaire, Ludovic al XIV lea sau Napoleon.
Decît så se nascå în România numai un mesianism de circumstanțå, mai bine så ne tîrîm soarta fårå conștiința unei sortiri. Nu pot concepe decît un destin care så fie o flacårå în neîntreruptå evoluție. Altcum, toatå aceastå Românie nu va fi decît un spațiu pentru inimi frînte. ªi așa, cui decît ei, i am putea atribui înclinația inimilor noastre? Cåci nu existå un cadru mai nimerit și mai fatal pentru echilibrul instabil al sufletului…
Modul existenței românești este minorul. Unei ascensiuni frenetice nu i priește decît modul major, în care respirå și ritmeazå toate aurorele. Pînå cînd va mai fi România aceasta prilej de tristețe teoreticå? Atît de adînci sînt golurile ei, cå seamånå unor ispitiri de abis. Așa privitå, så fie România numai un pretext al tristeții mele? Toate posibilitåțile de a crede în ceva le plasez în România, cåci de aș da mînå liberå amåråciunilor, unde aș mai descoperi o? În infinitul tristeții, România este un punct pe care încearcå så l salveze deznådejdea mea.
Pretențiile ei de hegemonie viitoare n au nevoie de nici o justificare specialå și în nici un caz de considerente etice. Dacå popoarele s ar mulțumi toate cu ce au, omenirea s ar stinge de mediocritate. De nu ne vom sili noi så ne impunem în lume, se vor gåsi alții care så și construiascå o glorie pe inerția noastrå. Atîta vreme cît vor exista popoare, paradisul terestru este o nefolositoare nåzårire. Istoria este un alt cuvînt pentru tragedie, precum viața pentru zådårnicie.
ªi dacå tot procesul umanitåții nu este decît o înålțare și o pråbușire de națiuni, o succesiune dramaticå de destine, fiecare încercînd så și legitimeze prezența printr un plus de neliniște, — ce ne mai råmîne, decît så mergem spre capåtul soartei noastre, aruncîndu ne într o vîltoare din care gradul nostru de frenezie va scoate învingåtori sau învinși.
Nu må intereseazå decît avîntul ascendent al acestei țåri, spirala istoricå a României. Cum ar putea fi altfel cînd, din istoria universalå, cine ar gåsi un sens altor popoare decît acelora care s au distrus pentru a și afirma instinctele și o idee, care au påtimit pentru sensul lor în lume și au sacrificat totul unei glorii ce le a accelerat agonia?
Este un suflu generos în pornirea de afirmare și de distrugere, care transfigureazå demonia vieții isorice și încununå culturile cu un nimb pe cît de fatal, pe atît de fermecåtor. Va fi o patå de neșters pe conștiința modernå iluzia înșelåtoare a progresului. Ce experiențå superficialå de viațå va fi fåcut omul modern, de a råpit devenirii caracterul ei de dramå permanentå și fluidå, compromițînd o în ideea progresului? ªi ce convingeri pedagogice a nutrit, de a turnat atîtea pretenții etice în instinctele vieții și în råtåcirile lor? Ideea progresului, etica și tot ce este în aceastå lume, direct sau indirect, pedagogie, au îndulcit pînå la emasculare vibrațiile acelui simț tragic, cåruia în alte vremuri se abandonau muritorii cu pasiune și durere. Nu pot iubi decît o culturå care ascunde, sub forma și stilul ei, iubire, disperare, moarte și iluminare. Adevårul, binele și frumosul? Dacå viața ar avea ochi så priveascå, aș descoperi în strålucirea lor o chemare stranie și echivocå de crimå și sfințenie.
Råu ne ar mai sta nouå, românilor, så påșim în lume adåugînd și cîrpind la haina zdrențuitå a unei culturi, umplînd goluri cu teorii de eticå sau încercînd så salvåm tot ce nu e tragic în modernitate. Fi vom capabili så înțelegem tot ce e gotic, baroc și så ne asimilåm dinamismului lor? Oare så nu pîlpîie în noi nimic din ethosul eroic și convulsionar al Spaniei și Rusiei? Så ne fie pe veci stråine excesele și paroxismul sufletului germanic? Nu vreau o Românie logicå, ordonatå, așezatå și cuminte, ci una agitatå, contradictorie, furioaså și amenințåtoare. Sînt prea mult patriot ca så doresc fericirea țårii mele.
Spirala istoricå a României se va înålța pînå acolo unde se pune problema raporturilor noastre cu lumea. Pînå acum am fost reptile; de aici încolo ne vom ridica în fața lumii, pentru a se ști cå nu numai România este în lume, ci și lumea în România. De nu vom tråi apocaliptic destinul acestei țåri, de nu vom pune febrå și pasiune de sfîrșit în începuturile noastre, sîntem pierduți și nu ne mai råmîne decît så ne recîștigåm umbrele trecutului nostru.