Cu moartea in fata, m-am nascut trist. Si in aer domnea nesiguranta clipei, radiatia nucleara, si nestiinta viitorului, toate intr-o lume gri si periculoasa, un pericol omniprezent, un pericol invizibil si imperceptibil, sesizat doar de niste paraituri intr-un aparat... si cerul era gri, si ploua cu cenusa, si se intuneca, iar seara, orasul se stingea, cu totul - fara nici o lumina, nicaieri, in lumea tacerii si a intunericului, atunci curgeau lacrimile pe chipurile parintilor mei, atunci, din acele lacrimi de iubire, de iubire intr-o lume oribila, atunci s-a hotarat nasterea mea... si a multor alti frati si surori care, simtind lumea rea, nu s-au mai nascut niciodata, lucru intelept; insa eu am riscat - m-am nascut, viu. Si trist. Si "mut ca o lebada", ar spune Blaga. Si cu dorinta absolutului ca scop suprem, cu dorinta frumosului, a binelui, a luminii intr-o lume gri si iradiata. Care s-a transformat, in timp, odata cu mine... acum invat sa zbor, acum invat sa traiesc. Am zburat mult prea sus, in ceruri, am vazut multi munti, am vazut multe dealuri si campii, multe mari si oceane, multe rauri; si am privit Pamantul de sus, si era minunat, si m-am speriat, si m-am prabusit intr-un camp de maci, si am ras ca un copil, si am privit cerul de jos - si era atat de minunat, si mi-am frant o aripa, iar cu cealalta sprijineam cerul. Apoi ai venit si m-ai gasit acolo, pironit, legand Cerul cu pumnii infipti in pamant, o aripa sus, sprijinandu-l, cealalta zbatandu-se in agonie, o frunza tomnatica ce nu-si gaseste vantul care s-o darame... si ai venit tu.

Si nu existam, atunci. Si m-ai gasit, si tot ce am facut si-a gasit rostul. As fi vrut sa cobor cerul, ca sa il contopesc ci Pamantul, si Raiul sa ia nastere. Dar Raiul era aici, in ochii tai, in inconstienta binecuvantata a florilor de maci care dormeau linistite pe campurile nesfarsite, in vanticelul slab de primavara care imi imprastia penele aripii rupte, in lutul pamantului in care mainile imi erau infipte, in iubirea unui necuvant pe care nu ti l-am soptit, in neordinea Universului, in netristetea din mine, din noi...

Am visat, intr-o seara oarecare, la un inger. Am deschis ochii si am intampinat intunericul cu toata fiinta mea. M-am cautat de aripi dar am gasit doar ranile cicatrizate ale caderii lor. M-am transformat, din zburator, in om. Mai ales nici zburatorii nu-mi pot spune nimic acum, cuvintele sunt de prisos, Sambetele sunt lungi iar miasma vremurilor trecute ne urmareste la fiecare pas. Intunericul moare. Intr-un tarziu apar primele licariri de iubire; se lumineaza lumea; se zbate cerul in nestiinta, in imposibilitatea de a accepta sentimente nemaitraite, se inchid ochii stelelor, si nepriviti de nimeni, ramasi deasupra tuturor cu doar cativa metri, deasupra orasului trist in care nici o lumina nu arde, in care scheletice antene de televizor prind cerul sa nu fuga; in care pasarile nu zboara, de intuneric. In care noi stam fiecare pe blocurile noastre si ne rugam pentru inconstienta, pentru copilaria care n-am avut-o niciodata, pentru maturitatea spirituala a unei umanitati pe care n-avem s-o atingem niciodata, pentru sufletul care nu ne este ca al celorlalti, pentru aripile care ne-au cazut sperand la iubiri imposibil de atins, imposibil de definit, imposibil de impletit, sperante imprastiate ca eternul praf in vant, vestitul cliseu care ne defineste viata. Da, suntem clisee, prin ce scriem, prin ce citim, prin ce cantam, prin ce vorbim, prin simplul fapt ca traim si respiram, prin aspiratiile noastre de imposibil, prin eterna noastra tanguire de perfectiune. Da, suntem noi. Da, suntem. Tu da-mi lacrimile inapoi! Vreau sa fiu singur din nou...