în dimineața asta de duminică inertă m-am trezit singur. m-am ridicat din pat și m-am lăsat purtat bălăngănit între bucătărie și baie, amușinând nevoia aburului unei cafele. pe măsuța din balcon mă așteptau multe pete de soare care se jucau, în amestec, împreună cu vreo câteva surate-umbre aruncate din frunzele unui tei, într-o geometrie cinetică poliformă. caut către cer, în descifrarea corpurilor vegetale ale acestor dansatori fantastici și îmi apar, din fața unei lumini tăioase, cu verdele lor încă proaspăt, îngălbenit în radiografie, de galbenul solar. vântul sub care se pun în mișcare mă atinge, intermitent, și pe mine, lăsându-mi fragmente din puful lor pe obraz; mă dezmeticește alene, de la față în jos, către zi și mă ademenește, deopotriva, cu somnolența boemă a unui romantism în care tu te închipui progresiv, din clar în clar, îngăduindu-mi tactil să-ți scriu ceva frumos. știu, ți-am promis cum la întoarcere vei regăsi, revenită în singura lume care mie îmi este accesibilă, câteva rânduri scrise pentru tine. rândurile pentru care am promis se împlinesc chiar acum, sub privirile tale; m-au rugat să-ți spun, în fața reverenței lor, așa: dacă tu nu ai fi existat, ele nu ar fi respirat niciodată. și mai trebuie să știi cum și-au prins formă dintre volutele unui suflet în care ai așezat ceva extraordinar. ceva ce se simte mai intens decât o atingere frugală; ceva mult mai frumos decât chimia pasiunii; ceva ce va dura mai mult decât pot trăi amintirile. ceva cu mult mai puternic decât orice forță cunoscută vreodată, atât de mare încât a transformat organic desenul unui Nou Univers, unul care stă sprijinit, pentru a nu se prăbusi, doar pe nevoia de tine. efectul ei asupra mea se topește, ca o ardere, din suflet în buric și nu îi pot scăpa decât privind către cer, un cer al cărui albastru cu alb știu că ne cuprinde, câteodată, pe amândoi.

alexandru.