sunt dator vieții: am luat zile-n avans
îmi spun amintindu-mi de păcatele tinereții
mă îngrozește gândul că voi pleca vândut
la cenaclul marilor poeți

de ce vii cu mâna goală fiu rătăcitor
mă vor întreba cu disprețul marilor poeți
legănându-și capul a dezaprobare
de ce mori de două ori într-o
singură moarte

nu știu! va spune pictorul de-a stânga mea
nu știu! va spune filosoful de-a dreapta mea
eu nu voi zice nimic mă țin de umerii lor
vorbirea m-ar face să-mi pierd echilibrul

m-au arestat cavalerii formei poetice
mi-au luat cureaua șireturile și pana
dar scriu pe garduri cu sângele meu
pe nori și infinitele păsări călătoare

poezia trebuie să fie ceva aud
eu nu înțeleg ce trebuie poezia să fie
pentru mine este cumva poezia
dacă poezia este poezie

viața mea și a lor este poezie
diminețile în care îmi sărut soția și sărutul o face să surâdă în somn
ochii mirați ai cățelușei descifrându-mi limbajul
răsăriturile și apusurile văzute de la etajul șapte

cuvintele pe care le scriu acum poate că nu sunt poezie
dar pentru mine este poezie faptul că le scriu
ceața care îmi inundă ochii la gândul că le scriu
sufletul colorat rămas în urma scrierii mele

nu are formă poezia mea aveți dreptate
dar mai bine diform decât uniform
și nici esență nu poate să aibe ca viața
diluată în atât de multe suflete esențiale

azi e frumos pe pământ: să bem pentru asta
păcătoși camarazi ai mei aproape esențiali
să bem să scriem și să nu ne-ntristăm:
ei sunt morți și noi existăm…