Îți simt degetele violete adânc încrustate pe trupul meu aprins. Clipele nopților mele îți poartă numele ca un vaier prelung al neputinței de a fi doar unul. Mirosul tău, sărat ca mările tropicelor răzbate din fibrele pielii mele pustiite de sărutări flămânde. Din zbaterea tăcută a ființei noastre a rămas doar ecoul tristeților nespuse. Tu fără mine rămâi același călător grăbit spre abis, eu fără tine mă regăsesc rătăcind printre tăcerile sepulcrale ale infinitului. Pe buzele mele arde gustul trădării de a fi aceeași în timp ce matricea sufletului meu își urlă răstignirea.
Cu o singură privire ai zguduit din temelii întreg castelul meu de stâncă rece și eu am capitulat, facilă pradă a unui război terminat înainte de a începe. Buzele tale au savurat aroma prăbușirii mele și apoi au devastat sălbatice lăcașul crud al ființei mele învinse. În brațele tale am știut fără tăgadă că exist doar pentru atingerea irezistibilă a visului tău păgân.
Și-acum mă uiți, dovadă a supremei tale sincerități și a trecerii mele surde prin trupul tău. Mi-e dor de uitarea ta.

***
Clipele trec peste buzele mele arse. Gustul străin al sărutului îmi răvășește somnul. Trupul meu devastat de amintirea atingerilor tale pârjolitoare își tânguie părăsirea. Palmele mele pustii ating spasmodic imaginare tresăriri ale ființei tale pierdute.
Și clipele trec și odată cu ele visul meu pălește și se adâncește tot mai mult în uitarea ta. Curând gura ta nu va mai simți dogoarea pielii mele pleoapele tale vor rătăci esența mea printre atâtea femei trecute pe lângă tine. Cu nimic nu voi fi altfel decât acele palide măști răsfirate ca fluturii bolnavi în așternuturile tale și tu nimic vei fi pentru mine, doar primul, ultimul și nefirescul bărbat care mi-a ruinat nopțile.
Clipele trec – fulgi de timp rătăciți în aprilie. Mai aștept uneori nevenirea ta și dor îmi e de cel ce n-ai fost niciodată. Cuvintele tale mă mint încă, strecurându-se firave sub pleoapele mele strâns închise. Sărutările tale se sting epuizate în pletele mele răzlețite. Eu încă mai simt, adânc în pântec, atingerea tremurată a trupului tău bolnav de pasiune și gust cu voluptatea celei neiubite amar-dulceaga ta iubire de-o clipă. La tine ninge cu uitare, la mine ninge cu timp.

***
Sufletul meu ghemuit la umbra trupului tău respiră flămând aroma ultimului sărut. Mi-e încă dor de atingerea palmelor tale cotropitoare și frică mi-e că exiști doar în visul meu întârziat de mireasă neagră. Poate te-am decupat doar din zbaterile mute ale ființei mele dincolo de miezul nopții, din pribegia inutilă a bietului meu spirit obosit.
Tu meșter ești în mângâieri la infinit repetate ca un film ce se reia obsedant și numai eu mai cred că blânda ta atingere mă vrea doar pe mine. Tu te pricepi cel mai bine la vorbe care știu că mă mint, dar eu pot să le cred în tăcere. Și numai eu pot spera că o clipă, un singur cuvânt se transformă în iubire.
N-am fost nicicând îndrăgostită de tine, dar am iubit într-o fâlfâire de secundă întreagă ființa ta de vis. Promit că noaptea asta va fi ultima în care mă voi ghemui rebegită la umbra trupului tău. Primește-mă fără vorbe… Îți voi cerși poate un ultim sărut și ști-vei tu că-mi doresc o iubire de o clipă. Și-apoi mă vei putea uita liniștit…

***
Au nins peste noi zăpezile lui aprilie. Și toate vânturile primăvăratice mi-au spulberat amintirile. Te mai visez doar, coborând din luminile curcubeului răstignit peste patul meu. Și atunci, în clipa aceea buimacă a trezirii silite îți simt parcă apăsarea pe trupul meu care a uitat să uite, iar brațele mele cuprind reflex pustiul ce poartă aroma ta.
Deschid privirea știind deja că nici visul nu mi te poate apropia. Din fiecare reverie trezi-mă-voi mai departe de tine, căci gândul meu ce-ți râvnește atingerea nu întâlnește niciunde visul tău. Demult ai șters de pe pielea ta urma firavă a buzelor mele și-n somnul tău nicicând nu bântuie fantasme ale lipsei mele.
Oare de ce pasul meu singur mi-a spulberat amarul? Îmi strâng pleoapele să gonesc în uitare tremurata atingere a mâinii mele la ușa ta. Și parcă de nicăieri îmi răsună adânc în piept cuvintele cu care m-ai mințit. Mă surprind prea adesea gândind la cum mă voi întoarce, la palmele tale care îmi vor primi revenirea, la buzele tale ce mă vor arde. Și atunci mă lovesc de nepăsarea ta și știu că nimeni mă va aștepta în cale. Adorm din nou, jurând c-am să gust din uitare și totuși mă opresc înainte ca aroma ei să-mi atingă ființa.
Te mai aștept să cobori pe arcuirea serafică a unui curcubeu și mă desfăt cu păgâna ta lipsă de dor. Eu știu că m-ai uitat demult și parcă asta mi te face mai drag, paradoxal sentiment al stupidei mele dăruiri. Și-mi interzic pentru a-nu-știu-câta-oară să călătoresc pe valuri de somn spre imaginara ta îmbrățișare.
În clipa în care pleoapa mea se lasă ostenită strivesc grăbită ultima barieră și trupul meu vibrează iarăși sub mult doritul tău sărut. Mă-ntreb de-mi simți zbaterea mută. Știi tu câte furtuni se izbesc noaptea de ființa mea? Mă prăbușesc senină sub zăpezile lui aprilie ce ning dinspre tine.