Astăzi totul îmi părea schimat. Trecuse doar o singură zi, dar cerul părea că și-a plimbat, pe timp de noapte, particulele de lumină, într-o altă galaxie, lăsând deasupa mea un spațiu gol. Absorbit într-o cenușie tăcere, în semi-întunericul de sub pleoape.
E plăcut, mi-au șoptit picăturile de sânge, fremătând încet în interior.
Mă aflam drept în mijlocul unei întinderi polenizate de chipuri și expresii, încărcate de semnificații și neliniști, duse la extremă. Atmosferă asemănătoate cu a liniștii dinaintea furtunii. Dar, repet, mă încânta felul acesta de a simții misterul, la limta coliziunii cu întunericul primar.
În lumină, obișnuiam a percepe în cu totul alt fel prezențele. Îmi păreau goale, nefiresc de artificiale. Niște păpuși abea acoperite de carne. Sperietori de ciori-genii. Te îndepărtezi instinctiv de suflarea lor înghețată, în țărână. Frica de-a nu te îmbolnăvi de virusul ignoranței și al neputinței, în fața oricărui gest al voinței.
Dar astăzi respiram ușor și neobișnuit de liniștită, în lipsa fricii. Savurând transformarea roboților-furnici, din jurul meu, în bucăți de îngeri, asemeni mie. Ciori albe. Ființe de geniu. Vag acoperite de voalul rațiunii, ce le oprea minunile de a se dizolva prea repede.
Obișnuiam să mă cred capabilă de a-i înțelege pe toți, rămânând, la rându-mi, veșnică neînțeleasă. Și, în ciuda aparenței de trist exil în sine, gândul mă flata. Lăsând în urmă izul specific de vanitate. Un înțeles nu prea intim al propriei unicități. Atât de iluzoriu. Imposibil mai departe de adevăr.

Astăzi am (re)observat parcul. Profitând de noile circumstanțe, de lipsa luminii orbitoare, ce te făcea să te-nchipui în deșert. Oferindu-ți, mai apoi, fel și fel de fatamorgane. Oglinzi ale propriilor dorințe.
Creșteau două soiuri diferite de copaci în jurul meu. Unii cu scoarța neagră, evitată de particulele zburătoare de lumină. Acoperiți cu solzi de pește, mirosind a bătrânețe și timp curs, sleit, cu solzii crestați, ca după o încăierare cu inamicul – lupta cu sinele.
În schim, ceilalți copaci ( de al doilea soi ) aveau scoarța albă, ca ninsă, sub pătura moale a zăpezii. Ca și cum nimeni și nimic nu le-ar fi putut atinge minunea. Frumos patinați, ca niste dansatori pe gheață, cuprinși în statuia lemnului lor nobil. Scoarța le era netedă, asemeni unei oglinzi. Mai mult, te ispitea, de-a dreptul, să te privești într-însa. Dar imaginea mea… biata mea imagine era mult mai fidel oglindită în scoarța copacilor negrii și poroși, înnecați în răsuflări sacadate de întuneric. Turmentați și stingheri.
Cel albi, în ciuda frumuseții lor, pline de liniște, îmi lăsau, atârnat de cerul înnorat al gurii, un gust fad, neîmplinit în nici un fel. De neînțeles. Parcă decupați din fond. Creaturi strident de perfecte. Mai mult stricând imperfecțiunea respirată altminteri greoi, dar plină de patima vieții. Acolo undeva mă născusem, locul pe care învățasem a-l accepta în orice fel. Ei erau cei albi ! Ei cei izgoniți din infernul nostru. Așa cum noi le suntem izgoniți din Paradis.
Aveam nevoie de întuneric. De noroi, de greutatea patetică a rațiunii. De povara lacrimilor păstrate ca un nod în gât. De țipătul asurzitor și neoprit al conștiinței bolnave. Aveam nevoie de toate aceste posibilități de pierdere spirituală. De vechii mei demoni. Prea sărutații mei. Blestemații mei.

Mi-am amintit cum, cu ceva timp în urmă, de vremea copilăriei, am pictat un tablou. Considerat reprezentativ, încoronându-mi mai apoi expoziția ce urma…
… iar punctul culminant al tabloului, noua antică descoperire, era tocmai nevoia de rău, pentru a umple celălalt capăt al balanței universale – Ying, Yang.
Erau doi sori cubici. Nu rotunzi, pentru că nu vroiam să intinez întruchiparea perfecțiunii, din simbolul sferei, Dumnezeu. Însuși singurul care nu poate fi devorat, dizolvat, deformat…
Iar în spatele sorilor cubici, mai urmau alți doi sori… și-n nesfârșit tot așa. Ca un ciclu al spațiului invizibil. Sorii din urmă așteptau ca ‘viermii întunericului’, să-și însușească hrana, mâncând sorii cei dintâi. Iar următorii vor continuă a fi paznici ai luminii în locul lor, după ce-a avut loc stricăciunea de rigoare. Dacă n-ar fi existat viermii întunericului, s-ar fi născut atâția sori până când lumina, odată atât de binecunântată sursă de viață, s-ar transforma în întunecat blestem al distrugerii. Și tot așa, un într-un ciclu curs, în infinit, ca un râu de sânge negru întâmpinat de-o mare clară, cu apă dulce, sărându-i esența. Tulburându-i culoarea, agitându-i apele, în valuri războinice de neliniște.

Realitatea aceea mi-a fost revelată de copil. În ciuda inocenței, a candorii vârstei. Una încă neîcepută, nedevorată, asemeni sorilor abia iviți pe cerurile de guașă. În așteptarea înlocuirii ruinelor care le umbresc laturile. Așa eram eu. Un soare cu ochii deschiși. Unul care își simte răsărind crunta-i soartă. Dar, în ciuda timului trecut, încă respirând între femeia prezentului și copilul trecutului, nu am reușit să accept evidențele. Știu că nu există modalitate de-a mă împotrivi bolii, irevrsibile, letale.

Astăzi cresc…Mă înalț în continoare, asemeni unui copac negru, în lentă devenire. Începând deja a putrezi la rădăcini. Cresc, totuși, într-o încercare nebună de-a cuceri înalturile.
Niveluri din ce în ce mai depărtate de rădăcinile mereu prea fragile și rare.
Am înțeles că, la sfârșit, dincolo de culmea cea mai înaltă pe care o voi urca, am să mă termin, tot în vechiile începuturi. În rădăcinile putrede. E țărâna ce odată a fost soare.