Intr-un anume fel de primavara,
intr-o anume dimineata,
cand iarna iarasi isi dezgheata-
cu ghiocei ,zambile, lacramioare,
nasul si degetele din picioare,
o aura de inger ratacea-
un chip de parca rupt din basme,
precum arata o palida candela,
coboara pentr-o clipa divina ei lumina
prin bolta catedralei -cea dreapta si umila
si spune-ncet cu glasul plans:
(suspin)
¨Am ratacit saruturi si fluturi fara vina,
mi-e lacrima onoare si pasul ratacit,
ptr un chip pe care odata l-am iubit.
ce mai pot face oare?
m-am ridicat la soare
si aripa mi-e franta;
am decazut din ingeri si nimeni nu m-asculta...
niciunul nu-i raspunse,
numai ecoul ce se naste
intre coloane reci si albe,
din marmora ce-n taina plange
tristetea unui inger.
Un negru si malefic nor
adus de vant usor usor,
curand in preajma furtuna prevesteste...
este acum doar vuiet ce-a fost odata cant,
vitraliile-s sparte de un salbatec vant.
in nebunia ei tornada pe inger trase afara,
facandu-l intr-o clipa...sa dispara.
si astfel... pustiita ramase catedrala
..........................................
dar voi copii, nu bateti cuie-n geamuri!
sa le schimbati in dulci vitralii
si nu-mbracati doar reci armuri
ca sa alergati dupa medalii.
din cand in cand mai impletiti un dor
ca sa puteti vedea...morala
ce v-a lasat-o adiind usor
doar ...vantul,ingerul si catedrala...