Am avut un vis ciudat. Eram de sticlă. Nu mă spărgeam nicicum. Apoi am devenit de ciocolată. Nu mă topeam. După ce am fost de piatră, de lemn și de fistic, am ajuns în postura de a fi de hârtie. Știu. Pare interesant, dar nu a fost tocmai plăcut. Am mers încet pe trotuar încercând să-mi găsesc rostul. A trecut apoi o adiere de vânt care m-a transportat în altă parte. Aici nu cunoșteam nimic. Totul era ciudat pentru mine. Toți erau de plastic. Numai eu de hârtie.
Mi-am scris pe picior o telegramă și am rupt fâșia din gambă ca să-i trimit mamei să vină să mă ia. Am pus-o într-o sticlă și am trimis-o pe apa de oțel.
După ce a trecut prin zona de cașcaval și prin râul de mătase, a ajuns la cartierul de piele, cel vecin cu al meu.
Mama nu a primit telegrama pentru că, între timp, cartierul de hârtie devenise de carbon și nu recunoștea asemenea lucru : telegramă de hârtie într-o sticlă de plastic.
Așa am rămas eu printre plastici, cu gamba peticită cu un plastic roșu...nu se potrivea cu maronul trupului meu, dar nu aveam ce face. M-am bucurat că au fost primitori plasticii, dar mi-era dor de hârtia mea natală...acum nu mai e...m-am trezit din vis...