Biserica evanghelică și Institutul teologic, unde am studiat din 1955 pînă la arestarea mea, le-am trăit ca bastion împotriva periculoasei destrămări a tuturor valorilor tradiționale, o destrămare ce se desfășura sub ochii mei. Mult înaintea arestării, se născuse în mine un protest la scăderea necontenită a calității vieții, protest ce mi-a influențat subconștientul, determinîndu-mi astfel destinul de a petrece o parte din timpul vieții în izolare și singurătate, ca deținut politic.
După arestare am fost mult timp singur în celulă. M-am obișnuit destul de repede cu noul ritm de viață, cu interogatoriile, cu schimbarea gărzilor, cu împărțirea mîncării întreruptă de pauze mai lungi sau mai scurte. Între interogatorii aveam timp să mă ocup de mine insumi. Deosebii astfel, destul de curînd, două drumuri în viața mea, unul exterior plin de suferință și celălalt interior care îmi aducea mai degrabă bucurie.
Drumul exterior era stabilit prin "program" – care reprezenta succesiunea evenimentelor zilei - sever stabilită prin ordinea închisorii. Directorul arestului, locotenentul Lungu, un fost maistru croitor și comunist din ilegalitate, calculat pînă la pedanterie, avea grijă ca "programul" să funcționeze fără dificultăți. El începea la ora 5 dimineața cu "deșteptarea", cînd sergentul major azvîrlea un făraș metalic peste podeaua pietruită a coridoarelor pușcăriei, înlocuind gongul cu un zgomot pătrunzător și strident. Programul înceta la orele 22 cu "stingerea".
Existența unui drum interior, îndeletnicirea conștientă cu mine însumi și cu întrebări la granița existenței, îmi erau familiare încă din vremea gimnaziului. Ca student în teologie la Sibiu am aprofundat această cale, mai ales prin studiul științei religiei. Drumul meu interior a rămas neatins de amenințări și interogatorii.
Interogatoriul se numea anchetă, iar cel ce conducea interogatoriul se numea anchetator. Primul care m-a interogat a fost un maior numit Alexandrescu. El mi-a spus că am fost arestat din pricina întrunirilor de la Horst Depner, la care am participat de două ori în decembrie 1956. Maiorul făcea interogatoriile într-un mod prietenos, ba chiar jovial. Aceasta îmi întărea speranța, că încă de la această primă audiere îi voi putea dovedi nevinovăția mea. Cînd privind în jur, am observat în ușa deschisă un soldat în uniformă, ce stătea cu mîinile încrucișate, rînjind necontenit la mine cu un aer de superioritate, am avut primele îndoieli asupra punerii mele în libertate. M-ar fi lovit imediat, la primul semn, dacă nu aș fi răspuns cum mi se cerea. Purta în loc de cizme pantofi de pîslă, un semn sigur că se simțea în spațiul Securitătii, ca acasă. Fiori de spaimă m-au umplut numai, cînd am constatat că maiorul se arăta prietenos doar pentru a mă atrage într-o cursă.
În urma directivelor, interogatoriile au decurs liniștit, funcționarii renunțînd, cu cîteva mici excepții, la brutalități și torturi în timpul cercetărilor. M-am străduit să nu mă învinovățesc nici pe mine, nici pe alții, în sensul că nu vorbeam decît strictul necesar, refuzînd orice discuții personale cu anchetatorii. Ca să mă feresc de răutatea și viclenia lor, jucam adesea rolul naivului.
Inexactitățile pe care le descopeream la citirea protocolului interogatoriului, aveam voie să le corectez. Mă bucuram de curajul ce îl aveam, de a mă opune. Mai tîrziu am aflat că protestele mele nu au avut nici o influență asupra formulării acuzării. De regulă declarațiile mele erau redate în protocol altfel de cum le dădusem eu, dar erau atît de iscusit formulate încît le găseam corecte după înțeles. De exemplu expresia "Einheit der Siebenburger Sachsen" a fost tradusă în protocol cu "Unitatea sașilor", iar cuvîntul "unitate" a fost interpretat de anchetator ca "unitate militară". Această întorsătură de cuvinte a făcut ca la proces, procurorul să ne învinovățească de intenția de a aduce în țară unități militare străine. Acest punct al acuzării a fost însă atît de absurd, încît acuzatorul a trebuit să renunțe la el. Cuvîntul "primitiv" a însemnat pentru un anchetator, a "primi" ceea ce vroiam neapărat să am. A durat mult timp pînă cînd am putut să-i clarific ce am vrut să spun.
Protocolul interogatoriului, nu era altceva decît materialul pentru o acuzare și o pedeapsă stabilite dinainte. În afara maiorului Alexandrescu am fost interogat, în timpul ce a urmat, în special de maiorul Ioan Ivan și locotenentul major Nicolae Barascu numit și Barasăsescu, care primise porecla aceasta pentru că activa funest și competent în resortul "Sașii din Transilvania" din cadrul Securității.


va urma