agonia romana v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ a învăța să dialoghezi cu sine sau cum să faci o breșă într-un zid interior
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2004-10-20 | | Înscris în bibliotecă de sunet1
Ce înseamnå a fi european în estul postbelic? [1]
„Orgoliul unui om nåscut într o culturå micå este întotdeauna rånit.“ Cu aceste vorbe se deschide o carte faimoaså pe care Emil Cioran a scris o în România antebelicå, cu cîtiva ani înaintea asezårii sale definitive în Franta. Dar cum aratå oare atunci orgoliul unui om nåscut într o culturå micå din estul postbelic? Nu va încerca oare acesta, umilit în toate datele fundamentale ale existentei sale, så le arate celorlalti, oamenilor din vest, cå, în ciuda a tot ceea ce i s a întîmplat, el a råmas un om asemenea lor, adicå în chip esential un european? Aceasta este nåzuinta sa cea mai mare si acesta este capitalul pe care nimeni nu i l poate fura, chiar dupå ce i s a luat totul. Un intelectual venit din estul postbelic si trebuind så vorbeascå în fata unui forum al culturilor vestice va aduce cu el nu numai obisnuitul orgoliu rånit al culturilor mici, ci si mîndria esentialå de a fi råmas, dincolo de o istorie care îsi propusese så îl transforme în altå specie de om („omul nou“), un european. „Priviti må, va spune acest intelectual, pot citi, uneori chiar vorbi, în trei patru limbi moderne; am studiat singur latina si greaca, pentru a avea acces în original la textele filozofiei antice. Pot discuta cu dumneavoastrå despre Homer, Platon, Sf. Augustin, Shakespeare sau Goethe; sau despre Flaubert, Thomas Mann, Kafka, Yourcenar sau Umberto Eco. Sau despre Derrida.“ Acest intelectual din est vå va povesti cum pentru el cultura Europei nu a fost, ca pentru dumneavoastrå, ritmul firesc al respiratiei spiritului, ci un soi de oxigen furat, asimilat si depozitat clandestin, o variantå a supravietuirii într un univers asfixiat de minciunå, ideologie si vulgaritate. El vå va vorbi despre valoarea soteriologicå a culturii si va întretine cu spiritul Europei un raport de tandrete pe care numai constiinta a ceea ce îi datoreazå acestuia îl poate genera. Dar, pe de altå parte, el va cere acelei Europe istorice care l a påråsit vreme de 45 de ani si care îl redescoperå acum cu un soi de bunåvointå si perplexitate så i acorde dreptul nu la un råsfåt tardiv, ci la asistenta de care el are nevoie pentru a vindeca în tara sa spiritele si sufletele deteriorate ale celor care nu au avut prilejul de a rezista prin culturå. Acest privilegiu de a rezista prin culturå då seama, într un fel, de toatå drama tårilor din est. El explicå, pe de altå parte, ceea ce se întîmplå acum în aceste tåri sau, în orice caz, ceea ce se întîmplå în România. În mod paradoxal, societåtile totalitare sînt societåti depolitizate prin excelentå. Politica, respectiv activitatea prin care participi la destinul unei colectivitåti si decizi în privinta lui,este, într o societate totalitarå, monopolul unei infime minoritåti (uneori al unui singur om) si expresia unui dictat. Ceilalti sînt total infantilizati: lor li se spune ce så gîndeascå, så spunå si så facå. În acest univers închis, în care spiritul este cel mai amenintat, cultura devine o modalitate de transgresare si, prin însusi acest fapt, ea capåtå o semnificatie politicå. Ea este nu numai un scenariu alternativ, ci rezistenta abia perceptibilå la izolarea totalå, la rupturå, la discontinuitate si la masificare. Ea este memoria valorilor distruse si posibilitate a reconstructiei lor viitoare. Cînd toate mijloacele de participare la destinul comunitåtii sînt suprimate, cultura råmîne participare din umbrå si pregåtire a unei regeneråri. Ea este, din aceastå pricinå, în cel mai înalt grad, subversivå. Vå spun toate acestea ca unul care am tråit în centrul acestei experiente. Despre aceastå experientå am så vorbesc acum, cu gîndul cå în felul acesta sîntem mai aproape de sensul întîlnirii noastre decît dacå v as prezenta un raport impersonal al situatiei actuale a culturii române. Am absolvit facultatea de filozofie (bineînteles, marxistå) la Universitatea din Bucuresti în 1965. Bibliografia cursurilor si seminarelor era alcåtuitå în principal din fragmente din operele lui Marx, Engels si Lenin, urcînd uneori cåtre sursele acestora, materialistii francezi, Feuerbach, uneori chiar Hegel. Lucrårile fundamentale ale filozofiei erau depozitate la un „fond special“, la care studentii nu aveau acces decît cu un aviz special. În cei cinci ani cît dura facultatea, studentii nu aveau sub ochi nici måcar o singurå datå un text din Platon. Un student surprins la cåmin citind Kant a fost exmatriculat din facultate. Literatura filozoficå secundarå se rezuma la traducerile existente din filozofii sovietici, mai cu seamå din revista „Voprosî filozofii“. Referirile la „filozofia burghezå“, în care intrau de a valma cam toti filozofii de la Platon la Schelling si toatå filozofia contemporanå occidentalå, nu se puteau face decît în mod critic si, bineînteles, numai din surse indirecte. Vå imaginati care putea fi orizontul cultural si mental al absolventului unei asemenea facultåti. Mînuitor perfect al limbii de lemn, el era pregåtit så devinå un „propagandist“, un functionar de partid. În 1967, la doi ani dupå absolvirea acestei facultåti, l am cunoscut pe Constantin Noica. Prieten si coleg de generatie cu Eugène Ionesco, Mircea Eliade si Emil Cioran, el a ales, spre deosebire de acestia, så råmînå, dupå råzboi, în tarå. Dacå, la rîndul lui, s ar fi stabilit în Franta, numele lui nu ar fi cerut, asa cum nu cer ale celorlalti, explicatii suplimentare. A råmas, deci, în tarå, si cînd drama postbelicå s a abåtut asupra României avea 40 de ani. Cele sapte opt volume pe care le scrisese si puzderia de traduceri din Aristotel, Sf. Augustin, Descartes, Kant si Hegel pe care le fåcuse pînå atunci au fost trecute în fondurile secrete ale bibliotecilor. Dupå zece ani de domiciliu fortat într un oråsel de provincie si dupå sase ani de închisoare executati dintr o condamnare de 25 (pentru tentativa de a fi trimis spre publicare în Franta o interpretare la Fenomenologia spiritului a lui Hegel) memoria lui ca om de culturå fusese stearså din mintea noilor generatii. A reapårut în spatiul culturii publice, scurtå vreme dupå eliberarea sa (în 1964), o datå cu deschiderea care a însotit primii ani ai domniei lui Ceausescu. În 1967, cînd l am cunoscut, era cercetåtor stiintific la Centrul de Logicå din Bucuresti si era în cåutare de „tineri alesi“, pentru a deveni, asa cum mårturisise la iesirea din închisoare, „antrenor cultural“. M am nimerit, împreunå cu doi trei prieteni, în cercul pe care l a alcåtuit în acest scop si am început din acel moment o aventurå spiritualå care mi a marcat definitiv destinul. Ne adunam în fiecare såptåmînå la el acaså si, în primul an, ne a fåcut interpretarea paragraf cu paragraf a Fenomenologiei spiritului a lui Hegel, însufletind textul acesta, cel mai dificil al filozofiei, cu o originalitate pe care nu am mai întîlnit o la nici un alt comentator. Ne a vorbit de la început despre instrumentele filozofiei si a conditionat întîlnirile noastre viitoare de însusirea limbilor elinå, latinå si germanå. În anul urmåtor må înscriam, la îndemnul lui, la cea de a doua facultate, facultatea de limbi clasice de la Universitatea din Bucuresti, pe care am absolvit o cinci ani mai tîrziu, în 1973. Deja din al doilea an de studii am început traducerea unui comentator aristotelic din sec. V, David Armeanul, a cårui Introducere în filozofie am publicat o cîtiva ani mai tîrziu la Editura Academiei. Pe un prieten înclinat cåtre filozofie orientalå l a pus så studieze sanscrita si tuturor ne a fåcut un program de lecturi filozofice pe cîtiva ani de zile, care presupunea parcurgerea lucrårilor fundamentale ale primelor 10–12 nume ale filozofiei europene. Dupå cîtiva ani, am început seminare private pe marginea dialogurilor lui Platon cu textul original în fatå, iar cînd, în 1974, a initiat publicarea operelor complete ale lui Platon în româneste, ne aflam cu totii în echipa de traducåtori si comentatori, alåturi de profesorii de elinå de la Universitate. În studiile si cårtile pe care am început så le publicåm — Pitoresc si melancolie a lui Andrei Plesu (actualul ministru al culturii), în 1977, studiile de filozofia logicii si eseurile lui Sorin Vieru, lucrarea mea, publicatå în 1975, Tragicul. O fenomenologie a limitei si depåsirii, studiile de iconologie si filozofia artei ale lui Victor Stoichitå (actualmente profesor universitar la Fribourg, în Elvetia) — nu mai exista nici o urmå din gîndirea standardizatå a culturilor staliniste. Învåtaseråm så gîndim si så scriem pe cont propriu si deveneam din ce în ce mai constienti cå reprezentåm generatia menitå så preia cultura românå din perioada antebelicå, deci din locul care precedase dezastrul. Pe de altå parte, cårtile pe care Constantin Noica le scrisese în anii domiciliului fortat, în conditii de mizerie greu imaginabile si fårå speranta de a le vedea publicate vreodatå, precum si cele scrise dupå eliberarea sa din închisoare au început så aparå an de an, aducînd cu ele sunetul gîndirii originale si fascinînd, printr o calitate unicå a stilului, o întreagå generatie care se ridica în anii '70 la culturå. Din punct de vedere al politicii culturale sansa noastrå a fost cå, în delirul såu de megalomanie, Ceausescu a tinut så înlocuiascå gîndirea lui Marx cu propria lui gîndire, în asa fel încît terenul ocupat pînå atunci pentru filozofie a devenit pentru o bunå bucatå de timp relativ liber, permitînd, o datå cu relaxarea grilei marxiste, publicarea unor lucråri originale neortodoxe si a unui impresionant numår de traduceri din operele presocraticilor, ale lui Platon, Plotin, Hume, Berkeley, Kant, Schelling, Freud, Frege, Carnap, Heidegger. În 1975, scurtå vreme dupå pensionarea sa, Constantin Noica a închiriat o cåmårutå mizerå de 8 m2 într o cabanå dintr o statiune de munte din preajma Sibiului, numitå Påltinis, situatå la 1 400 m altitudine si la 330 km de Bucuresti, si s a mutat acolo. Din acel moment a început partea cea mai spectaculoaså a aventurii noastre. De cum aveam cîteva zile libere, ne repezeam, cei trei–patru elevi ai lui, la Påltinis si, în izolarea totalå a muntelui, „la 4 000 de picioare deasupra omenirii“, cum îi plåcea lui Noica så spunå, în plimbåri care durau ore si, în orele serii, în cåmåruta încålzitå cu lemne, aveau loc cele mai fascinante discutii la care am luat parte vreodatå, cele mai pasionante înfruntåri de idei, se fåceau cele mai subtile, aprige si prietenesti observatii pe marginea textelor proprii, supuse judecåtii celorlalti. Aceste cîteva zeci de întîlniri au avut loc vreme de cinci ani, între 1977 si 1981, si îmi fåcusem un obicei din a le consemna, la capåtul zilei, pe toate. Paginile strînse cu aceastå ocazie si pe care, cu o vagå sperantå a publicårii, le am låsat unei edituri în preajma plecårii mele în Germania, în 1982, unde urma så concurez pentru o burså Humboldt, erau cam 350 la numår si reprezentau povestirea exemplarå a unei deveniri în spatiul spiritului, a unui act pedagogic subtil care începea cu o constrîngere asumatå de ambele pårti si se încheia cu o råzvråtire eliberatoare. Cartea purta titlul Jurnalul de la Påltinis, cu subtitlul Un model paideic în cultura umanistå. Ea a apårut în 1983 si a marcat, pentru tînåra generatie de intelectuali umanisti, o epocå. Într un univers în care mizeria materialå si moralå era aproape totalå, în care izolarea României începuse (se vorbea tot mai des despre „albanizarea“ ei), în care programul televiziunii dura douå ore, jumåtate din el fiind consacrat familiei prezidentiale, în care presa, teatrul si filmul erau supuse celei mai teribile cenzuri, în care viata îsi pierduse idealul si sensul, Jurnalul deschidea deodatå o fereastrå înlåuntrul unui univers care avea compactitatea unei monade oarbe. Orice infern devenea suportabil dacå paradisul culturii era cu putintå. Si paginile Jurnalului dovedeau cå paradisul era cu putintå; chiar si în România lui Ceausescu. Ele descriau drumul cåtre acest paradis ca pe un drum al eliberårii si al libertåtii interioare. Lumea aceea de cosmar devenea dintr o datå suportabilå; cu putinå greacå, cu putinå germanå, cu lectura pioaså a cårtilor mari ale omenirii. Dar cultura nu era aici un simplu exercitiu de scoalå, nu viza faptul de „a deveni cult“, ci reprezenta o formare si o transformare din adînc, era Bildung, paideia, nastere a eului, a individualitåtii, a gîndirii autonome, care se smulgea din lumea imbecilizårii fortate si planificate. Ceea ce scolile si universitåtile nu putuserå face, fåcuse de unul singur un om. Alåturi sau dincolo de opera lui Noica, Jurnalul de la Påltinis crea o legendå. (Asta nu înseamnå cå aceastå experientå epuizeazå tot orizontul culturii românesti, care, sub diferitele ei expresii — literaturå, picturå, muzicå, film —, s a stråduit pri toate mijloacele så supravietuiascå si de fiecare datå a reusit.) Si legenda aceasta a început så functioneze, så påtrundå în viatå. Mii de tineri pe an, din toate colturile tårii, luau drumul Påltinisului pentru a gåsi, cu ajutorul „antrenorului de spirite“, o solutie de viatå. Uneori, în camera sa (o schimbase între timp cu una de mårime normalå) se aflau si cîte zece persoane si nimeni nu pleca nemarcat de pe urma acestei întîlniri. În orice caz, toti aflau cå existå „un mod de a fi nespålat“ si în ordinea spiritului, nu numai a trupului, si cå pentru un om cultura nu este o podoabå întîmplåtoare, ci însusi mediul såu de existentå, asa cum este apa pentru pesti si aerul pentru påsåri. Avea o asemenea fortå de persuasiune cînd trebuia pledatå cauza spiritului si a culturii, încît a fost capabil så i subordoneze telurilor sale pînå si pe înaltii functionari de partid care råspundeau de culturå. Cåci nu altfel a fåcut så ia nastere, de pildå, editia operelor lui Platon. În ultimii ani ai vietii (a murit în decembrie 1987), Constantin Noica devenise o adevåratå institutie nationalå (ce i drept vegheatå îndeaproape de Securitate), avea în urma sa cîteva zeci de elevi pe care i formase direct si alte cîteva mii pe care i formase prin spiritul cårtilor sale. „Scoala de la Påltinis“, creatå prin lumea personajelor care alcåtuiesc Jurnalul de la Påltinis, a devenit între timp un concept care face parte din istoria culturii române contemporane. (Într o carte scriså recent pe aceastå temå de cåtre o cercetåtoare americanå, capitolul dedicat „scolii de la Påltinis“ este cel mai masiv, ocupînd 60 de pagini.) Jurnalul de la Påltinis, care a descris scenariul acestei eliberåri paradoxale de tipul simbolurilor Symplegades de care vorbeste Mircea Eliade — evadarea din spatii ermetic închise —, a fost tipårit în 8 000 de exemplare, copiile executate apoi prin mijloace xerox si comercializate atingînd la scurtå vreme dupå aparitie pretul de 200 lei pe piata neagrå, fatå de 9 lei, pretul oficial de vînzare al cårtii. (Ca amånunt picant, la scurtå vreme de la aparitie, în iarna lui 1983, cînd untul era o raritate în România, pe un exemplar din Jurnal se ofereau patru pachete de unt.) Desigur, nu despre carte ca atare este vorba aici si nici despre autorul ei, ci despre experienta pe care o relata si care, prin ineditul ei, provoca un atît de viu interes. Constantin Noica a låsat în urma sa o operå impresionantå, de peste 10 000 de pagini (publicarea ei completå începe anul acesta la editura „Humanitas“), fiind pesemne ultimul metafizician mare al secolului si ultimul autor al unui Tratat de ontologie, si o alta, nu mai putin importantå, de salvator al spiritelor într un timp de restriste ale cårui efecte nu pot fi nici måsurate si nici bånuite. România nu a avut o miscare asemånåtoare Cartei '77 si nici una de tipul Solidarnost. Faptul cå acest lucru nu a fost cu putintå este poate meritul Securitåtii române sau poate expresia slåbiciunii noastre. Dar fenomenul si experienta pe care vi le am descris par så fie unice la nivelul tårilor din est. (S ar putea ca un fenomen oarecum asemånåtor så fi apårut în Cehoslovacia, legat de personalitatea lui Patocka.) El are, modelul acesta, incontestabil, måretia si neajunsurile lui. Pe de o parte, în conditiile unei închideri spirituale si ale unei izolåri cum nu a cunoscut nici o altå tarå din est, el a împiedicat lichidarea sistematicå si totalå a culturii umaniste, mizînd tot pe ideea cå supravietuirea unei tåri amenintate istoric nu se face decît în spirit. Dar, pe de altå parte, tocmai în numele acestei idei, modelul acesta a întors spatele istoriei reale, „evenimentiale“, socotitå a fi „simplå meteorologie“ (cînd plouå, cînd e senin, cînd e furtunå) si ca atare nedemnå pentru o investire mai adîncå. Dialogul cu oamenii politici, cu reprezentantii puterii — acesti „lachei ai istoriei“ — îi apårea lui Noica drept un total nonsens, motiv pentru care îi desconsidera pe disidenti ca victime ale unei iluzii, prinse într o înclestare neesentialå. În acest fel fiinta unei civilizatii era apåratå, dar puterea nu era amenintatå, în imediat, cu nimic. Modelul acesta crea profesionisti sau chiar virtuozi ai culturii, dar inhiba orice pornire nemijlocit contestatarå. Din scoala lui Noica nu a iesit nici un Havel si nici un elev al lui nu a devenit sfåtuitorul unui Walesa român. Noica nu credea decît în Judecata de Apoi a culturii si în certificatele cu care te puteai prezenta în fata ei. Nu l interesau decît „caii de curse“, si nu „caii de circ“ care evoluau în arena istoriei. Cu toate acestea, dupå evenimentele din decembrie 1989, mai toti intelectualii umanisti români si au påråsit camerele de lucru si s au dus la întîlnirea pe care le o dådea istoria. Pe 31 decembrie deja, toti membrii scolii de la Påltinis se numårau, alåturi de cele mai råsunåtoare nume ale disidentei române, printre membrii fondatori ai Grupului pentru Dialog Social, creat ca instantå reflexivå si criticå a societåtii, menit så promoveze valorile unei societåti civile autentice si så semnaleze cu promptitudine toate derapajele puterii, indiferent de cine ar fi urmat så o întrupeze. Revista „22“, hebdomadarul editat de Grupul pentru Dialog Social, devenea dupå numai douå trei luni de la aparitie cea mai prestigioaså publicatie democraticå a tårii, de o impecabilå tinutå intelectualå, care se stråduia så realizeze dialogul påturilor sociale între ele, ale acestora cu puterea, ale majoritåtii cu minoritåtile. Lungul drum cåtre ignoranta cultivatå vreme de decenii prin izolare, minciunå si sofisme nu poate fi anulat peste noapte sau în råstimpul cîtorva luni. De aceastå gresitå apreciere a situatiei se fac poate aståzi vinovati intelectualii români. Închisi ani la rînd în lumea cårtilor lor, ei nu si au dat seama cît de adînci sînt sechelele maladiilor spiritului colectiv. Ceea ce probeazå ei acum este neputinta verbului direct, drama medicului ucis de pacienti. În mintile noastre stå din nou la pîndå gîndul cå istoria se face pe deasupra capetelor noastre. Din nou apare, nelinistitoare, întrebarea: ce i de fåcut? Cei mai multi dintre noi, prinsi în caruselul evenimentelor sau deveniti functionari culturali, n au mai gåsit timp, de opt luni de zile, så citeascå o carte. Si poate cå aceastå demisie culturalå este tot atît de vinovatå pe cît de vinovatå ar fi închiderea ochilor si recåderea în tåcere. Poate cå drumul cåtre sufletele îmbolnåvite ale oamenilor este tot atît de lung pe cît de lungå a fost boala însåsi si instalarea ei. Poate cå asupra acestora faptele culturii si forta cuvîntului nu mai au nici un efect. Poate cå mai important este så ne concentråm asupra generatiei tinere si extraordinarelor ei inteligente (în fond acesta este capitalul cel mai de pret al românilor), poate cå mai profitabil este så editåm cårti, så ne întoarcem în biblioteci si printre studenti. Poate cå mai importante sînt bursele în stråinåtate, liceele si institutele pe care le veti deschide (så speråm cå le veti putea deschide) în tarå la noi, poate cå mai importanti sînt profesorii care vor veni så predea în scolile noastre, poate cå mai importantå este aceastå întîlnire în care mi pun o mare sperantå. Adevårul este cå nu stim, dupå atîtea secole de istorie, cum påtrunde spiritul în lume. Si poate cå, în ce ne priveste, în vederea unei mîntuiri pe care aståzi nici måcar nu o întrezårim, ar trebui så reintråm în scenariul Påltinisului, al unui Påltinis deschis de astå datå spre istorie, gîndindu ne la clipa cînd vom fi chemati la Judecata de Apoi a culturii universale. Så speråm cå Dumnezeul culturii ne va chema laolaltå cu celelalte tåri din Europa. G. L. JURNALUL DE LA PÅLTINIS 1977 – 1981 LÅMURIRE Paginile ce urmeazå pot fi întelese drept un model laic al tipului de cåutare care se petrece pe baza unei prealabile gåsiri. Înså pentru ca o asemenea cåutare si o asemenea gåsire så poatå avea loc este nevoie de un sistem de asteptåri. Asteptarea de nimic determinat, asteptarea ca simplå atitudine intentionalå, alcåtuitå dintr o mirare si o dorintå confuzå, este de fapt prima formå a gåsirii. Ca o atare atitudine, asteptarea este ipostaza adolescentului în fata lumii. Fårå så fie o împlinire, adolescenta råmîne, totusi, preambulul afectiv al oricårei împliniri viitoare. Aceasta este vîrsta cînd rumoarea nediferentiatå a dorintelor si aspiratiilor nåzuieste cåtre linistea unei forme, singura care, prinzînd, mai tîrziu, contur, poate aduce cu sine acel grad de stabilitate de la care pornind se poate vorbi despre o lege proprie, deci despre o personalitate si un destin. Transpuså în spirit, asteptarea aceasta îmbracå forma romantismului culturii. Altfel spus, romantismul culturii este expresia puberalå a spiritului însusi. Trezirea spiritului nu poate avea loc decît în spatiul culturii; înså proiectatå pe o anume învolburare a sufletului si perceputå prin intermediul unor miscåri violente si contradictorii, în care predestinarea este resimtitå cînd ca glorie, cînd ca esec, ea va îmbråca în mod fatal o formå romanticå. Aceastå formå, în care gîndurile nu se pot încå desprinde de pasiuni, pentru a se låsa doar potentate, nu si stînjenite de ele, este deopotrivå fecundå si periculoaså. Face înså parte din miracolul adolescentei de a detine în codul asteptårilor, si deci al gåsirilor ei, prezenta viitoare a celui care, la rîndul lui, are înscris în destinul propriu capacitatea de a råspunde acelei chemåri confuze si de a o elibera înspre måsura ei. Din aceastå pricinå, cel care mai tîrziu — si în mod cu totul întîmplåtor — s a numit Noica a putut fi gåsit cu mult înainte ca întîlnirea cu el så fi avut loc. Cînd s a produs, ea a pårut a fi o simplå recunoastere si a avut firescul pe care îl då unei întîlniri orice îndelungå, grijulie si pregåtitå asteptare a ei. Noica citind aceste pagini; va trebui så må înteleagå si så må ierte. Dacå le as publica fårå så i cer consimtåmîntul, n as face decît unul din acele gesturi a cåror cumintenie este ascunså de stratul intemperantei de primå instantå. Întelepciunea operationalå si conjuncturalå este, invers, mediocritate doveditå într un tîrziu. Aceastå certitudine a unei ratiuni si dreptåti mai adînci pe care se întemeiazå orice nebunie fecundå nu o poti avea decît în conditiile unei depline puritåti, deci atunci cînd mobilurile unor gesturi laså în urmå persoana cåreia îi apartin si migreazå cåtre o instantå supraindividualå. Puritatea acestor imagini este revendicatå aici în numele gîndului cå atît eu, cît si celelalte personaje ale Jurnalului nu sîntem decît agentii întîmplåtori ai unei situatii exemplare, ai unui scenariu de initiere culturalå, deci ai uneia din variantele în care se propagå spiritul. În aceste conditii, însåsi persoana lui Noica devine întîmplåtoare, si tot ce este aici episod, anecdotå, nume — într un cuvînt „indiscretie“ — poate fi scuzat în lumina „universalului concret“, deci a faptului cå, pentru a actiona, spiritul trebuie så se întrupeze. 21 martie – 24 martie 1977 Luni, 21 martie 1977 Proiectata cålåtorie cu Noica la Påltinis a luat fiintå. Luåm trenul de 945 cåtre Sibiu. Pe drum, Noica îmi då så råsfoiesc „Steaua“, „Luceafårul“, tåieturi din „Le Monde“. Pe peronul bucurestean pårea impacientat cå nu gåseste un ziar de aståzi. Îl descopår mult mai ancorat în realitåti decît pare. Cutremurul, pe care nu l a tråit în Bucuresti, îl preocupå în continuare. „Ar trebui mutatå capitala la Tîrgoviste; ar fi vorba de un centru exclusiv universitar si administrativ. Tinerii ar trage cu totii într acolo, iar pensionarii, care îndeobste încurcå, ar råmîne în Bucuresti. Cutremurul a rupt coloana vertebralå a Bucurestiului. Uneori, iarna, cerbii se înfundå în zåpadå. Tåranii îi vîneazå cu bîta; le dau una peste sira spinårii si apoi îi asteaptå så moarå.“ În tren, la fumat pe culoar, în dezbatere volumul III din editia Platon. Noica insistå så fac eu prefata la Euthydemos. „Mie, dialogul acesta nu mi spune nimic pozitiv. Socrate trece aici pe lîngå problematica sofismelor, care e una platonicå, fårå så o preia. Totul e låsat pradå disolutiei. Gîndul socratic urmeazå alt drum si, pentru o datå, Platon se dovedeste a fi råu.“ Sper totusi ca zilele astea så l determin så scrie cîteva pagini. Îmi då så i citesc comunicarea despre habitate de la nu stiu ce Congres de urbanisticå de la Paris. Începutul e grav, oarecum originar heideggerian. „Ce este casa? Din ce s a nåscut? Din foame, fricå, eros si logos.“ Partea a doua e o gratioaså ironie romanticå în stil noicist, jucîndu se cu solutii arhitecturale din perspectiva filozofiei. („Nu faceti case mai înalte ca arborii.“) Acest stil i a enervat întotdeauna pe specialisti. La Sibiu ne asteaptå pe peron Relu Cioran, fratele marelui înråit. E un bårbat plåcut, cu vorba tårågånatå si putinå, extrem de discret („Este Pilade“, îmi spusese Noica în tren). Un distins care tråieste în umbra propriului destin si a celui fratern. E pensionar, citeste filozofie si face excursii. Un microbuz ciudat ne duce, pe Noica si pe mine, la Påltinis. „De ce nu a fåcut oare Andrei Plesu filozofie în Germania? O så se resimtå.“ Seara, la o tuicå fiartå cu prea mult piper, îmi spune cå ar dori så merg pe linia istoriei filozofiei. „Få ti cartea (Peratologia) plimbînd totul prin istoria filozofiei. În generatia mea au ocolit toti istoria filozofiei. Am simtit aproape ca o responsabilitate faptul de a må ocupa de problematica istoric filozoficå. Cum e cu putintå ceva nou este partea istoricå a conceptelor deschise si a problemei lui întru!“ Îl rog så mi vorbeascå despre familia lui. „Boieri de rangul doi. Stråbunicul înfiintase Alexandria dupå pacea de la Adrianopol. Bunicul si tata si au crescut mosia (3 500 de pogoane) prin mosii luate în arendå. Totul s a petrecut cu noi ca în Forsyte Saga. Povestea unei familii (11 frati) în care totul se deschide pentru a se închide. Numele de Noica e acum spre stingere.“ Îmi povesteste apoi cum, întors în 1939 din Germania, a tinut la un cerc studentesc prezidat de P.P. Negulescu un speech despre uneltele filozofiei. „Le am vorbit doar ca un coleg mai mare, pentru cå nu eram nici eu acoperit în ce le ceream: germana, greaca, latina, matematica. Matematici fåcusem un an cu Ion Barbu, greaca o începusem nu demult.“ Terminåm tuica si merg så i våd faimoasa camerå påltiniseanå în care stå retras cam 9–10 luni pe an: camera 13 de la vila 23. Este o vilå såseacå asezatå pe o colinå în dreapta hotelului, complet izolatå. Jos e sufrageria, iar la etaj sînt trei camere, dintre care cea mai micå, o chichineatå de 5–6 m2 (pesemne vechea camerå de serviciu), este camera lui Noica. Îmi spune cå o simte ca pe adevårata lui caså. „Dorm cu capul dincoace (îmi aratå opusul ferestrei). Scriu pe pat, rezemat de pernå. Cårtile mi le asez pe måsutå si pat.“ Îi place så aibå subsoluri artizanale, ticuri de meserias în meseria asta fårå unelte si aparate a filozofiei. Alegerea camerei mele la hotel este o încîntare. Sînt invitatul lui, de fapt al lui Goethe, îmi repetå întruna. (Mai are 5 000 de lei din Despårtirea de Goethe.) Camera cu un pat e întunecoaså. „Iei una cu douå.“ Protestez. Cum o så „produc“ de 70 de lei camera? Urcåm så o vedem. Vedere imenså, teraså. Må convinge în mod delicios. „Uite, vin la tine, bem o cafea. Tu poti så stai aici, te uiti pe geam, visezi si scrii.“ O spune cu dragoste. Este tandrete în purtarea lui si må simt fericit. Mi a dispårut respectul paralizant de cu ani în urmå. Totul apare ca o relatie consolidatå. Sînt oarecum copilul lui råsfåtat. Må sperie doar gîndul, mai putin ca altådatå, cå îi pot dezminti asteptårile. Nu prea månînc jåratic, cum ar voi o. Am så l dezamågesc oare? De cîte lucruri din mine sau din afara mea atîrnå acest lucru? Marti, 22 martie 1977 Ieri, trecînd prin Råsinari, satul Cioranilor, Noica îmi aratå, spre iesirea din sat, biserica în preajma cåreia se aflå mormîntul cu cruce albå al preotului Cioran si altul, cu anul nasterii gravat pe cruce, al lui Relu Cioran. „Relu vine aici în fiecare duminicå, din Sibiu. El spune cå vine la mormîntul pårintilor, dar eu îl suspectez cå vine la mormîntul lui si cå are voluptatea secretå de a se plînge singur. Îl obligå propriul nume pus pe cruce.“ Îmi aduc aminte cå în tren mi a povestit despre prietenia lui cu Cioran, cîtå a fost. Facultatea de filozofie au fåcut o împreunå, fårå så se cunoascå înså, pentru cå Cioran avea complexul provincialului si era un retras. Frecventa nu era obligatorie si prilejurile de întîlnire sau lucru în comun la seminare erau rare. S au cunoscut abia dupå licentå, cu prilejul unei burse de douå luni la Geneva, datå de Rådulescu Pogoneanu, fiul elevului lui Maiorescu. Ståtuserå în aceeasi camerå, si Noica, nestiind atunci bine decît Kant, s a pomenit confruntat, prin Cioran, cu un univers de culturå mai cuprinzåtor. „La Geneva mi am dat seama cå stia Calvin si privea altfel orasul, cu un ochi cultural care mie mi lipsea. În filozofie o apucase altfel decît mine, cu comentatori germani plicticosi de secol 19 si cu filozofia culturii. Dezgustul de filozofie clasicå de aici i a venit.“ Mi a povestit apoi cum a tråit toatå viata în marginea societåtii („dacå a avut un an doi de slujbe“), la început din burse prelungite pînå sub ocupatia germanå, apoi din ajutoarele mårunte ale cîte unui român cu slujbå (Eliade la Lisabona) etc. Îl amuza, în timpul råzboiului, så i conducå „pe Siegfrizi“ la cabaretele frantuzesti si i se pårea în felul acesta cå încearcå voluptatea cununårii a douå lumi contrare. Aståzi am intrat în programul care va ritma cele patru zile de aici. Ne întîlnim la masa de dimineatå (830), dupå care Noica îsi face plimbarea de o orå si jumåtate. Lucreazå apoi pînå la 130. Dupå maså urcå la mine si ne bem cafeaua. Se odihneste apoi o jumåtate de orå. Lucreazå iar, pînå la 6; între 6 si 730 îsi face plimbarea de searå. Dupå masa de searå facem cîtiva pasi, apoi urcåm la mine si îmi povesteste despre el si lumea lui. Astå searå a fost vorba despre biografia lui. „Nu am biografie. Am numai cårti. Licenta la 23 de ani, apoi un an de matematici si doi ani de bibliotecar la facultate. Am tråit în recluzie deliberatå. Am refuzat orice împlinire în social, si am fåcut o fårå ipocrizie, cu voluptate. La 25 de ani am refuzat asistenta lui Negulescu; m am retras la Sinaia si am tradus opt romane politiste la editura Herz. Sigur cå era o formå de teribilism. Am tråit de atunci 30 de ani în margine, o viatå pe care la început mi am ales o, apoi, dupå '48, am primit o, impuså, ca pe o bucurie — si tot ca pe o bucurie am simtit si ultimii ani de închisoare. Cei zece ani de la Centrul de Logicå, începînd din 1964, au constituit iesirea mea în social, exact cît am avut nevoie. Orice împlinire, alta decît în cårti — profesoratul, un mariaj reusit, cålåtoria — m ar fi pierdut poate. Cårtile sînt mårturia sånåtåtii mele si orice altceva as fi fåcut, orice împlinire as fi avut m ar fi fåcut så regret viata în forma pe care deja am tråit o.“ Trecem la biografia ideii. „Nu am avut profesori, nu m a confiscat nimeni, nu m a preluat nimeni cu gîndul lui, nici Nae Ionescu aici, care pendula între logicå si teologie, nici Brunschvicg în Franta, cu care mi as fi putut face teza (Schitå pentru istoria…), nici Hartmann sau Heidegger. Constiinta uneltelor o aveam singur si am crescut, în gîndul meu, doar cu cei 10–12 mari din istoria filozofiei. Am debutat în istoria filozofiei sub auspiciile lui Descartes, Leibniz si Kant (problematica lui Mathesis era venitå din contactul cu ei, cu primul în special) si am råmas multå vreme coplesit de istoria filozofiei. În De caelo si Jurnal eram încå foarte timid. Între 1945 si 1950 s a petrecut lucrul care m a fåcut så ies deasupra istoriei filozofiei, så aleg si så må simt liber. Poate începusem chiar înainte, cu cele Douå introduceri si o trecere la idealism, dar decisiv am simtit schimbarea dupå ce l am reluat pe Platon în original si am våzut cå l pot «citi» altfel. De aici a iesit interpretarea la Lysis. Dacå am avut o reusitå, în filozofie, singurul loc unde împlinirea e fårå mutilare (dar si fårå un continut anume), este pentru cå am avut norocul esecului în punctele unde reusita mutileazå. Am fost mîntuit de mutilarea liricului pur (dupå douå poezii publicate în «Vlåstarul», revista Liceului «Spiru Haret», Ion Barbu mi a spus så renunt), de mutilarea matematicii, a muzicii, a literaturii. Toate aceste esecuri s au vårsat în filozofie si au contribuit, så spunem, la reusitå. Am avut deci norocul unei singure vocatii, singura în care obtii împlinirea fårå mutilare, senzatia adevårului plin.“ Miercuri, 23 martie 1977 Aståzi, discutiile cu Noica au alunecat într o risipire bunå; simteam deja oboseala dupå portiile concentrate din cele douå zile anterioare si må temeam de pedanteria si artificialul care ar fi coborît între noi, confruntati din nou cu o programare abia mascatå. La masa de dimineatå mi a vorbit cu afectatå naivitate despre proiectul cecului în alb. Societatea îsi alege douå sute dintre membrii ei, între 30 si 35 de ani, si le då pentru restul vietii un cec în alb. În fond, este vorba de un credit moral. Cei alesi au avut deja timpul så arate cå îl meritå. Riscurile sînt calculate: 80% vor dezminti speranta puså în ei, creditul acordat, îsi vor lua Jaguar, vor juca la ruletå, vor intra în crizå eroticå. Sau invers: vor merge cu clasa a doua, îsi vor lua camerå proastå la hotel, vor pune bani deoparte. Dar restul vor reusi. „Cine sînt cei care aleg?“, l am întrebat, „si cum stiu cum så i descopere pe cei mai buni douå sute? Cine sînt cei care i aleg pe cei «cinci patriarhi» care aleg?“ — „Sînt oameni puri, nepåtatii recunoscuti ca atare de toatå lumea. Un Sora, de pildå. Si cei douå sute, alesi din toate domeniile, sînt deja recunoscuti de toti ca meritînd.“ Renunt la sicanåri sociologice, la demontarea mecanismelor prin care societatea se apårå de împlinirea idealului. „Gîndeste te“, îmi spune în continuare, „toate mamele vor dori pentru fiii lor, în locul unei partide reusite, un loc printre cei douå sute. Toti vor dori så candideze. E un stimul constant de vrednicie. Si cu timpul, numårul celor cu cecul în alb ar putea creste oricît.“ Seara, la paharul de vin rosu, må ceartå cå nu tin jurnal. Cred cå nu am fåcut o din douå motive: din lene si apoi din teama de ridicol, din jena pe care as resimti o în fata maldårului de banalitåti adunate cu vremea. La amiazå, cînd m am dus så l iau la maså, mi a spus cå în Bucuresti trebuie så ne vedem mai mult, pentru cå în orice prietenie bunå lucrurile se desfac unele din altele si se amplificå. Apoi îmi citeste o însemnare fåcutå ieri în jurnalul såu. „Se apropie vremea cînd G. se va despårti de mine. Am så termin totul singur, asa cum am început?“ Må întreb cum aratå o despårtire în lumea spiritului. De ce simt mereu nevoia så i citesc opera sistematic si så scriu o carte despre ea? Îsi notase pe o fituicå så mi vorbeascå despre neîntelegerea gîndului altuia. „Ralea te întelegea dintr o datå si nu te låsa så ti termini gîndul; sfîrsea în fond prin a nu ti l întelege. Alteori nu reusim din vina noastrå. În Jurnal, Eliade se plînge cå aproape nimeni nu i a înteles La nuit de Saint Jean. E vina lui.“ Am ajuns aståzi cu lucrul la sofismul 16 din Euthydemos. Noica si a terminat de tradus în francezå comunicarea cu habitatele. De mîine, începe paginile introductive la Euthydemos. Sînt mîndru cå i le am „smuls“. Joi, 24 martie 1977 La ceaiul de dimineatå, cu unt si brînzå topitå „Olanda“, îl întreb pe Noica cum de reuseste un permanent up to date, cum de are sunetul ultimelor lucruri, mårunte chiar; de unde capacitatea de a decoda oameni si situatii stråine în fond de ticurile generatiei lui. „Am atentia ultimå, despre care vorbea Goethe, si plierea necesarå fatå de l'autre. Detasarea bunå nu e niciodatå distantå si dispret.“ — „Pînå unde merge supunerea fatå de fiinta altuia?“ — „Nu pînå la anularea ta. Mi aduc aminte cå Cioran, care era irascibil, într o discutie cu un prieten, Stefan Teodorescu, a terminat prin a i trage lui «Nenea» (asa îi spuneam toti) o palmå. Ce crezi cå a fåcut Nenea? I a spus: «Esti obiectiv.»“ În timp ce îmi vorbeste îmi vine în minte imaginea lui de ieri, cînd l am vizitat în chilia cu lemne si lighean cu apå pe sobå; avea pe cap o båscutå care i dådea un aer de papå bonom. Nu este iezuit, cum sînt înclinati multi så creadå, judecîndu l dupå micile aplecåri cu care te întîmpinå si dupå tonul molcom dulceag. Este un naiv eficace. Ne despårtim, proiectînd o plimbare de o orå înainte de prînz. Ne întîlnim deci la ora 1230. Îi place så mi prezinte împrejurimile. Îmi aratå un drum care trimite, „la 6 km de aici“, la Santa, o asezare cu cîteva vilisoare de lemn, unde într o varå E.C. a scris Pe culmile disperårii. „Så vorbim despre tine“, îmi spune. Îi cer så mi explice de ce må crediteazå. „N ajunge så cînti corect la un instrument. Trebuie så i scoti sunetul secund. Si în filozofie existå un sunet secund. Mi aduc aminte de primele pagini din Nostos ul tåu, cînd mi le ai adus în '68. Acolo am simtit mai întîi sunetul secund. Sau, am så ti explic altfel. Pînå acum, îmi plåcea så vorbesc despre linia de plutire; îmi spuneam cå trebuie så vezi în celålalt, tînårul în spetå, dacå e «pe linia de plutire». Acum am altå imagine: a masinii. Unul are un motor, altul cîteva piese, cîte o roatå. Tu ai masina. Uneori nu are benzinå, alteori se mai stricå, dar ai masina care merge.“ Si a terminat de tradus în francezå un fragment din interpretarea la Cratylos pentru „Cahiers roumains“. Dupå maså, va începe så scrie „Interpretarea“ la Euthydemos. Vrea så stie ce am scris despre dialog si så ne punem de acord. Trece dupå masa de prînz så i citesc. Ajungem la mine si, dupå cafea, îmi cere så se odihneascå o jumåtate de orå. E putin încurcat. Îmi expune un sistem prin care te poti trezi cînd ai sforåit prima oarå. „Totul e så tii bårbia cît mai aproape de piept si, deci, mîinile sub cap. Cum sforåi, te trezesti.“ De unde le scoate? Are o capacitate de a mîntui amånuntele prin turnarea lor în sistem. „Somnul de dupå maså trebuie så fie o scurtå catalepsie.“ A adormit. Stau la maså cu foile euthydemice în fatå, pe jumåtate întors cu spatele la el. Sînt tentat så l privesc, dar simt gestul ca pe un mic sacrilegiu, ca pe o lezare a spiritului surprins în impudic reflex. Si totusi, as vrea så stiu ce råmîne din el trecut în anonimatul unui act biologic. Ce råmîne din eleganta ultimå cu care a încercat så intre în somn în prezenta altuia, din excesul de constiintå prevenitoare cu care a vrut så compenseze momentul acesta de pierdere a ei. Sforåie încet si gåsesc în asta o scuzå pentru a l privi. Are gura întredeschiså si buzele supte, dar fruntea, extrem de frumoaså, a råmas så preia în somn concentratia aceasta de spirit pe care Andrei si cu mine am botezat o, cu caldå supunere a mintii, Båtrînul. 2 octombrie — 12 octombrie 1977 Duminicå, 2 octombrie 1977 Sînt din nou la Påltinis, cu Noica si, de astå datå, si cu Andrei. Acelasi tren de 945, acelasi Relu Cioran aducîndu i lui Noica în garå la Sibiu bunda si cåciula, apoi trecerea cu autobuzul prin Råsinari cåtre Påltinis, cu aceleasi låmuriri si ghidaje, adresate de astå datå lui Andrei — îmi amintesc cå pe acelasi drum, acum cîteva luni, l am invocat, întrebîndu ne cum va aråta dupå Germania —, totul s a repetat pentru a pregåti din timp reîntîlnirea cea bunå cu un loc pe care încå de pe acum îl simt asezat definitiv în mine. Dupå cinå, urcåm la cåmåruta lui Noica så facem focul. Eu esuez, spre satisfactia lui, care preia totul si desfåsoarå cu voluptate lectia despre aprinderea „focului ståpînului“. Are pe el paltonul si cåciula, patul pe care stå e în fata sobei la un pas distantå si, aplecîndu se, gura sobei îi cade sub mînå. Construieste o stivå cubicå, cu un gråtar de surcele de brad si, în timp ce o face, explicå fiecare gest, ca si cum ne am afla în fata unei demonstratii esentiale, din care nu trebuie pierdut nimic pentru a avea cheia reusitei finale. Surîdem toti, si el surîde vorbind si aprinde hîrtie dupå hîrtie strecurînd o sub stivå si agitînd o necontenit pentru „a enerva“ focul. E un joc straniu, în care simti cå încearcå — ca în tot ce face — mîntuirea unui gest de proza profanului si a nesemnificativului, pentru cå „vedeti? Simt cå soba e aici pentru mîna mea, si mîna mea e pe potriva gurii sobei.“ Låsåm focul så ardå si urcåm în camera mea så bem ceai. Andrei face o micå introducere, se bîlbîie putin si, în cele din urmå, îl întreabå pe Noica cum se raporteazå la Isus. „La Isus din Nazaret, cel cåruia Renan i a cåutat urmele pasilor, refåcîndu i itinerarul pentru a l pierde în final pe Cristos — nicicum. Am så ti råspund înså indirect. De Platon m am putut apropia, l am putut anexa cultural, l am putut clinti în fiinta textului lui si interpreta botezîndu l cum am vrut, cu numele lui Lysis de pildå, aproape în råspår cu traditia comentatorilor care, de cele mai multe ori, considerå dialogul acesta apocrif, subordonîndu l oricum Banchetului, în timp ce eu deduc Banchetul din Lysis. Pe Augustin mi am permis så l botez, preferînd nu Confesiunile sau De civitate, ci De magistro. Cartea lui Isus, nu cel din Nazaret, cartea lui Isus Cristos n am îndråznit niciodatå s o anexez cultural si simt cå n as avea niciodatå dreptul så fac din ea obiect al hermeneuticii; nu i pot da numele meu.“ Luni, 3 octombrie 1977 Zi de debut proastå, indispus de ceea ce trebuie så lucrez — pagini de plan despre simbol, despre care am citit prea putin si care, deocamdatå, îmi apare ca o temå stråinå. Ar trebui så aflu punctul de conexiune cu peratologicul, så fac deci din simbol un capitol de peratologie aplicatå. Deocamdatå må våd obligat så l povestesc neinspirat pe Cassirer. Am dormit prost si, spre ziuå, am avut un vis pregnant din care m am sculat tulburat. Andrei, îmbråcat în negru — parcå în frac? — si cu fular alb strålucitor (en magicien), må anunta cå urmeazå så moarå; era jenat pentru noi, fîstîcit, dar totusi senin si jovial, pierzîndu si teluricitatea si desprinzîndu se gratios si lin. E opt fårå un sfert cînd må trezesc si ziua începe greu. Seara, dupå cinå, îl întrebåm pe Noica, jumåtate în glumå, jumåtate în serios, cum så i editåm opera. „Cînd o s o faceti — ne råspunde — o så semånati cu Goethe si Hegel sfåtuindu se atent cum så l editeze pe Hamann.“ Ne vorbeste apoi despre Logica pe care urmeazå så o scrie — întru desåvîrsirea sistemului propriu — o logicå nåscutå nu în jurul individualului si generalului, ci al elementului, al determinatiilor. Ne despårtim. Råmîn în camerå la Andrei, mult, pînå cåtre ora 12, analizîndu ne relatia, rostindu ne rezervele, încercînd så ne circumscriem zonele de fals si nesigurantå instalate între noi. Ne mårturisim o initialå antipatie reciprocå (în urmå cu trei patru ani?). Tot ce se întîmplå e terapeutic. Joi, 6 octombrie 1977 Zi plinå, cu Noica în vervå, venind dupå masa de prînz si de searå cu douå liste de punctaj pentru discutie. Punctul 1 pe listå, impresia explozivå pe marginea Norilor lui Petru Cretia. Proiect de traducere în patru limbi (?!) Îl fascineazå biografia cårtii, începutå în 1952, desfåsuratå pe zece ani si låsatå apoi så zacå cincisprezece. Totul îi apare ca un semn al unei culturi vii si frumoase, neintrate în artificiul creatiei de serie specific Apusului. Discutia se prelungeste în posibilitatea spargerii granitelor culturale românesti în stilul generatiei spaniole de la 1896, care intrå spectaculos în circuit european. Existå poate si un Dumnezeu al culturii noastre si de ce nu ar fi al nostru ceasul marii epifanii? Seara bem ceai în camera lui Andrei. Acesta ne povesteste ideea cårtii sale Elemente de filozofie a peisajului si ne citeste cîteva pagini remarcabile despre disjunctia naturå peisaj în civilizatia europeanå. Noica îi då ideea deschiderii cårtii cåtre un peisaj al viitorului care nu mai este al Terrei si despre rolul picturii abstracte în descrierea peisajelor din lumile posibile. Norii lui Petru ne trimit la ideea unui peisaj absolut, fatå de care natura terestrå ar råmîne doar un caz particular si relativ. „Nu nesocotiti secolul 20; e un moment bun al culturii, care se întoarce cu egalå grijå cåtre trecut si viitor.“ Noica ne vorbeste apoi despre cele douå cosmotizåri survenite în cultura Europei: o datå, cu filozofia elinå, care eliminå haosul mitologiei; a doua oarå cu crestinismul (tot ispravå greacå, prin Pavel — Antiohia, i se pare lui Noica). Dupå haosul stiintei pe care l tråim în epocå trebuie så vinå din nou un agent cosmotic; ne trebuie iar un grec. Vineri, 7 octombrie 1977 Plimbare de neuitat în trei dupå masa de dimineatå, cåtre locul de culå (al cîtelea oare?), ales de Noica în preajma Påltinisului (o jumåtate de orå plimbare de la hotel), pe o pantå blîndå, invadatå de soare, în dreapta soselei, cu deschidere fårå hotar într o vale lungå, lin coborîtoare, de partea cealaltå a drumului. Noica vrea så ne indice locul ales exact, perimetric, asa cå urcåm („n o så fac scarå“) cca 50 de metri dinspre sosea, pe o iarbå imens despletitå, culcatå în rotocoale pe påmînt, albå de roua care începe så se topeascå. În stînga, perdea compactå de brazi, în fatå privelistea våii care alunecå pe o axå perfectå, si soare, imens de mult soare, matinal si tomnatic, izbindu ne în fatå si ametindu ne. Este 930. Ne întoarcem, si pe drum facem mici bilanturi, cîntårim proiecte. Må plîng cå nu mi våd încå prima carte dupå Tragicul. „De unde obligatia de a merge cu tramvaiul, din statie în statie, cum spunea Heidegger despre Hartmann? Existå perioade de splendidå primenire; mie îmi place cînd våd anuntul « primim marfå». Cåtre 1956 începusem så simt cå am scris prea mult si cå nu mai am suflu; aproape mi am dorit închisoarea. Gabi e acum în ceasul în care doar cantitatea conteazå, lectura adîncitå a celor doisprezece mari din istoria filozofiei.“ Trece apoi så l judece aspru pe V.Z. „Cum si a putut pierde trei patru ani buni de tinerete citind Freud, un lucru cu care nu stie si nu are ce face si care te si deformeazå pentru toatå viata. I am sugerat så se ocupe de problema lui Geist si Seele în cultura germanå; n a fåcut o. I l am sugerat pe Shaftesbury; nu l a citit. Pe Kant l a tradus sîrguincios, dar fårå så citeascå în jur. Nu merge så traduci din Kant ca din Agatha Christie.“ Seara vorbim despre Sergiu Al George, despre cum i a trecut Noica (în 1948) toatå biblioteca de sanscritologie pe care i o låsase Eliade în påstrare în 1943. Din nou discutie aprinså despre cultura Orient Occident, despre deschiderile Orientului cåtre relativitatea conditiei terestrului raportate la viziunea crestinismului („Påmîntul acesta va trece, dar vorbele mele nu vor trece.“) Sîmbåtå, 8 octombrie 1977 A sosit Petru Cretia, pentru douå zile, så si ia manuscrisul Norilor si verdictul lui Noica. Este nevrozat de Bucuresti si îmi mårturiseste cå tråieste într o permanentå stare de mînie, cå în sinea lui se ceartå necontenit cu toatå lumea care îl zådåreste si jigneste (Muzeu, editia Eminescu etc.). Aerul lui de robot nevrotic si politicos må crispeazå si må scoate, cred cå pentru douå zile, din atmosfera calm robustå a Påltinisului de pînå acum. Nu l pot suporta pe Petru decît în seninåtate si inteligentå. Duminicå, 9 octombrie 1977 Zi de excursie. Cåtre ora 12 vine de la Sibiu Relu Cioran si plecåm cu totii spre Santa (6 km), locul unde, la 20 de ani, Emil Cioran a scris, în vila unchiului lor, Pe culmile disperårii, care împreunå cu Nu a lui Ionesco si Mathesis a lui Noica a luat Premiul Scriitorilor pentru debuturi în 1934. Santa e o grupare de cinci sase vile din lemn, iar cea a Cioranilor, care fusese asezatå chiar în buza pådurii, nu mai existå. Ne asezåm så mîncåm în jurul unui trunchi pråvålit, pe locul vechii ogråzi. Noica e într o dispozitie de pitigoi încålzit de soarele obosit al dupå amiezei si toamnei, pitoresc la culme cu paltonul lui fårå un nasture si pålårie englezeascå sport, cadrilatå. Ne recitå poeziile lui Sighireanu („moment tantric“, tine så precizeze, spre indignarea lui Andrei care îsi vede astfel Orientul împutinat si „vulgarizat“), schimbul såu de epigrame cu Påstorel, anecdote din lumea culturalå a Bucurestiului interbelic etc. Dupå ce terminåm de mîncat — îmi ceruse întruna, ca un copil („mi e foame, ce îmi mai dai?“), fårå så înceteze o clipå înså ciripitul — se întinde pe trunchi în echilibru precar, cu fata spre soare si ochii închisi, si continuå så vorbeascå. Are un aer poznas infantil si rîde ca un strengar cînd må vede speriat la gîndul cå s ar putea rostogoli de pe trunchi. Sîntem toti animati si destinsi, si totul are un aer aproape frivol raportat la atmosfera dens culturalå pe care Noica o întretine de obicei în jurul såu. Ticurile de conexiune culturalå sînt înså permanente si chiar cînd spune „anecdote tantrice“, ambalajul este tot cultural. „Pe un romanist englez — ne spune — îl fascinau numele românesti. «Ce frumos sunå Ion si Mårie!» îmi mårturisea englezul.“ Apoi ne spune anecdota cu Ion si Mårie pe care o auzise si i o povestise englezul. Mårie iese noaptea afarå. Se loveste de oistea carului si întreabå: „ Tu esti, Ioane?“ Mi e straniu så l descopår asa, chicotitor si incontinent verbal, aproape „dezmåtat“ de soarele toamnei, de iubirea prietenilor si de tineretea care urcå, anecdotic, în el. Må gîndesc la atmosfera „sacrå“ din perioada „primului“ Påltinis si îmi spun cå în preajma spiritului histrionic al lui Andrei si a iubirii cu revers pe care Petru o are fatå de Noica intru, fårå så vreau, într un sistem de distantare care mi suprimå tendinta de excesivitate devoticå. E bine? E råu? Mi am notat schimbul de epigrame dintre Noica si Påstorel Teodoreanu care a avut loc la o maså de prînz, parcå prin 1938. Totul a fost improvizat, schimbul fiind provocat de Noica, cu cîteva rînduri scrise pe un biletel, returnat apoi prompt de Påstorel, încå o datå de Noica si încheiat cu replica lui Påstorel. D lui P.T. Existå reguli generale De unde nu te abati defel; Cînd vezi o turmå, cati påstorul, Un turmentat, pe Påstorel. D lui C.N. Domnul Noica, autor, M a gåsit pînå la urmå. Eu l am cåutat, påstor, Înså l'am pierdut în turmå. D lui P.T. care scrie „l am“ cu apostrof în loc de liniutå Ai epigrame reusite, Gramatica ti e înså hop, Cåci nu ntelegi, nefericite? Nu i strop de vin, e apostrop! D lui C.N. Învåtai så beau cu doica Si må nvatå scrisul Noica! Memorabilå este povestea lui Harry Brauner, care, dupå ce a iesit din închisoare, s a dus så revadå Drågusul, satul în care lucrase ani de a rîndul ca folclorist. L a întîlnit o tårancå, l a privit speriatå si i a spus: „Aoleu, domnu' Brauner! Noi am crezut cå muriseti si v am fåcut bocetu'.“ Harry Brauner si a cules astfel propriul bocet: Am aflat de prin vecini C ai murit în gard de spini, Gard de spini, nu gard de flori, C ai murit în închisori. Luni, 10 octombrie 1977 Plec cu Petru spre locul de culå, tot cåtre ora 10, ca si prima datå, cu gîndul så regåsesc aceeasi înclinare a soarelui si aceeasi luminå. Ståm acolo o jumåtate de orå si sporovåim pe marginea minimei conditii ambientale a marilor fapte culturale. (Mi aduc brusc aminte cå ieri, pe drumul spre Santa, Noica mårturisea cå „ar face ctitorii culturale cu nemiluita“.) Ne ar trebui o iesire din vîltoarea sterilå a Bucurestiului. Petru pleacå cu masina la 130 si îl îmbråtiseazå pe Noica în stilul lui fals entuziast. Îi promite, pus la punct, manuscrisul Norilor, pentru 7 noiembrie. Noica urmeazå så i dea pînå pe 15, cînd pleacå în Anglia, manuscrisul spre publicare lui Marin Preda, la „Cartea Româneascå“. Speråm så aparå în 1978. Råmînem iaråsi în vechea formulå si dupå masa de prînz urcåm la mine så bem cafeaua. Noica are pe listå trei puncte: de ce nu putem fårå Aristotel; despre linia resentimentarå — „filozofia esopicå“ — din istoria filozofiei; în sfîrsit, despre nefilozofia celor care au venit în filozofie din afara ei. „Pe Andrei îl mai pot astepta, pe Gabi înså nu, cu Aristotel al såu. Trebuie så l citesti serios, pentru cå peste problemele lui nu poti trece. Toti cei mari au pornit de aici, indiferent unde au ajuns apoi, si asta v o spun tocmai eu, care visam la un moment dat så mi scriu pe piatra de mormînt: «Aici zace cineva care nu l a iubit pe Aristotel».“ Urmeazå o splendidå incursiune în istoria semnificatiei lui Aristotel pentru destinul celor mari de la Renastere pînå aståzi. Punctul doi, filozofia esopicå, filozofia celor care au filozofat din resentiment, a bolnavilor si malformatilor din istoria filozofiei. „Pînå si Aristotel avea ulcer si era mai firav, si Platon, la båtrînete, venea acaså plîngînd din pricina råutåtilor sale filozofice. Marii esopici ai filozofiei sînt înså Malebranche, Kierkegaard, Schopenhauer, Nietzsche, Sartre si Jaspers, cred, din lectura Autobiografiei cåruia mi a si venit ideea unui esopism existent în istoria filozofiei. Tot de la cazul lui mi a venit si gîndul nesansei de a ajunge la filozofie a celor care au pornit cåtre ea dinspre stiinte. Aristotel este primul exemplu, apoi Descartes si Leibniz, care aståzi ar fi fåcut nu filozofie, ci fizicå, matematicå sau logicå. În secolul nostru nici un om de stiintå nu a dat filozofie mare si cazul tipic este poate al lui Heisenberg. Dar de ce se întîmplå asa? Pentru cå filozofia înseamnå mania, nebunie, or nici un om de stiintå nu poate avea mania. Aici nu e vorba decît de un divort unilateral, pentru cå filozofia poate anexa oricînd stiinta si are oricînd de fåcut ceva cu ea. Dintr un singur punct exterior filozofiei poti ajunge la filozofie: de la teologie.“ Înainte de a pleca, ne îndeamnå så ne plimbåm mai mult. „Nu poti låsa timpul så ti joace feste. Trebuie så l îmblînzesti, dîndu i ce i trebuie. Gînditi vå ce fericire este cînd scapi de dinti, treizeci si doi de dusmani ai omului. De dinti poti scåpa, dar trupul trebuie îmblînzit plimbîndu l. Toatå medicina terminå prin a ti recomanda plimbarea. Stiu un veterinar care, cînd se îmbolnåvea un cal, îl dådea la coardå. Fratele porc, trupul, trebuie dat la coardå, dacå vrei så te lase în pace.“ La cinå ne anuntå cå a terminat ultimul capitol al Maladiilor…, despre cele trei maladii ale spiritului românesc; la ceai, în camerå la Andrei, din nou proiecte despre Institutul de orientalisticå. Råmîn cu Andrei si facem un plan de lecturå a primelor cincisprezece momente mari din istoria filozofiei, timp de un an si jumåtate doi. Sårind peste Platon si oprindu ne în fata secolului 20, vom citi strîns presocraticii, Aristotel, postaristotelicii, Plotin, Augustin, Toma, Spinoza, Descartes, Leibniz, Kant, Fichte, Schelling, Schopenhauer, Nietzsche. Cu exceptia lui Aristotel, Kant si Hegel, fiecårui moment i se acordå o lunå. Pentru cei trei — douå luni fiecare. Nu mi pun problema nereusitei; cred cå am depåsit faza proiectelor goale. La antici, vom merge pe terminologie greacå. Dupå un an si jumåtate, secolul 20 si Orient. Mîine discutåm proiectul cu Noica. Må gîndesc cîtå nevoie am de gîndire orientalå pentru o metodologicå dezvåtare de ticurile specifice intelectului analitic european, dihotomizant pînå la exasperare. Douå autocorectii europene: „ratiunea“ din sistemul lui Hegel si hermeneutica recuperantå de originaritate a lui Heidegger. Marti, 11 octombrie 1977 Am terminat capitolul despre Cassirer si mîine plecåm din Påltinis. Dimineata îmi recitesc conspectele pentru celålalt capitol al lucrårii, Simbol lingvistic si simbol artistic. Citesc apoi aplicarea psiholingvisticå a lui Victor Stoichitå la pictura lui Kandinsky si Mondrian, treabå excelent fåcutå, dar tristå în demersurile ei metodologic structuraliste. Ce junglå terminologicå într un domeniu care aspirå la univocitate si pozitiv! Dupå masa de prînz, proiectåm seara despårtirii si a bilantului în cåmåruta lui Noica. Andrei are ideea unui mic Abschiedsduett vesperal si îmi aratå — o adevåratå performantå — opt strofe în marginea triadei nåscute în aceste zece zile, o „baladå“ despre aventura spiritului petrecutå în „locul Påltinis“. Eu am så citesc pagini din jurnalul zilelor de aici, pasajul focului si cel al locului de culå. Poezia lui Andrei sunå asa: În Ardealul plin de dealuri, Printre brazi crescuti piezis, Între vremuri fårå maluri, Sus, la locul Påltinis, Ca o perlå prinså n scoica Unui ceas întîmplåtor, Îsi petrece domnul Noica Umbletu i netrecåtor. Prins în gînduri si surîsuri Ca ntr un pîlc de cavaleri, Aplecat peste abisuri De cuvinte si tåceri, Parcå ne a ntrupat din sine Pe noi doi cei fårå zei, Invocînd, cu gesturi line, Taina numårului Trei. Sub poveri speculative Stå la dreapta Gabriel, Sfîsiat de alternative Care nu depind de el. Iar la stînga, cu temei, Din cådere în cådere, Urcå nebulos Andrei, Cel nebun întru mistere. Cålåtori ca un colind Printr o iarnå mpåråteascå, Amîndoi se ntrecuprind În uitarea româneascå, În Ardealul plin de dealuri, Ca doi brazi crescuti piezis Între vremuri fårå maluri, Între våi, la Påltinis. Dupå cinå, urcåm deci în cåmåruta lui Noica; în camerå miroase a coajå de mår si a tutun de pipå. Îi vorbim de surpriza pregåtitå, de „sårbåtoarea cu versuri si prozå“. Se asazå pe scaun, îsi aprinde pipa si ne roagå så i citim. Îi citesc scena aprinderii focului din prima searå si, cum totul se petrecuse în acelasi loc, cu zece zile în urmå, am senzatia cå prind timpul de coadå. Este rîndul lui Andrei så i citeascå versurile; må asez pe pat, rezemat de perete, îl am pe Noica în stînga si, în timp ce Andrei citeste, må uit piezis la chipul lui Noica. Vreau så l våd cum ascultå. Capul e putin råsturnat pe spate, fruntea s a asezat într un plan oblic si apare si mai întinså ca de obicei, frumos netedå si încovoiatå spre crestet, descriind o curbå largå, simetricå cu aceea a nasului, nas de gargouille, cum îi apåruse lui Påstorel Teodoreanu la prima lor întîlnire. Linia gurii e împinså, båtrîneste, înlåuntru si bårbia este putin ridicatå în fatå, închizînd concav partea de jos a chipului. Ne a vorbit imens dupå ce am terminat micul nostru spectacol si simt cå îmi vine greu så refac tot ce ne a spus. Era întîi o temå a marilor bulevarde în culturå, felul pe care si l a ales el de a tråi cultural, digerînd esentialul, spre deosebire de Cioran si Mircea Vulcånescu, care l au complexat toatå tineretea cu lecturile totale ale secunzilor. „Eu citeam Chateaubriand, si Cioran îmi vorbea ore întregi despre literatura cumnatului acestuia. Într un restaurant francez, am stat så i ascult vorbind o searå întreagå despre Léon Bloy, din care eu nu citisem un rînd. Încercam så tin pasul cu ei, dar nu reuseam; aståzi încep så cred cå nu am gresit alegînd bulevardele culturii. Cioran a sfîrsit în aforisticå, iar Mircea Vulcånescu, dacå ar fi tråit, ar fi fåcut pesemne operå de enciclopedist, nu de speculatie. Existå un fel de a te pierde în cultura care nu se vertebreazå ierarhic, si îi obligi mai tîrziu pe altii så facå operå de scafandru pentru a te recupera si a te scoate la suprafatå. Totusi, din marii secunzi am retinut lucruri esentiale, si vorba pe care voiam så o pun pe frontispiciul scolii mele, «nu se stie cine då si cine primeste», o am din Un mendiant ingrat a lui Léon Bloy. Vouå nu vå lipseste nimic ca så faceti treabå. De istorie nu trebuie så vå plîngeti niciodatå, chiar cînd este ingratå si, vorba lui Hegel, «face pipi pe tine». Orice lucru råu sfîrseste prin a fi bun, asa cum de pildå råul de a nu fi onorat, solicitat este pînå la urmå binele de a ti putea vedea în liniste de treabå. Pe de altå parte, orice bine sfîrseste prin a fi råu, asa cum se întîmplå cu o maså prea bunå, o cåsnicie prea bunå, o carierå bunå. La voi, råul de a nu vå fi terminat cursa temeinicå în istoria filozofiei este binele de a o face acum cu o impuritate bunå, pe care eu nu o aveam la 18 ani, cînd îmi citisem Kant ul, în gol înså, si în 1928, cînd m am dus la cursul de esteticå al lui Vianu, credeam cå o så ne vorbeascå despre estetica transcendentalå, a spatiului si timpului, din Kant. Celor care nu vå laså în pace våzînd cå zåboviti si nu mai sînteti spectaculosi, trebuie så le explicati cå nu mai aveti vanitate, ci orgoliu. Cåsniciile nu trebuie så vå fie crispate. Dacå aveti neveste frumoase, este o barbarie så le confiscati total. Frumusetea trebuie så fie ca lumina, un bun care se distribuie fårå så se împartå. Dacå nu vå laså ele în pace, anexati le la treaba voastrå, dati le så traducå, de pildå. Nu depinde decît de voi ca så fiti bine asezati în viatå: în istorie, în familie, în culturå.“ Miercuri, 12 octombrie 1977 Dupå masa de dimineatå, înainte de plecare, urcåm la mine så bem cafeaua. Noica vrea så i înapoieze lui Andrei cîteva cårti si mai are de citit un capitol conclusiv din Evola. „Nu e bine så låsati lucrurile så vå treacå prin mînå fårå så luati din ele esentialul. Dacå nu ai citit o carte si trebuie så o restitui, råsfoieste o måcar, citeste i primele rînduri si concluzia.“ A terminat Autobiografia lui Jaspers si ne vorbeste despre spiritele iremediabil plate, de tipul lui Jaspers, care poate scrie fårå jenå : „Ce frumos e în Italia!“. „Un spirit plat råmîne plat si dacå l trimiti în paradis si l pui så stea de vorbå cu bunul Dumnezeu. Tot platitudini îti spune si dupå excursia în rai. Jaspers se mirå cå Heidegger nu îi råspundea uneori la întrebåri, întrebåri la care nu ai ce råspunde cînd sunå asa: «Ce credeti despre Dumnezeu?»“ 12 noiembrie — 19 noiembrie 1978 Duminicå, 12 noiembrie 1978 „Nevoia unei maxime concentråri“ — acesta este pretextul oficial al såptåmînii pe care am obtinut o pentru a o sterge iar la Påltinis. Perioadå de încheiere a „lucrårii de plan“ (anul acesta — Panofsky), cu pagini scrise, ca de obicei în astfel de cazuri, prin adaptåri fortuite la subiecte dictate de soartå; esentialul era înså repunerea în conditia jurnalului meu noician. Supremå formå de råsfåt — am reusit så må conving cå numai aici, unde spiritul nicasian bîntuie pur si unde eu må simt apt så l fixez, reusesc så mi scriu rîndurile acestea, nåscute din ideea cå în ele supravietuieste ceva de pret, fie si în forma neîngrijitå si gråbitå a unor note de jurnal. Må simt oricum vinovat — si tot ce fac este o debilå si tîrzie formå de recuperare — cå zeci si zeci din întîlnirile mele cu Noica, risipite de a lungul a peste zece ani, s au dus pentru totdeauna, parte din lenea mea, parte dintr o patologicå rezistentå în fata sansei. Si am totusi scuza aceasta: aici, si nu în Bucuresti, este locul continuitåtii, al micilor sfintenii si rituri. Constat acum, la a treia revenire, cå Påltinisul a devenit o proiectie plinå a spiritului lui Noica. Pînå si oamenii de aici — îngrijitoarele, vînzåtoarea de la alimentarå, båietii de la teleschi, receptionerul, meteorologul, militianul, fetele de la cantinå — si au primit prin el un legato, fiinta lor pare så atîrne de salutul lui, de cåciula pe care si o scoate cu un gest prelung si încetinit, însotit de zîmbetul lui smerit, prin care el, cel foarte sus si nestiut de ei, se ploconeste în fata precaritåtilor spiritului si ale fiintei, fårå de care n ar exista pathos, nici înåltare, nici propria i filozofie. Dar Påltinisul este o proiectie a spiritului nicasian nu numai prin retragerea lui Noica aici, prin locurile pe care le calcå zi de zi de a lungul celor trei plimbåri sau prin Tratatul despre fiintå care s a nåscut în camera de doi pe trei, cu ligheanul cu apå pus la încålzit pe soba unde se ritualizeazå zilnic aprinderea focului; aståzi de dimineatå, pe un soare dezmåtat, care scotea din brazi si cer culori lipsite de orice echivoc, Noica m a dus la schitul din preajmå så mi arate locul pe care si l a ales så i fie mormînt. Ne am adus amîndoi aminte cå, la Pucioasa, în urmå cu zece ani, în vîrful unui deal unde ne retråseseråm så må învete alfabetul grec si declinarea I, l am întrebat ce gîndeste despre moarte. „Ai fost dezamågit atunci cînd ti am råspuns cå nu o iau în grav. Este uluitor så vezi cum omenirea nu s a împåcat cu un lucru care s a petrecut de atîtea ori. De la o vîrstå în sus nu are sens så mai insisti în existentå. Si totusi: acum trei ani eram convins cå o datå cu Tratatul am terminat tot ce aveam de spus. Pe urmå, în marginea lui s au mai nåscut douå trei cårti, iar acum am înainte Falsul tratat de logicå.“ (Våd în acest fel al lui de a vorbi despre moarte, cît si în felul în care vorbeste îndeobste despre eros, aceeasi proiectie unicå a limfatismului såu originar, anulat miraculos în scrisul såu, în filozofia sa arså nebuneste de un duh meridional.) Discutia continuå pe aceeasi temå, miscîndu se între tonul frivol si cel grav. „Deci solutia Påltinis, pentru cazul cînd mi o ia moartea înainte; solutia Empedocle e valabilå cînd apuci så termini tu primul. Ai våzut înså cå mai ai mereu ceva de fåcut. Gîndeste te înså ce dramå poti tråi ca emigrant, în marginea acestei probleme. Închipuie ti cît trebuie så coste un loc la Père Lachaise!“ Asearå, la venire, cînd m a condus la camera 203 unde am stat ultima oarå anul trecut, mi a mårturisit cå a ajuns la o formå de „delir“ eliberat de orice cenzurå de autoritate. „Scriu despre fiintå fårå så mi pese cîtusi de putin ce ar gîndi Heidegger dacå ar citi paginile mele. În timp ce, în urmå cu 35 de ani, cînd am scris Douå introduceri…, unde må refeream amplu la lucrarea lui despre Kant si problema metafizicii, eram obsedat de pårerea pe care si ar fi fåcut o despre lucrarea mea. Nu ar fi ridicol så må întreb aståzi ce crede Paul Ric´ur despre mine? În afarå de problema în sine, de problema fiintei sau de cea a hermeneuticii, de pildå, nu mi paså de nimic.“ Dupå masa de prînz, îi propun så reluåm de a doua zi discutiile privind prezumtiva mea monografie noicistå. „De ce vrei, dragul meu, så må îngropi cu orice pret? De ce nu îmi dai dreptul så må desfåsor pînå la capåt? Nici eu, nici tu n am avea vreun folos de pe urma acesteia. De ce nu vrei så dai seama de mine citind toti autorii mei? Si gîndeste te cå ar mai trebui så dai socotealå si de strania mea întîlnire cu matematicile, zidul pe care am vrut så l trec toatå viata si de care m am izbit constant, dorind poate, în felul acesta, så refac ceea ce mi a apårut tot timpul ca ipostaza idealå a spiritului, formula sa dublå, de tip pascalian. Or, cel putin al såu esprit de géometrie e sigur cå l am ratat.“ I am adus asearå zece exemplare din proaspåt apåruta Sase maladii… Îl întreb ce senzatie îi laså cartea, tipåritå cum e. „Am cåutat o paginå pe care s o fi uitat sau pe care s o stiu mai putin. N am gåsit. Åsta e dezavantajul cînd scrii cårti mici. Låsînd gluma deoparte, m întreb dacå «bolile» mele le vor spune ceva psihiatrilor. Nu în linie terapeuticå, pentru cå sînt boli constitutionale, sînt dezordini fecunde, care fac så existe omul, istoria si fiinta însåsi. Si totusi, «todetita» explicå prin excelentå isteria femeii, nevroza nåscutå în marginea crispårii, fixårii pe ceva de ordin individual («omul meu», «cåminul meu» etc.). «Catholita» explicå situatia celor care vin så se plîngå de lipsa unui sens al vietii. Si asa mai departe.“ Luni, 13 noiembrie 1978 Dimineatå, la ceai, vine vorba despre Al. Paleologu, si Noica mi l invocå drept exemplu de despårtire reusitå. „Avea mai mult decît vîrsta ta, în urmå cu 25 de ani, cînd îl simteam, la Cîmpulung, stînd prea mult sub «influenta» mea. Îmi fåcea declaratii de discipolat care må fåceau så må simt prost si mi aduc aminte cå odatå, cînd mi a spus cå må considerå genial, am simtit cå lauda apåsatå spuså în fatå devine ocarå. Îl våd acum rar si må bucur så observ cît este de sigur pe el.“ Îmi vine în minte vorba aruncatå de Paleologu lui Andrei cum cå Noica, dacå nu ar avea geniu, ar fi un prost. Nu må pot abtine så nu i o reproduc. Preia ideea cu voluptate, dezvoltînd o. „Are dreptate så må considere asa. Am avut toatå viata o obnubilatie salvatoare, un fel de optimism prostesc; în felul acesta am reusit så trec prin situatii care, considerate cu toatå mobilitatea si prospetimea mintii, pesemne cå m ar fi strivit. Poate cå am avut mereu o «concentrare prosteascå», precum a ciobanului care påstea oile cu spatele la o surå în flåcåri si care, întrebat cum de nu våzuse sura arzînd, råspunse cå el se uita la oi.“ Ziua de lucru a fost neplåcutå, cu remestecarea scolåreascå si insipidå a articolelor lui Panofsky despre teoria stilului la Wölfflin si Kunstwollen ul lui Riegl. Seara am båut ceaiul la Noica în camerå. Îmi då så citesc o scrisoare care relateazå cum Eliade a cucerit definitiv anul acesta Parisul: aparitia volumului II din Histoire des idées…, cu care prilej, cocktail la Payot; Legiunea de Onoare, drept care cocktail, discursuri, interviuri: Entretiens cu Rocquet (L'épreuve du labyrinthe), din care rezultå cå totul i a mers în viatå din plin. Toate råsfåturile astea mondene påreau så l fi obosit foarte… Termin scrisoarea, må uit în jur la camera cu tavanul tesit, våd chiuveta cu robinetul stricat, påtura asprå de pe pat, ziarul pe care l am întins pe ea ca så ne bem ceaiul, îl våd pe Noica rupînd tigåri Carpati si îndesîndu le tutunul în pipå, må uit la båscuta lui de papå în exil, la pantalonii foarte luciosi, må gîndesc la cårtile pe care si le a scris cuminte ca o cîrtitå încåpåtînatå, neråsfåtat de nimeni, nelaureat, ba pe deasupra injuriat de Ionesco si altii ca „vîndut“ — si îmi vine în minte vorba lui Heraclit cum cå „se aflå zei si aici“, iar acestia, care au crescut în pragul camerei lui, sînt mai frumosi si mai adevårati decît zeii care l au asistat pe Eliade cînd acesta sorbea din foarte omeneasca cupå a vanitåtii. Iau si citesc vederea primitå de Noica de la fiul såu Råzvan („fratele Rafail“): e trimiså de la capul Sunion. Am transcris cele cîteva rînduri. Iatå le: „Dragå Tatå, Cu mult drag îti scriu din Tara pe care m'ai sfåtuit så o vizitez — si, în sfîrsit, iatå må. Sunt în drum spre Muntele Athos, unde sper så stau pînå la începutul lui Decemvrie, si îti cer Binecuvîntarea pårinteascå cu încrederea cå o si am, încå de acum…“ Marti, 14 noiembrie 1978 Curios så afle cîte ceva despre iconologie, Noica îmi ceruse cu o zi înainte o carte a lui Panofsky. Îi dådusem Architecture gothique et pensée scolastique (împreunå cu L'abbé Suger) — cca 200 de pagini: o primesc aståzi de dimineatå înapoi, cititå pesemne asearå, dupå ce ne am despårtit. A cåzut atît de bine pe esenta lucrului, încît îmi propune så l iconologizez pe Panofsky însusi, deci så i gåsesc habitus ul prin care participå la secolul 20. La sueta vesperalå îmi spune cå a modificat începutul vorbirii despre „O poetå: limba românå“, care ar fi urmat så aparå în deschiderea unei prezentåri critice a 35 de poeti. Îl rugasem, cu o searå înainte, så mi citeascå începutul si lucrul nu prea era strålucit. Începea cam asa: „Poezia spune altceva si altcum…“ „Mi am dat seama, citindu ti, cå în fond nu spuneam nimic. Si stiinta spune altceva si altcum. Am schimbat începutul spunînd cå poezia vorbeste despre pre cuvînt si mutå lucrurile în nemarginile lor. «Pre cuvînt» l am împrumutat de la Sora, dar sînt împåcat, pentru cå am si eu termenul de « pre fiintå».“ Îl întreb care laturå a culturii i se pare a fi reusit mai bine la noi: literatura? critica literarå? istoria? „Istoria si filologia în secolul 19: istoria, pentru cå era momentul unei necesare luåri de constiintå, prelungite, dupå Kogålniceanu, prin Pârvan si Iorga. Generatia mea în ei vedea constiintele culturale cele mai înalte. În poezie cred mai putin, mai mult în proza interbelicå. Filozofia a råmas sub semnul lui «era så fie». Critica literarå mi se pare în general a nu fi reprezentativå cultural. Ce înseamnå Sainte Beuve sau Gundolf pe lîngå creatorii mari? Cålinescu ne apare mare prin carentele celorlalte domenii.“ Miercuri, 15 noiembrie 1978 Am terminat de citit ultimul volum de nuvele al lui Eliade, În curte la Dionis, apårut anul trecut în „Caietele Inorogului“. La ceaiul de dimineatå, discutia revine, cu acest prilej, la Eliade. „Ce må uimeste la Eliade este capacitatea lui de a lua în serios locurile comune ale religiilor, lucru pe care îl vezi cînd îi citesti literatura. Stii cît de mult îmi place ideea lui cå orice realitate profanå are în spatele ei o concentrare de sacru. E în lucrul acesta, ca si în Ideea lui Hegel, un fel de a te îndura de toate, de a le înnobila si mîntui. Dar existå aici si dezavantajul de a vedea în orice måruntis o revelare a sacrului, riscînd în felul acesta så dezintegrezi sacrul însusi. Ai så vezi de pildå cum sfîrseste volumul II din Hist. des idées… «L'autobus qui s'arrête à Éléusis». Într un autobuz care face cursa Atena Corint si care are statie la Eleusis, urcå o båtrînå. Nu are bani pentru bilet si soferul o då jos. Masina nu mai porneste. Ceilalti cålåtori se hotåråsc så i ia bilet: båtrîna se urcå, masina porneste, toatå lumea e consternatå, baba îi moralizeazå si dispare. Faptul cu masina care s a oprit si celelalte e real, a fåcut vîlvå în 1940, a fost si relatat în ziarele din Atena. Or, simti cå Eliade, preluîndu l, si crede în el. Ei bine, nu merge så vezi într o poveste de asta o revelare a sacrului. Îl diluezi. Si cu visele face la fel. Zece ani cît a fost prieten cu Jung îsi tot povesteau vise. În schimb, nuvela cu Ivan e teribilå. Eliade a fost întotdeauna asa: une boîte à surprises. Îti spunea într o zi banalitåti, pe urmå venea a doua zi si ne trîntea cîte o idee prin care ne recîstiga pe toti. Am så i scriu despre Ivan. Tine mult la literatura lui si, într un fel, cred cå sperå så se salveze pe calea asta, compensînd asa faptul cå nu a mers spre filozofie. Bånuiesc cå are o demonie a scrisului, de vreme ce s a oprit din Samanism pentru La forêt interdite, pe care si o considerå piesa de rezistentå. Înså vreau så i mai scriu ceva. Vreau så i spun cå pentru trei lucruri mi s a întîmplat så må agit în viatå: pentru a l impune pe Coridaleu — si n am reusit; pentru facsimilarea caietelor lui Eminescu — si n am reusit; în sfîrsit, pentru venirea lui Eliade o vreme în tarå, legatå de proiectul Institutului (cu revista internationalå „Zalmoxis“) de orientalisticå. Am tot încercat, mai era pesemne loc så o fac, înså acum m am råzgîndit si am så i scriu så nici nu mai vinå, tocmai ca så nu mi iaså nici al treilea lucru.“ La plimbarea de dupå masa de prînz, må întreabå cum merg lecturile istorico filozofice pe care le facem în trei, Plesu, Stoichitå si cu mine. Îi spun cå am ajuns la Plotin si aflu încîntat cå ar fi dispus „så ne însoteascå“. („Trebuie så l cititi în întregime; o så vedeti cå este inegal si foarte plictisitor pe alocuri.“) Facem proiectul pentru începutul lui decembrie, aici, la Påltinis. Seara, dupå cinå, încå o surprizå; urcåm la mine si mi dicteazå planul de lecturi „pe douå serii“ (teologicå si filozoficå) pe care ni l a fåcut pentru anul urmåtor. „În felul åsta sînt dispus så vå mai amîn putin cu Goethe“ (ne am oprit în fata volumului III din editia Propyläen; n ar mai fi decît 43 de volume…). Ajungem în camerå si îmi dicteazå lista pe care si a notat o (nu prea înteleg cum) pe o cutie de chibrituri. Iat o (deci dupå Plotin): Seria teologicå: Noul Testament, cu apocrife + esenieni; Viata lui Apollonios din Tyana (Philostrat); gnostici; Hermes Trismegistul; Augustin (Confessiones, De Trinitate, De Civitate Dei, De Magistro); Origen; Clement; Pseudo Dionis; secolul mare (IV) al celor trei: sf. Ioan Chrisostomul, sf. Grigore de Nisa si sf. Vasile (liturghia ortodoxå); o istorie a conciliilor; sf. Ioan Scårarul; Filocaliile (råsfoire). Seria filozoficå: Philon, Pseudo Longin; Porfir; Boethius. Intråm în evul mediu: Alcuin; Abélard (+Scrisorile cu Héloïse); Anselm (Proslogion); Toma; Occam; Duns Scott; Eckhart; Cusanus. În plus, douå lecturi de sintezå: Marrou (Augustin et la fin de la civil. antique) + Gilson (Filoz. evului mediu). Joi, 16 noiembrie 1978 La ora 11, Noica coboarå în Sibiu, unde urmeazå så si întîlneascå traducåtoarea la Despårtirea de Goethe; îi sugerez das Bildnerische si nu das Plastische pentru capitolul cu categoria plasticului. Ne plimbåm un sfert de orå. „Nu l mai judecati — tu si Andrei — pe Eliade. Are un egoism cu deschidere — stie cå, împlinindu se el, profitåm, indirect, cu totii. De fapt nici nu e vorba de un egoism, ci de un fel naiv de a se bucura de reusitele proprii. O så vezi asta în Entretiens, pe care ti o aduc disearå de la Relu. E foarte copilåros de fapt: în tinerete, se bucura cå are fruntea mare si îi plåcea s o spunå. Îl cuceresti foarte usor låudîndu l si din pricina asta nu mai discerne între oamenii cu si fårå calitate.“ Må apropii de sfîrsitul lucrårii cu Panofsky. Cine si a tinut vreodatå promisiunile metodologice? Vineri, 17 noiembrie 1978 Am primit aståzi, dupå întoarcerea lui Noica de la Sibiu, promisele Entretiens ale lui Eliade cu Claude Henri Rocquet (L'épreuve du labyrinthe). „Så nu te lasi dezamågit de început, unde Eliade declarå cå îsi iubeste numele, coborînd pînå la copilåria de prost gust cå «Mircea Eliade» vine de la mir si helios, sau cînd declarå — pesemne în competitie cu Jung — cå are amintiri de cînd mergea în patru labe. Restul o så te prindå.“ Vine vorba despre Hist. des idées… si îl întreb pe Noica dacå, invocînd arhetipurile, Eliade nu s a asezat prea tare în raza lui Jung. „Stiu cå l a jenat mereu apropierea (la fel si povestea cu alchimia), si la un moment dat mi a scris chiar cå de fapt a voit så le numeascå «paradigme», ceea ce mie îmi spune altceva. Vreau înså så l linistesc spunîndu i cå arhetipurile sale sînt clar asezate în ontologic, sînt deci mai profunde decît cele ale lui Jung, de ordin clar psihologic (inconstientul). În Tratatul meu de ontologie chiar ilustrez la un moment dat «elementul» cu arhetipul, precizînd cå e vorba de sensul pe care l are la Eliade.“ Am terminat, în linii mari, povestea panofskianå. M am repezit pe L'épreuve… Mi a plåcut så aflu cå „Eliade“ e numele luat de bunic (dupå modelul „Eliade Rådulescu“) în locul lui „Ieremia“, paradigma folcloric onomasticå a lenei. Secventa cu primele amintiri din viatå pare placatå pe modelul Erinnerungen a lui Jung. Sîmbåtå, 18 noiembrie 1978 A venit så l vadå pe Noica dr. Mircea Låzårescu din Timisoara. Cazul interesant al unui psihiatru îndrågostit de filozofie. Ce formå finalå poate lua aceastå iubire? Duminicå, 19 noiembrie 1978 Ieri si aståzi am fost în febra Convorbirilor lui Eliade. Depåsind momentul începutului, sînt uluit så constat ce fortå capåtå — expuse asa — ideile lui, risipite altminteri s îngropate în eruditia cårtilor. Toatå opera lui masivå de savant este alimentatå — constati aici — de cîteva idei de o extraordinarå amploare si adîncime. Însir ce mi a råmas: 1) demonstrarea unei unitåti paleolitice a omenirii pe baza vîrstei religioase agricole; 2) mutatia spiritualå care survine o datå cu trecerea de la vînåtoare la agriculturå: prin confruntarea cu viata plantei (si nu a animalului) are loc integrarea omului în ritmul cosmic, aparitia constiintei unitåtii vietii si a mortii, a atitudinii existentiale care e rådåcina marilor religii si care s a nåscut din analogia cu nasterea, cresterea, moartea si reînvierea plantei; 3) contributia tuturor oamenilor (culturilor) la istoria spiritului; 4) capacitatea de semnificare si simbolizare specificå comportamentului uman îsi are adevårata (prima) rådåcinå în atitudinea existentialå religioaså; 5) sacrul e camuflat în profan asa cum pentru Marx si Freud profanul era camuflat în sacru; sarcinå: „a descifra camuflajul sacrului în lumea desacralizatå“. În sfîrsit, 6) cultura drept conditie specificå a umanului. Semnificatia politicå a culturii: a råspunde pe alt plan unui moment istoric dificil. Valoarea sacrå si soteriologicå a cårtii aståzi, cînd învåtåmîntul oral si folclorul au dispårut. Posibilitatea supravietuirii prin intermediul culturii (numai cå Noica a fåcut toate astea dinåuntru). Seara, Noica urcå la mine pentru råmas bun. Îi spun cît de mult må aflu sub febra lecturii lui Eliade. Se bucurå imens si mi propune så i semnalez într o scrisoare lui Eliade ideile care m au frapat, spunîndu i cå e påcat så le lase risipite sau îngropate într o operå de eruditie. Cu alte cuvinte, så i propun marea postfatå la operå. Dacå nu fac scrisoarea în douå zile, nu am s o fac pesemne deloc. Îi spun cå am avut senzatia, citind convorbirile, confruntårii cu un monstru cultural. „Atît Eliade cît si Cioran si au obtinut ideile pînå la 30 de ani. Au avut un start mai bun decît mine. Eu mi am simtit începutul bun dupå 40 de ani. În orice caz, sper cå te ai convins, cu ocazia asta, cine e omul si cît de mare e. Nu ne mai compara: avem alte destine. Gîndeste te ce ar fi fåcut, cu proiectele lui, o datå råmas aici. Ce s ar fi fåcut fårå biblioteci? Eu m am multumit cu clasicii mei.“ 11 decembrie – 28 decembrie 1978 Luni, 11 decembrie 1978 Sînt din nou la Påltinis, pentru patru zile. Vineri må întorc la Bucuresti pentru a i lua cu masina pe Andrei Plesu si Victor Stoichitå. Urmeazå ca Plotin ul, din programul nostru istorico filozofic, så l facem împreunå cu Noica. Mi am propus ca în zilele astea så încep traducerea volumului Heidegger de la „Univers“ (despre originea operei de artå, poezia lui Hölderlin si altele), precum si Platon IV, Phaidros. Heidegger ul îl încep cu piesa de mici proportii Die Kunst und der Raum. Sînt fericit så am în fatå cîteva luni libere numai pentru lucruri de inimå. Si totusi, oricît de importantå ar fi transpunerea româneascå a lui Heidegger si Platon, nu încetez så må întreb dacå am voie så amîn în felul acesta proiectul tratatului despre limitå (Peratologia) si lucrarea aplicativå si anticipativå despre simbol (dupå tragic, un fel de peratologie regionalå II). Simple îndoieli retorice, pentru cå angajamentele sînt deja fåcute (interesant: Vittorio Klostermann, înainte de a ceda editurii românesti drepturile pentru traducerea lui Heidegger, a cerut informatii despre Ausbildung ul traducåtorului). Tot pentru aceste zile am luat Oceanografia lui Eliade în vederea volumului Eliade antebelic de la „Univers“. În sfîrsit, pentru sugestii stilistice, paginile traduse de Vasi Zamfirescu din Freud (despre literaturå si analiza procesului creativ), care ar urma så aparå tot la „Univers“, în 1979. Miercuri, 13 decembrie 1978 Ieri si aståzi am stat 12 ore traducînd, îngrozit, din mica scriere a lui Heidegger, Die Kunst und der Raum. Senzatia continuå de text principial intraductibil, de håtis care se limpezeste uneori pentru a se încurca pe urmå mai råu. Disperare. Sînt uluit så constat cum Beaufret si Fédier, traducåtorii francezi ai scrierii, în placheta cu hîrtie de lux publicatå la St. Gallen, Erker, fac greseli tipårite cu litere de o schioapå. Socantå e eroarea de la pagina 24: „Dans le verbe «leeren» (vider) parle le «Lesen» (lire)…“, unde Lesen e substantiv verbal de la „a culege“, si nu „a citi“, care nu are aici nici un sens. Iar momentele de dificultate maximå sînt rezolvate prin simple transpuneri calc, problema întelesului fiind låsatå complet deoparte. De pildå, pentru triunghiul semantic Raum — Räumen — Einräumen, varianta francezå, exterior simetricå, dar care în context nu spune practic nimic, este espace — espacement — emplacement. Aståzi am stat de la 8 seara la 12 noaptea cu Noica în fata textului german si a variantei mele. Noica e de pårere cå traducerea lui Heidegger se rezolvå tot prin binomul, la care tine atît de mult în ultima vreme, adevår exactitate. „Tot ce poti face e så gåsesti corespondentele prin care textul în ansamblu så tinå. Trebuie gåsitå, cel putin în cazul åsta, o anecdotå în care expresia abstractå så poatå fi decodatå de la un cap la altul. Orice filozof, cred, Heidegger în orice caz, îsi scrie gîndul cu o astfel de fabulå subiacentå în minte. Este deci de cåutat o variantå coerentå de ansamblu; dacå termenul ales este confirmat de fiecare context în parte si ansamblul «tine» , atunci traducerea e adevåratå, chiar dacå nu este exactå. Altminteri faci ca francezul care pune emplacement pentru Einräumen si cu asta te speli pe mîini. Ce rezolvi de pildå cu «înspatiere» pentru Einräumen? Eu as pune «curåtirea spatiului» si as vedea aici povestea primitivului care vine si se asazå într un spatiu «curåtindu l» dupå ce înainte si l a «croit» (räumen) prin håtisuri. Odatå curåtat, spatiul respectiv devine loc (Ort), si anume loc cu o structurå organizatå (Ortschaft), determinat de relatia lucrurilor care l populeazå (pomi, grådinå, animale domestice, coliba, prispa etc.). În orice caz, gîndesc în limitele unei recuzite heideggeriene si traducînd asa nu pot gresi, chiar dacå nu traduc «exact».“ Desi filologic vorbind sînt în continuare uimit, simt cå Noica e singurul la ora actualå care are puterea så domine, aici, un text heideggerian. Nu poti veni cu mîna goalå în fata lui Heidegger. Dar atunci înseamnå cå hermeneutica începe o datå cu actul traducerii. La prînz, cînd ieseam cu Noica de la cantinå, în uså ne salutå un zidar: „Vå tot våd pe aici de la o vreme, îi spune el lui Noica. Pesemne cå sînteti frizerul statiunii?“ Joi, 14 decembrie 1978 I am låsat asearå lui Noica textul lui Freud despre interpretarea primei amintiri a lui Goethe în Poezie si adevår, cea cu aruncarea farfuriilor pe geam. Asteptam reactia explozivå, fiind vorba, în douå sensuri diferite, de douå patimi, Goethe si Freud. Lucrul s a petrecut întocmai. Eroarea i s a pårut dublå: nu numai cå ar fi vorba despre o simplå explicatie („asta si numai asta este“), în locul unei întelegeri, dar în plus este vorba si despre o explicatie proastå, fortatå. Îl întreb care este prima lui amintire. „Este legatå de o eroare de limbå germanå. Ståteam pe olitå, vine guvernanta si må întreabå ce fac. «Ich denke mich», i am råspuns.“ Great! Prima amintire a lui Noica nu putea fi legatå decît de cogito si de limba filozofiei! Sîmbåtå, 16 decembrie 1978 Sosim la Påltinis — Andrei Plesu, Victor Stoichitå si cu mine — seara la ora 9. Ståm în camerele 11 si 12 ale vilei 23, deci alåturi de camera lui Noica, în vila såseascå, asezatå pe un mic platou înconjurat de brazi, pe care se ajunge urcînd un drum serpuit. Sîntem încårcati de sacose, alunecåm, rîdem si ne gråbim så dåm ochii cu Noica, excitati de pe drum de prefigurarea acestei întîlniri. Sîntem întîmpinati în capul scårilor si sårutati pårinteste pe frunte. Noica se gråbeste apoi så ne arate camerele calde, în care întretinuse focul toatå ziua, mårturisindu ne cå s a simtit ca un mare orchestrator de focuri si cå toatå ziua a dirijat cele trei sobe. Ne laså så despachetåm si ne anuntå apoi, cu seriozitate ludic ironicå, în jurul unei tuici de Zalåu, „trismeron“ ul, programul pe care, sub inspiratia onomasticå a „decameronului“, ni l a fåcut pe urmåtoarele trei zile. Iatå l: Påltinis, 17–20 dec.1978 TRISMERON DUMINICÅ 9 – 11 Program administrativ 11 – 1 Fundamentele filozofice ale istoriei artei 1 – 5 Dejun, repaus, lecturi 5 – 7 Meditatii påltinisene 8 – 9 1/2 Discutie liberå LUNI 11 – 1 Întregiri nefilozofice ale istoriei artelor (teologie, istorie, literaturå, stiintå, revolutie tehnico stiintificå) 5 – 7 Meditatii bucurestene 8 – 9 1/2 Proiecte comune 11 – 1 Plotin MARTI 8 – 10 Proiecte proprii. „Cincinaluri“. 5 – 7 Prezentåri din ultimele lucråri Angajamente Noica se retrage apoi så si citeascå imensa corespondentå pe care i am adus o din Bucuresti. Råmînem singuri, ca trei cåtelandri mari care s au tåvålit putin prin ograda spiritului. Am 36 de ani, ei 30, sînt trecut de prima tinerete, dar în preajma lui Noica må simt, pesemne ca si Andrei si Victor, un elev mare, fericit så zburde cu måsurå sub ochiul dirijist al Båtrînului. Uneori mi e putin rusine de aceastå tutelå prelungitå, må gîndesc cå e vîrsta la care cei mari îsi luaserå zborul, dar în acelasi timp simt cå nu a venit momentul desprinderii; îmi spun cå în domeniul spiritului marile gesta vin tîrziu, cå în vremurile bune în filozofie se ucenicea peste 10 ani în preajma unui maestru (Plotin 11 ani în preajma lui Ammonius, începînd de la 28 de ani), si alte copilårii consolatoare de felul åsta. Mi e de fapt fricå de propria mea mediocritate si încerc så må gîndesc cå în afarå avem poate o maturitate pe care noi nu o percepem etc. Cum vom aråta dupå ce el nu va mai fi, cînd råsfåtul putin ridicol de acum va trebui så disparå? Ce e oare tot acest tremur încordat, cu cîntåriri si evaluåri de sanse si proiecte, cu ambitii si orgolii mårturisite sau nu? E cu adevårat o nevoie aici, e o formå de autenticitate? E doar saltul în altå vîrstå si retråirea culturalå a unui instinct ludic originar? Sau e, grav vorbind, tråirea istoricå a unei ipostaze ontologice a spiritului, nevoia de a relua pe cont propriu problemele unei generatii care a încercat, patetic, så înfrîngå izolarea proprie culturilor mici? Nu stiu încå, dar în preajma acestor prieteni ai mei si a celui care ne antreneazå întru spirit e bine si e sårbåtoare. Seara, råmîn pînå tîrziu cu Andrei så confruntåm selectiile fiecåruia din Fragmentarium ul lui Eliade, pentru volumul antologic de cca 400 de pagini de la „Univers“ — Mircea Eliade, Studii si eseuri (1934–1943). Duminicå, 17 decembrie 1978 Aståzi este deci h proth hmera a trismeron ului. La ora 11 ne întîlnim cu totii pentru a discuta „fundamentele filozofice ale istoriei artei“. Tema este, destul de transparent, o strategie a lui Noica de a i atrage pe Andrei si pe Victor în filozofie sau „în idee“. Problema este deci: „cum puteti ajunge în filozofie cu specialitate cu tot?“ si, ca punct de pornire, „în ce måsurå simtiti cå ati ajuns în idee cu ceea ce deja ati scris?“ Discutia e cam aporeticå; se invocå tentativele clasice de conjugare artå filozofie sau de transcendere a istoriei artei în filozofie, în spetå în filozofia culturii sau istoria culturii. Se constatå cå, practic, dacå nu se abandoneazå „specialitatea“, nu se poate trece dincolo de nivelul Burckhardt, Dvorják, Warburg, Panofsky — ceea ce pentru Noica reprezintå un moment complet nesatisfåcåtor. Victor mårturiseste cå, pentru el, Pontormo a fost deja un exercitiu la limitå si cå pasul urmåtor l ar scoate din „specialitate“. Concret, nimeni nu poate spune cum aratå o „iesire cåtre… laolaltå cu…“. Pesemne înså cå nu asta conteazå, ci doar insistenta constantå „aspirati cåtre idee“, care urmeazå så dea într o zi roade nestiute. „Sînteti obligati så tråiti în marele orgoliu si, uitîndu vå la cer, så spuneti cu glas tare alåturi de cine sau în felul cui doriti så ajungeti. Care sînt marile modele culturale pe care ati vrea så le egalati sau concurati?“ Victor pomeneste de Huizinga, Noica då din cap a îndoialå si e clar, pentru a mia oarå, cå nu aprobå exercitiul culturii decît sub semnul filozofiei si cå în numele ei îi acceptå sau respinge pe altii. Dovadå, debutul „meditatiilor påltinisene“ de dupå amiazå. „Nu stiu ce este filozofia, dar pot så vå spun, asa cum am fåcut o si în Goethe, ce nu este ea. Hotårît este cå nu faci filozofie cînd nu esti capabil så muti o problemå din fågasul ei obisnuit. Am gåsit o excelentå ilustrare la gîndul acesta într o remarcå a lui Eliade dintr o discutie cu Jung. E în «Secolul 20». Vå citesc fragmentul: «La 77 de ani, profesorul Jung nu a pierdut nimic din extraordinara sa vitalitate. El a publicat de curînd, una dupå alta, trei noi cårti, asupra simbolismului aion ului, despre sincronicitate si, în sfîrsit, acest Råspuns lui Iov, care a provocat deja senzatie, mai ales printre teologi. — M am gîndit dintotdeauna la aceastå carte, îmi mårturiseste profesorul Jung, într o dupå amiazå, pe terasa de la Casa Eranos: dar am asteptat patruzeci de ani pînå så o scriu. Am fost puternic zguduit cînd, copil încå, am citit pentru prima datå Cartea lui Iov. Am descoperit cå Iahve este nedrept, cå el este chiar råufåcåtor. El se laså convins de diavol: acceptå så l tortureze pe Iov, la sugestia lui Satan. În atotputernicia sa, Iahve nu ia în seamå suferinta umanå. De altfel, urme ale injustitiei lui Iahve persistå si în alte scrieri ebraice…» Si acum vine råspunsul, cu totul extraordinar, al lui Eliade, unul filozofic, care are superioritatea de a scoate problema din termenii minor psihologizanti în care e puså ea la Jung: «— S ar putea ca totul så fie o chestiune de limbaj. Poate cå ceea ce numiti „nedreptatea“ si „cruzimea“ lui Iahve nu sînt decît formule aproximative, imperfecte, pentru a exprima transcendenta absolutå a lui Dumnezeu. Iahve este „Cel ce este“, deci deasupra Binelui si Råului. El este cu neputintå de cuprins, de înteles, de formulat; prin urmare el este în acelasi timp „milostiv“ si „nedrept“: e un mod de a spune cå nici o definitie nu poate så l circumscrie, nici un atribut nu l epuizeazå.» Revenirea si insistenta lui Jung sînt lamentabile, nefilozofice, pentru cå trag din nou problema în jos, o coboarå pe planul din care Eliade o mutase: «— Eu vorbesc ca psiholog, reia profesorul Jung, si, mai cu seamå, vorbesc de antropomorfismul lui Iahve si nu de realitatea sa teologicå. În calitate de psiholog, constat cå Iahve este contradictoriu si cred, de asemenea, cå acestå contradictie poate fi interpretatå psihologic…» De aici pornind, voiam så vå spun cå ne filozofia nu stie så facå douå distinctii: între suflet si spirit; între intelect si ratiune si, în sfîrsit, cå ea nu are acces la transcendental. Psihologia a tråit întotdeauna în mizeria «sufletului» si nu a avut niciodatå acces la lumea spiritului. Iar Goethe, chiar dacå avea culturå filozoficå, a råmas la nivelul intelectului, si invers, fårå instructie filozoficå, Brâncusi avea acces la ratiune. O bunå parte din istoria filozofiei råmîne la intelect si este, deci, nefilozoficå, asa cum am crezut mereu despre Aristotel: cå face o filozofie a intelectului si cå nu are acces la ratiune. Kant, care face, istoriceste vorbind, aceastå distinctie, este criticat de Hegel cå råmîne de fapt, cu toatå filozofia lui, la intelect. Voiam så vå vorbesc înså mai ales despre transcendental. Nu se poate face filozofie fårå transcendental, deci fårå o tragere a lucrurilor în «dincoacele» sinelui dåtåtor de temei. De la Kant încoace, filozofia nu mai merge cåtre transcendent, ci progreseazå regresiv, prin retragerea în orizonturile tot mai largi ale lui «dincoace». Heidegger este cel mai bun exemplu, aståzi, de regresivitate bunå, si este jalnic så vezi cum nu au înteles nimic din el, în acest sens, un Bochenski sau Stegmüller, care îl pun pe acelasi plan cu existentialismul de spetå Sartre sau Kierkegaard. De la teama determinatå (Furcht), trecînd prin Angst pentru a ajunge pînå la Zeitlichkeit, ca orizont al lui Sein, este un drum paradigmatic de «mergere de a ndåratelea». Ontologia fundamentalå a lui Heidegger este o astfel de sondå transcendentalå, care då seama de destinele filozofiei moderne de la Kant încoace. Freud, marxismul, structuralismul sînt si ele pînå la urmå expresii ale coborîrii în sine, ale acestei progresii regresive. Acum, pentru cå tocmai am citit comentariul lui Freud la o amintire din copilåria lui Goethe în Poezie si adevår si pentru cå sînt indignat, vreau så vå spun cå o interpretare nu trebuie så fixeze niciodatå faptul respectiv în exactitatea unei explicatii, ci doar så l ridice la întelegere. Hermeneutica proastå are ambitia explicatiei, care ca explicatie vrea så råmînå singura, ratînd adevårul în favoarea exactitåtii. Hermeneutica bunå se multumeste cu întelegerea si laså astfel faptul deschis unei interpretåri care se multiplicå prin varietatea actelor întelegerii. Coerenta lecturii respective conteazå, o lecturå care nu limiteazå categoric, ci doar propune. Dacå citesc de pildå Suplicantele lui Eschil interpretîndu le ca întrupare a variantei proaste, negative, a devenirii întru devenire (refuzul feminitåtii ca procreare, deci ca intrare în devenirea bunå întru devenire), simbolizatå prin reiterarea nesfîrsitå a gestului de umplere a butoaielor fårå fund — propun o interpretare întelegere, care e doar o limitatie care nu limiteazå. Freud vine în schimb si spune «asta (si numai asta) este». Lui Vasi Zamfirescu, care a tradus acest Freud fårå så i gåseascå nici o altå utilizare, fårå så l poatå aplica sau folosi în perspectiva unui gînd propriu si care a refuzat cu încåpåtînare så si anexeze problemele pe care i le am propus, am tinut så i scriu pe marginea dactilogramei: «Astfel de texte trebuie så traducå acela care nu se cufundå în Kant, Schiller, Goethe sau problema Seele Geist».“ Seara, la ora de conversatie liberå, Noica ne citeste scrisoarea lui Eliade (sfîrsitul lui noiembrie), în care acesta anuntå cå a terminat prefata pentru editia româneascå a lui Zalmoxis, precum si punerea pe roate a unui proiect de tratare a momentelor etnografice si folclorice românesti în perspectiva unei istorii universale a religiilor. În final, Eliade îl întreabå cu iresponsabilå candoare pe Noica „de ce nu si pregåteste o editie francezå a Sentimentului românesc“, ca si cum asta ar depinde de vointa si dorinta lui Noica. Luni, 18 decembrie 1978 Dimineata la ora 11 ne strîngem pentru a discuta despre „întregirile nefilozofice ale istoriei artei“ — teologia, istoria, literatura, stiinta. Amånuntim si punem la punct „seria teologicå“ din lista de lecturi întocmitå de Noica cu putinå vreme în urmå. „Cred cå secolul 21 va fi unul al regåsirii spiritualitåtii, dupå ce secolul 19 fusese unul al istorismului, iar al nostru, unul al stiintei.“ Cît despre istorie, Noica ne întreabå dacå se poate face istoria artei fårå istorie, de vreme ce filozofia istoriei fårå istorie e limpede cå nu poate exista. Victor mårturiseste cå pentru el istoria se rezolvå ca formå de documentare în imediatul unui subiect. „În schimb, cu literatura — ne spune Noica —, lucrurile nu pot sta asa. Cu literatura trebuie så fii mereu în avans; ea trebuie så fie asemenea unui prisos cåruia så te adresezi de cîte ori ai nevoie. Autorii mari se recitesc periodic; în rest, må încred în recomandårile prietenilor si obtin astfel o selectie pe care singur nu as avea rågazul si energia s o fac. În privinta stiintei, sînt încîntat så våd cîte concepte fundamentale s au nåscut în ea plecînd de la lumea foarte putin neutrå a omului si cum, apoi, ele se întorc, îmbogåtite, asupra spiritului. Am început så mi fac caiete cu astfel de cuvinte, cåutînd prin dictionarele diverselor stiinte, si må tenteazå gîndul unei Rostiri filozofice care s ar putea scrie în marginea acestor expresii. Aståzi, un cuvînt al stiintei spune, paradoxal, mai mult decît unul al filozofiei, ale cårei concepte nu au rodit si care, în general, amenintå så se închidå într o terminologie tehnicå, lipsitå de iradiere. Cîte, de pildå, din conceptele lui Heidegger au prins? Nici unul, cred. Mie unul îmi spune mai mult expresia «limitå de rupere» din fizicå decît cea filozoficå de «situatie limitå». În general înså, pentru cå vorbim de comportamentul în fata unui material vast, singura solutie de a nu te låsa învins de el este så fii mereu în atac, så nu fii pasiv, låsîndu te cotropit. Cultura, sub latura informatiei, te înghite dacå nu o ataci cu cîteva idei. Este ca si cu viata la båtrînete: te sclerozezi dacå te lasi nåpådit de amintiri, tråiri etc., de valul imens al trecutului, al vietii întregi pe care ai tråit o. Singura solutie de neîmbåtrînire este så ataci tu viata, så o supui unor initiative perpetue.“ Marti, 19 decembrie 1978 Aståzi a fost zi de Plotin. Am vorbit pe rînd în marginea cîte unei teme preferate din Enneade. Eu, despre Viata lui Plotin compuså de Porfir si apoi Despre frumos (I, 6), Victor despre locuri plotiniene în arta bizantinå, iar Andrei — cu patos si rigoare remarcabile — Despre Bine si Unu (VI, 9). În final, Noica ne a vorbit Despre daimon (III, 4). „În Apologie nu se vorbeste despre daimon ul lui Socrate, ci despre «daimonicitate» (daimónion), înteleaså îndeobste ca instantå påzitoare inhibitivå («nu face cutare lucru»). O a doua ipostazå a daimoniei eline, una care apare si la Goethe, este cea din Symposion, în care daimonul este forta activå ce acoperå intervalul dintre oameni si zei, deci o fiintå plasatå în metaxy, în «interval». Cu Plotin apare o a treia ipostazå a daimoniei, sub forma unei neasteptate întregiri. Daimonul este acum o formå ineditå (alta decît varianta primului motor aristotelic) de ilustrare a paradoxului scoaterii miscårii din nemiscare. Cåci daimonul este legea impasibilå care prezideazå legea sub care te asezi cu fapta si alegerea ta si, totusi, el e cel care lucreazå în aceasta din urmå si o face cu putintå. «Ne alegem daimonul alegîndu ne viata», spune Plotin. Alegîndu ti viata îti alegi deci si instanta ei imediat superioarå. Aceastå instantå e daimonul. Asa încît, Dumnezeul îndepårtat, dacå te apropii de el, devine daimonul tåu. Din conditia daimoniei nu iesi decît dacå intri în ordinea supremå. Despre aceastå a treia formå de daimonie am vrut så vå vorbesc ca fiind legatå de numele lui Plotin. Acum, as vrea så vå spun de ce nu m am putut apropia niciodatå prea mult de filozofia lui. Douå obiectii am så îi fac. Prima: m a enervat întotdeauna la el caracterul de predicå, de exhortatie, de constrîngere moralå, care nu se potriveste cu caracterul liber al speculatiei filozofice. Platon, de pildå, nu te obligå, asa cum face, cåzînd în afara speculatiei bune, predicatorul Xenophon. Plotin e si el erbaulich, «edificator consolator», trådînd astfel speculatia ultimå. A doua obiectie, legatå de prima, este cå închide speculatia într o constructie cu caracter hieratic. Totul la el este ancorat în cer, orizonturile lui sînt închise si ceea ce obtine în final este o închisoare a gîndului, nu o speculatie deschiså, ca la Platon si Hegel. În general vorbind, se poate spune cå aici, la Plotin, se închide linia filozofiei eline, în care cresterea este clarå: natura ca obiect al speculatiei la presocratici, omul — la Socrate, în sfîrsit, Dumnezeu — la Plotin. La Plotin, lucrurile trebuiau så se opreascå; dupå el, filozofia era obligatå så deschidå un alt ciclu.“ Joi, 28 decembrie 1978 (Bucuresti) Noica a venit pentru trei zile în Bucuresti. Îl våd, pe la orele 11, la el acaså. Mi a adus de la Sibiu Istoria materialismului, a lui Lange, din biblioteca lui Emil Cioran. Carte semnatå si subliniatå, pe care Cioran ar tine o pesemne cu emotie în mînå, ca pe un fragment de tinerete resuscitatå. Îi înapoiez lui Noica L'épreuve du labyrinthe si må întreabå cum a reactionat Stoichitå la ea. Excelent, îi spun. „Prea reactioneazå Victor bine la toate! Încep så i reprosez cå nu are huliganism. La 30 de ani trebuie så fii mai huligan în culturå.“ „Ca Andrei“, îi sugerez. „Da, ca Andrei.“ Îi povestesc despre vitalitatea extraordinarå a lui Andrei, care pe drumul de întoarcere de la Påltinis a cîntat, a povestit filme de groazå, a recitat si a anecdotizat fårå încetare timp de sase sapte ore. Îi pomenesc despre cîteva reactii excelente la cartea lui cu maladiile. „Ieri, Alecu Paleologu m a provocat så i spun gîndul din tratatul meu despre fiintå. Am constatat ceva ciudat: cå lucrurile noastre se nasc din spirit de contradictie, ca în vorba lui Hegel (e în Eckermann) care, întrebat de Goethe «ce este, pînå la urmå, dialectica dumitale?», a råspuns: «Spiritul de contradictie al omului trecut asupra naturii.» În Maladii, pentru cå îndeobste se pleacå de jos, am simtit nevoia så plec de sus, înnobilînd maladia, fåcînd o så descindå din cer. În Tratat, pentru cå fiinta e în general sacralizatå si solemnizatå, am plecat, dimpotrivå, de jos, de la fiinta umilå si precarå.“ Îmi då så citesc o scrisoare a lui Cioran, cea cu „sentimentul paraguaian al fiintei“, plinå de nerv si ironie nimicitoare. Noica ar sta la Påltinis, asezat la patru mii de picioare deasupra „lor“, si pesemne cå, aspirat pe cîte un sezon întreg, aerul Påltinisului îi provoacå un soi de delir. Frumos Sentimentul românesc, dar sfatul lui, al lui Cioran, este ca Noica så se ocupe de logicå, unde se poate delira si mai în voie. 17 februarie — 25 februarie 1979 Sîmbåtå, 17 februarie 1979 Reprizå Påltinis, îndelung pregåtitå, împreunå cu Andrei, care sperå så obtinå printr o izolare de sapte opt zile încheierea volumului despre filozofia peisajului (Pitoresc si melancolie). Eu am venit cu Phaidros si cu o dozå masivå de lecturi Kierkegaard, din care trebuie så recoltez un articol si o microantologie pentru numårul din „Secolul 20“ centrat pe Danemarca. Sosim seara la 10 cu masina, låsînd în urmå un Bucuresti isterizant, care ne hårtuie si ne macinå timpul cu false probleme. În Påltinis este furtunå seacå, fårå zåpadå, copaci frînti si beznå desåvîrsitå. Sîntem obositi, la receptia hotelului nu e nimeni si situatia începe så devinå putin dramaticå. Locul pare devastat si påråsit. Urc cu Andrei colina cåtre vila lui Noica, tinîndu ne de mînå, cu mîinile libere întinse în fatå, pentru a nu ne izbi de copaci. Sîntem precari si ridicoli. Noica era îngrijorat (ne astepta de la 3 dupå amiaza). Preia rapid situatia si, în timp ce îsi pune hotårît paltonul si îsi ia lanterna, mormåie adagial, parcå pentru a forta reusita: „De altminteri, am o mie de solutii!“ Tråieste un moment de limfatism febril. Ne låsåm în mîna lui, ca niste copii obositi. Peste o jumåtate de orå avem la hotel douå camere calde. Lumea din care veneam ne a cedat dupå un scurt protest; trecerea „dincoace“ s a fåcut convulsiv. Duminicå, 18 februarie 1979 La ora 12 urcåm în cåmåruta lui Noica. Ne trece în revistå corespondenta primitå, în primul rînd scrisoarea lui E.C. din 30 ianuarie 1979, care pune capåt unei bosumflåri de cîteva luni si amenintårii de a întrerupe suita celor mai strålucite pagini epistolare, poate, din cultura noastrå. Aici e vorba de cîteva consideratii în marginea Maladiilor. („C'est un excellent ouvrage qui, à mon sens, reflète mieux ta forme d'esprit que le précédent“ — i.e. Sentimentul românesc.) Noica îsi preia apoi functia de antrenor cultural si se intereseazå de intentiile noastre pentru zilele care urmeazå. Aflînd cå Andrei trebuie så si termine cartea, îi urcå portia la 50 de pagini pentru toatå såptåmîna („Pippidi se plîngea cå nu scrie decît sapte pagini pe zi si tu vrei så scrii doar patru?“). Gåseste apoi rapid un artificiu de stimulare: „Vin în fiecare searå la voi o jumåtate de orå si Andrei, dupå ce ne citeste ce a scris în ziua respectivå, ne povesteste ce urmeazå så scrie a doua zi.“ Dintre scrisorile primite de Noica si care ni s au perindat prin fatå, îmi amintesc de aceea a chitaristului din Oradea, Florian Chelu. La Noica se peregrineazå. În séjour ul påltinisean anterior, Noica m a chemat într o zi în camera lui si mi a prezentat un tînår de vreo douåzeci si cinci de ani, cu figurå cristicå, slab, înalt, cu orbitele adîncite si plete blonde. Avea în ochi un mic tremur de au delà si luase drumul pînå la Påltinis pentru a l cunoaste pe Noica. Îi stia cårtile pe de rost, citea Platon si cåuta poate gestul din afarå care så dea un sens micilor sfintenii råsårite în el. A båut un ceai cu Noica, au vorbit vreo orå si a plecat apoi la Oradea. Aståzi am în fatå scrisoarea lui cu gust de tåmîie si de edificatio si må izbeste un citat care se aflå aci, din Simeon Evlaviosul. Må recunosc în el cu acea deliberatå si metodologicå livrare de mine în mîna lui Noica, de cu ani în urmå, pe care am resimtit o ca pe o nevoie adîncå cu mult înainte de a l cunoaste si care, o datå satisfåcutå, am înteles o ca pe o mare bucurie si ca explicatie si conditie a reusitei în lumea spiritului, unde emanciparea, cînd e, e cu atît mai puternicå cu cît mai smeritå a fost slujirea obedientå la curtile altuia. Aceastå voitå orbire am gåsit o în citatul din scrisoarea chitaristului Chelu: „În fiecare zi så vådesti pårintelui tåu duhovnicesc tot gîndul tåu, si ceea ce ti va spune el så primesti ca din gurå dumnezeiascå, cu toatå încredintarea, si så nu le spui acestea altcuiva, zicînd: întrebînd pe pårintele asta, mi a spus asta si asta; si så descosi cu acela dacå a spus bine sau dacå n a spus bine, întrebîndu te: ce trebuie så fac ca så mi ajut? Cåci aceste cuvinte sînt pline de necredintå fatå de pårintele tåu si våtåmåtoare de suflet. De obicei aceasta se întîmplå începåtorilor.“ Din acest punct de vedere, cred cå nu am gresit. Din supunerea mea neconditionatå, dintr o deliberatå suspendare temporarå a instantelor critice, mi au iesit germana, greaca, lectura la surse, o anumitå atitudine în fata culturii, toate cîte nu le as fi avut pesemne niciodatå, dacå as fi venit în fata lui Noica, la cei 25 de ani pe care i aveam, cu vanitatea unei false maturitåti. Si în acest punct cred cå a intervenit eroarea lui Andrei. Cu dotarea lui de exceptie, el a simtit nevoia så se confirme opunîndu se. Întîlnirea lui cu Noica a cåzut în raza acestui refuz de principiu, a unei înclinatii dizolvante care, într o måsurå, e semnul oricårei personalitåti precoce. Desi a teoretizat de timpuriu si într o manierå aproape romanticå, necesitatea întîlnirii cu autoritatea gurului, spiritul negatiei care l dominå i a refuzat din capul locului conditia unui discipolat pacient. De aceea, tot ce a primit de la Noica, Andrei nu a primit „ca din gurå dumnezeiascå“; si de aceea a primit mai putin. Înså Andrei avea deja în el ceea ce eu urma så primesc din altå parte sau ceea ce trebuia så må resemnez cå nu voi avea niciodatå. Cåtre searå, Noica a urcat la noi, la hotel. Ne povesteste cum, cu o orå înainte, se despårtise de un inginer care, cåutîndu l la Bucuresti, fusese îndrumat cåtre Påltinis. (A lua drumul pînå la Påltinis — tren + autobuz — este un ordalitiu, asemånåtor în alt plan „probei celor 10 ore de greacå“, la care trebuia så se supunå orice tînår doritor så råmînå în preajma lui Noica. Mai toti au renuntat; principiu cultural de selectie.) Inginerul — om de vreo 35 – 40 de ani — scrisese o lucrare intitulatå Despre echitatea întocmirii lumii, pe care i a adus o lui Noica, rugîndu l så i spunå gîndul lui despre ea. Sosise de la Bucuresti la 5 fårå un sfert, si la 5 si jumåtate pleca înapoi, urmînd så ajungå acaså pe la 2 noaptea. Lucrarea inginerului Z. este însotitå de douå trei pagini adresate lui Noica. Ele încep astfel: „Domnule, Stiu cå timpul dumneavoastrå este pretios. Cred cå sînteti un gînditor cu un rol important în marea confruntare care se desfåsoarå în lume între viatå si moarte. Si eu må consider un modest luptåtor pentru viatå, cu lumina pe care o am, atît cît este ea. În fiecare om este îndreptåtitå tendinta de a se apropia de izvorul vietii sale. Sper de aceea, domnule, cå întorcîndu vå putin cåtre eforturile începåtoare ale gîndirii mele, materializate în lucrarea pe care v o trimit, nu îmi veti refuza îndrumarea dumneavoastrå.“ Lucrarea, pe care am råsfoit o, este o suitå de microdialoguri de tip socratic purtate în uzinå, prin care se încearcå — ce senzatie stranie! — o anamneticå scoatere la suprafatå a iubirii ascunse în stråfundurile fiintei umane în configuratia ei de aici („faptul prezentei iubirii în oameni si legåtura lui cu viata“). Paginile, fatal diletante (dar asta conteazå?), sînt pline de reconfort, cu atît mai mult cu cît vin de la un ne cultural. Cîtå vreme „un producåtor de bunuri materiale“ îsi mai pune problema sensului vietii, lumea mai are o sanså de eternitate. („A gîndi semnificatia iubirii — scrie undeva inginerul Z. — înseamnå a lumina legile påstrårii si sporirii vietii.“) Noica ne povesteste apoi micul turneu timisorean de cu o såptåmînå în urmå, provocat de invitatia doctorului Låzårescu. „Am vorbit în fata a vreo zece cincisprezece psihiatri si am încercat så le spun, folosindu må de exemplul lui Jaspers, cå nu poti ajunge la filozofie printr o urcare continuå — psihiatrie, psihologie si de aici, prin încå un pas, la filozofie. Filozofia, în strania ei nebunie, presupune o råsturnare, o periagogé, presupune un Damasc. Nu ajunge så ai acces la un anumit grad de generalitate, så ai idei generale, pentru a face filozofie. Filozofia nu se face în marginea cîte unei stiinte, ca simplå prelungire a acesteia într un gînd mai înalt. Filozofia nu se face cu psihologie, se face cu filozofie, deci cu o prealabilå orbire, cu acel Damasc care presupune conversia, ruptura, trecerea într un alt limbaj, pe care Hegel l a determinat ca limbaj al ratiunii, deosebindu l de cel al intelectului. Cînd intri în filozofie îti schimbi numele, nu te mai poate chema Saul sau Kepha; îti spui Pavel sau Petru. Sigur cå nu e usor så explici ce înseamnå så ai organ filozofic. Poti spune cå Platon, Hegel si Heidegger au sigur, cum tot sigur este cå un Descartes sau un Leibniz nu au. N am încetat så må întreb toatå viata dacå Aristotel a avut sau nu organul acesta si înclin så cred mai degrabå cå nu, desi recunosc cå peste problemele lui nu poti trece. În orice caz, este limpede cå foarte adesea i se pun filozofiei întrebåri în limbajul nefilozofiei, asa cum fåceau pesemne consilierii de curte de pe vremea lui Hegel sau cîte o cucoanå cultå care voia så afle unde anume ancoreazå Spiritul hegelian în istorie. Si råu a fåcut Hegel cînd a acceptat så råspundå la o întrebare puså în limbajul nefilozofiei si a ajuns så vorbeascå despre statul prusac cînd, de fapt, este clar cå în limbajul filozofiei nici întrebarea respectivå, nici råspunsul nu si au rostul. Si bine face Eliade cînd nu cade în plasa limbajului nefilozofiei si refuzå så spunå, de la înåltimea spiritului tuturor religiilor, în ce anume crede el.“ Astå searå, Andrei s a apucat så citeascå paginile de pînå acum ale jurnalului meu. Gîndindu må cå le va judeca stilistic, am avut trac. Dacå se petrece ceva aici — si numai dacå se petrece — atunci e vorba de ceva de dincolo de „stil“; e încercarea, poate nevoiaså, de a sugera o lume închiså, epifenomenalå, greu de înteles din afarå, o existentå compuså din evenimente imponderabile, un soi de aventurå exemplarå a spiritului, o „epicå“ protrepticå si propedeuticå. Dupå lectura paginilor am stat de vorbå cu Andrei pînå cåtre 2 noaptea. Discutie dizolvantå, aporeticå, un inventar al handicapurilor noastre culturale — un liceu prost, lipsa lecturilor fundamentale fåcute la vremea lor, lipsa deprinderilor de lucru sistematic si mecanic, capabile så înfrîngå humoralitatea dereglantå a fiecårei zile. Îmi aduc aminte de o vorbå a lui C. cum cå generatia noastrå (dar mai existå aståzi o generatie?), ca så i poatå ajunge, ar trebui så meargå tot atît de departe în reusitå pe cît au mers ei în esec. Ne gîndim cå Cioran si Noica sînt doi poli teoretici între care — atitudinal — s a miscat cultura noastrå: luciditatea pesimistå si optimismul im Trotz. „Nu crezi, îmi spune Andrei, cå pînå la urmå în optimistii de tipul lui Noica se realizeazå splendoarea umanitåtii? Ei sînt marii benefici, naturile bune care ne mînå sau ne trag înainte.“ Îmi vine iar în minte îndemnul lui Noica din scrisoarea pe care mi a scris o în 1967, la sase luni dupå ce îl cunoscusem: „Sînt atîtea de fåcut în lumea aceasta! Dåruieste te, Rafail, dåruieste te!“ Dar pedagogia lui Noica nu s a rezumat niciodatå la patetismul unui simplu îndemn. Fiind un antrenor extraordinar, el a stiut så ne ia din punctul în care ne aflam si så ne propunå idealurile performantei culturale fårå så ne striveascå sub ele, dar si fårå så ne lase iluzia cå le am putea atinge trisînd. Noica reprezintå de aceea sansa noastrå culturalå. Prin el ni s a oferit contactul viu cu un model cultural foarte înalt, care ne a dispensat de pseudoconfruntåri cu un mediu cultural ignobil si care ne a învåtat så privim faptele culturii de la înåltimea modelului pe care el însusi l a configurat si l a atins. Luni, 19 februarie 1979 Ieri i am dat lui Noica cele douå cårti, relativ recent apårute, ale lui Foucault — Surveiller et punir (1975) si La volonté de savoir (1976, vol. I din Hist. de la sexualité) — pe care i le a trimis Victor Stoichitå. Aståzi îmi înapoiazå Hist. de la sexualité. „Cîtå tristete så vezi cum moare un spirit! Dupå Les mots et les choses am asteptat de la Foucault ceva teribil, si constati cå omul se apropie de sfîrsit fårå så aibå o problemå. E si cazul lui Sartre, care e clar cå nu stie ce vrea, de vreme ce îsi sfîrseste viata scriind un Flaubert. Foucault urmeazå în principiu îndemnul lui Dilthey, de a merge la marii secunzi, la olandezi de pildå. Dar Dilthey nu spusese så råmîi acolo, ci så vii cu ei în cultura mare a Europei. Or, Foucault, il y reste. Råmîne în documente pråfuite de epocå si într un spectaculos artificial. De fapt, doar într o problematicå. Sigur cå problema sexualitåtii este a noastrå, a tuturora, pînå la urmå a întregii naturi, si Linné însusi o dovedeste cînd face clasificarea plantelor pornind în fond de la sexualitatea lor. Dar problema asta poate deveni si a nimånui dacå nu o ataci cu o idee. El råmîne în istoria problemei si în inteligenta goalå. De altminteri este ciudat så constat o datå mai mult cå Apusul începe så tråiascå cultural în marginalitate, de unde pînå acum ne obisnuise cu clasicitatea. Pînå si cîte o nebunie ca fauvismul sau suprarealismul erau trecute în clasicitate. Or, constat acum, cultura apuseanå nu mai are forta asta. Nebuniile unui Déleuze, de pildå, sau performantele de acribie ale lui Foucault din cîte o carte ca La volonté de savoir (primul din sase volume anuntate!) sînt simple proliferåri ale «scriiturii» care råmîn în marginalitate.“ Marti, 20 februarie 1979 Venind så ne ia la masa de prînz, Noica ne propune ca în fiecare searå, dupå cinå, så ne întîlnim cîte o orå pentru a ne povesti ziua de lucru. În felul acesta, din „gelatinoaså“, ziua capåtå un contur si se vertebreazå. Astå searå, Noica ne a prezentat cartea lui Weisgerber, lingvist de scoalå humboldtianå, Die geschichtliche Kraft der deutschen Sprache (1949). Nu am retinut nimic interesant (decît cå poporul german nu s a nåscut pe baza unei unitåti politice sau geografice, ci a uneia de limbå). Andrei ne a citit apoi cele sase pagini scrise în cursul zilei, despre cålåtoriile în Italia si peisajul ideal. Excelent ca întotdeauna. Înså problema în sine îmi pare så aibå un plafon teoretic fatal. Noica îmi sugereazå så råsfoiesc (el tocmai a fåcut o) recent apårutul Såineanu (Basmele române), pentru problema peratologicului (inexistenta limitei în spatiu si timp; circulatia rapidå de pe un „tårîm“ pe altul). Am så må uit mîine la capitolele de descensio ad Inferos si de ascensiuni aeriene. Am uitat så iau cu mine, cum îmi propusesem, Maestrul si Margareta (Bulgakov). Zborul fantastic este acolo mijlocul de a compensa existenta unui univers real, garnisit de limite insurmontabile. Margareta trece în regnul vråjitoresc, îsi depåseste deci conditia umanå, pentru cå iesirea din sistemul de limite istoric indus nu se mai poate face decît pe o cale samanicå. Interesant înså cå aici depåsirea conditiei umane este declansatå dintr o initialå nevoie de a recupera conditia umanå pierdutå. Debutul peratologic este astfel subliminal. Saltul în fantastic acoperå dintr o datå depåsirea a douå garnituri de limite: a unei sub limite induse istoric si a limitei generice constitutive. Tensiunea peratologicå este astfel dublå. În Såineanu, Noica a cåutat confirmarea intuitiei sale cå formula „dacå nu ar fi nu s ar povesti“ (deci afirmarea initialå a faptului cå povestea respectivå este adevåratå) nu apare decît în basmele românesti. „Initial, mi am închipuit cå e vorba de o simplå formulå stereotipå invocatå din motive de rimå. Pe urmå, am simtit nevoia s o pun în legåturå cu modulatiile lui «a fi» din limba românå, care nu se limiteazå doar la «este» sau «nu este», ci are si forme ca «va fi fiind», «era så fie» si celelalte. «Dacå nu ar fi nu s ar povesti» este o ipoteticå universal negativå, care ca atare poate fi convertitå într o universal afirmativå: «tot ce se povesteste este». Or, «tot ce se povesteste este» nu poate avea sens decît în spatiul unui logos care se moduleazå pe registrele sentimentului românesc al fiintei, unde «este» nu are forta indicativå din alte limbi (care de altfel nici nu l au suportat si nu l au creat pe «dacå nu ar fi nu s ar povesti»), ci toatå gama mlådierilor care l plimbå pe «a fi» de la posibilul neîmplinit la realitatea suspendatå a lui «stå så se petreacå». Deci: «tot ce se povesteste a fost så fie, era så fie sau va fi fiind».“ Miercuri, 21 februarie 1979 Dimineata, la micul dejun, îi reproduc lui Noica obiectia pe care S. P. o face felului în care sînt numite primele trei maladii (todetitå, horetitå, catholitå) în Maladiile spiritului. În medicinå, sufixul „ itå“ presupune un exces }n functionarea unui organ, o disfunctie prin exacerbare, în timp ce la Noica maladiile formate analogic cu sufixul „ itå“ råsfrîng, dimpotrivå, lipsa unuia din termenii fiintei, carenta de individual, de determinatie sau de general. „Aparent, îi poti da dreptate. Totusi, mi se pare cå este obiectia unui pozitivist, a fizicianului din el. Golul, în cazul spiritului, este pozitiv, este echivalent cu prezenta lui exacerbatå. Catholita, de pildå, nu e lipsa generalului în general, ci a unui general anumit. Napoleon cautå generalul istoriei în zona generalului, totusi. Catholita e deci o exacerbare în regiunea generalului. Trebuie så denunt în S.P. pe cel care cautå exactitatea în pofida adevårului.“ Seara, dupå cinå, cînd ne am retras så facem bilantul zilei („Ce påcat e så lasi neculeaså mierea fiecårei zile!“), Noica ne a vorbit mult, reluînd problemele celor trei cårti pe care ni le a prezentat aståzi si spunîndu si gîndul propriu în marginea lor. Mai întîi Plato Christianus (1964) a lui Endre v. Ivánka, despre preluarea si reformularea platonismului la Pårintii Bisericii. „Îi reprosez autorului un singur lucru: cå, prezentîndu l pe Platon în primul capitol, îl întelege tocmai în sensul în care a fost transformat mai tîrziu de Pårintii Bisericii: pe linia acelui chorismós, a liniei ferme de demarcatie între ideal si real care în Platon nu existå si pe care doar Aristotel o introduce în întelegerea platonismului. Ideile lui Platon nu existau la Platon în zona lui ekei, a unui «acolo» rupt de realitatea lui «aici». Augustin, cu vorba «e în noi ceva mai adînc decît noi însine», l a tradus autentic, în transcendental, în deschiderea sinelui. Existåm în orizontul Ideii, întru Idee, si fiecare Idee e sporitå de orice nou individual care apare si existå întru ea. Platon nu era ceea ce a devenit, si vulgaritatea de a vorbi despre o cezurå care ar rupe realitatea de «raiul Ideilor» este efectul derivat al adaptårii lui Platon la imperativele teologiei care l preia. Istoria preluårii este înså remarcabilå si este articulatå pe urmåtoarele capitole: Origene, Grigore de Nisa, Augustin, Pseudo Dionis, Maxim Mårturisitorul, hesychasm si palamism. O så aveti nevoie de carte la orele voastre din seria teologicå. Acum, am så må råfuiesc din nou cu Foucault. Vå vorbesc mai întîi de Surveiller et punir, care e si mai proastå ca cealaltå, si apoi vreau så reiau problema din Volonté de savoir. Dacå erosul, care formeazå obiectul lui V. de savoir, råmîne oricum o problemå a spiritului, în schimb cazarma sau închisoarea, de istoria cårora se ocupå Foucault în S. et p., nu este una a spiritului. Cartea este emanatia unei obsesii în care tråieste acum Apusul — obsesia de a denunta tot ce e represiune. Înså grandoarea cu care pune Marx în discutie Statul nu se comparå cu felul meschin si resentimentar în care îl pune Foucault, ca o formå de captatio benevolentiae, aproape în pas cu o modå protestatarå de tip studentesc si tiers état. Revin acum la problematica din Volonté de savoir, cea a sexualitåtii. Las deoparte sensul mare din trecut al problemei erosului, la Platon, Augustin sau Pascal. Problema erosului ca eros sexual — de ce este aståzi atît de invocatå? Pentru cå, spun eu, îsi riscå pieirea. Pentru cå îsi atinge un prag si îsi vede moartea cu ochii; cum si o vede si natura, cum si o vede femeia, cum si o vede tînårul. Natura: dacå obtinem sinteza clorofilianå, si se pare cå va fi obtinutå, în mare vorbind ne dispensåm de naturå. Femeia: procreatia amenintå så fie rezolvatå artificial, în eprubetå, astfel încît în curînd femeia se poate vedea înlåturatå de la o participare directå la perpetuarea speciei. Tînårul: înainte era bratul si vitejia cetåtii. Era deci tratat ca erou prezumtiv. Aståzi, constiinta brutå a tînårului sau forta lui nu mai are cotå la burså. El trebuie instruit, pentru a sta în fata masinii care i a luat locul. Så ne întoarcem la problema sexului; solutionarea ei a fost legatå mereu de procreatie, si Foucault o leagå si el. Ce se întîmplå înså aståzi, cînd problema sexualitåtii s a desprins de procreatie? Aståzi, ea poate fi abandonatå; sau poate fi valorificatå altfel. Dar pentru cå, puså în termenii traditionali, problema sexualitåtii îsi vede moartea cu ochii, ea creeazå dificultåti si este puså în discutie. În contactul sexual în care finalitatea nu mai este procreatia, omul poate face din celålalt, din tovaråsul de plåcere, prilejul pentru a obtine prima treaptå cåtre sinele lårgit. Cuplul poate trimite oricînd la sensul înalt al Erosului si la o deschidere cåtre Idee. Iaråsi, sexualitatea fårå procreatie poate råmîne oricînd rezervorul hormonal al poeziei etc. În schimb, vorbind despre sex, Freud, Reich sau Foucault sînt purtåtorii de cuvînt ai unei crize de crestere a umanitåtii: solutiile lor sînt fie ale exactitåtii (Freud), fie ale istoriei problemei neexplorate în idee (Foucault). Pentru cå e limpede cå Foucault nu si priveste problema din afarå.“ Eu am prezentat Point de vue explicatif de mon oeuvre, a lui Kierkegaard, pe care am terminat o aståzi. Cartea, scriså în 1848, cu sase ani înaintea mortii, si apårutå postum (1859), reprezintå gestul final al ridicårii måstii, justificarea tîrzie a unei productii pseudonime. Kierkegaard, considerîndu se un autor eminamente religios, a folosit toatå viata „deghizarea esteticå“. A intra în categoriile esteticului — ale vîrstei tinere, ale senzualului si frumosului sensibil — înseamnå a te aseza în punctul în care se aflå îndeobste interlocutorul tåu. Aceastå plasare strategicå }n categoriile mentale ale publicului este singura care îti då o sanså de a te face ascultat, singura care îti oferå prilejul ca, pe baza acestei captatii initiale, så poti avansa, pe parcursul deghizårii, punctul tåu de vedere. Ceea ce poti obtine astfel nu este råsturnarea unei convingeri, ci faptul de a l obliga pe celålalt så fie atent. Iar a l face atent înseamnå a l determina så judece propria ti cauzå, alta decît a lui, una de naturå spiritualå. A trezi atentia pentru problema ta printr un prealabil act de umilitate, de pliere pe l'autre, constituie esenta maieuticii kierkegaardiene (de precedentå socraticå), esenta duplicitåtii, a måstii, a dialecticii, a înselåtoriei deliberate puse în slujba adevårului („«så vorbim estetic»; înselåtoria constå în a vorbi astfel, tocmai pentru a putea ajunge la spiritual“). Toatå opera esteticå a lui K. devine astfel o metafizicå a incognito ului (Socrate este precedentul pågîn al incognito ului cristic, teoria måstii confirmatå ulterior de practica deghizårii umane a divinului). Andrei ne a citit paginile scrise cu o vervå demonicå (retoricå baroc pågînå) despre natura idealå. Geografia Arcadiei, în preajma cåreia s a produs idealizarea naturii, era — paradoxal — sumarå pînå la austeritate. Înså în realitatea geograficå a Arcadiei, spune A., în aceastå austeritate, sîntem cu mult mai aproape de esenta naturii decît în Arcadia bucolizatå si idealizatå de peisajul european. Iar peisajul olandez, singurul care, în Europa, nu a recurs la „tropicalizarea“ naturii, este si singurul „adevårat“, în måsura în care a råmas în adecvare cu såråcia ei originarå. La plecare, Noica ne a spus cå ar fi bine så „decameronizåm“ asa toatå viata si cå ar fi gata så ne luåm o caså împreunå, „la Brådet de pildå, mai întîi pentru cå are un nume frumos, apoi — esential — este în Ardeal, între Fågåras si Brasov, la 30 km de Brasov (deci usor accesibil) si pentru cå, în sfîrsit, este întins pe dealuri. Eu as fi paznicul casei, iar voi ati veni cît de des ati putea. Nu vå ascund cå, intrînd pe panta coborîtoare, eu o så fiu cel care o så am nevoie de voi, de prospetimea voastrå, de noutåtile pe care o så mi le aduceti, de cårtile pe care o så le cititi. Eu încep så må închid, în timp ce voi vå deschideti.“ Joi, 22 februarie 1979 Zi începutå prost. Am fost scosi din hotel (au venit propagandistii din judet pentru o „reciclare“ de douå trei zile) si ne am pierdut toatå dimineata cu obtinerea unor camere la vilele din preajmå; apoi mutatul, apoi reacomodarea în noile camere. Seara, Noica a revenit la cartea lui Ivánka, incitat de observatia pe care o fåcusem în seara dinainte cå, în fond, felul „vulgar“ al lui Ivánka de a l întelege pe Platon — prin separarea Ideilor de lumea realå — este si cel mai råspîndit; si cå atunci cînd nu este înteles asa, vulgaritatea respectivå este înlocuitå prin alta, prin traducerea lui psihologistå sau logic „realistå“ (Ideile sînt concepte logice sau abstractii psihologice, detasate din analitica procesului gîndirii — rådåcina profanå a „raiului platonic“ etc.). „Dacå îl întelegi pe Platon în sensul unei transcendente a Ideilor, atunci o interpretare atît de grosolanå nu ar putea så explice råsunetul milenar al platonismului. Dar nu numai atît: o asemenea întelegere mi se pare absolut aberantå. În Platon, Ideile sînt de fapt valori. Or, cum poti spune despre curaj de pildå, în Laches, cå are o subzistentå transcendentå? Sau «prietenia»: în fiecare prieten este o Philia pe care o adeverim cu fiecare din noi si în orizontul cåreia tråim. Sigur cå orice valoare de acest tip este un tópos noetós, dar eu îl înteleg ca pe o realitate ontologicå pe care o definesc prin element — asa cum e viata, rationalitatea, logosul limbilor, relatiile de productie dacå vreti —, în care tråieste fiecare. Elementul, cu ajutorul cåruia înteleg si Ideea, este realitatea care se distribuie fårå så se împartå, ca lumina soarelui, ca un cîntec, ca o valoare. Prietenia, desi o consumåm cu totii, nu o regåsim oricînd intactå? Ideile sînt deci realitåti mai puternice decît noi, care au o subzistentå fårå consistentå. Nu au un contur care så poatå fi perceput prin analizatorii obisnuiti. Nu «vezi» relatiile de productie, dar nici nu poti spune cå nu existå si nici nu poti spune cå realitatea ta de individ e mai puternicå decît viata, limba sau rationalitatea. Cu alte cuvinte, esti «întru ceva» care e mai puternic decît tine, dar care se adevereste prin tine, prin fiecare caz individual. Cum så putem vorbi atunci atît de usor despre consistenta obiectivå a Ideilor? În fond, Platon se întreabå: poate cineva dintre noi pretinde cå e omul adevårat, prietenul adevårat etc. ? Pot eu, ca fiintå aproximativå, så exist, în timp ce omul adevårat nu existå? Pot eu så nu tråiesc în ceva mai adînc si mai adevårat decît mine? Ideea e usor de înteles prin Fundamentalontologie; e un tópos noetós, care nu e înså altundeva si care nu se acoperå totusi cu nivelul prim de existentå. Trebuie deci så te plimbi delicat prin Platon: Ideile sînt detectabile într o fiintå de a doua instantå si cu un limbaj de a doua instantå, la care Aristotel nu avea acces, de vreme ce se întreba prosteste de ce e nevoie så dublezi realitåtile cu Idei (entia non sunt multiplicanda), låsînd så se înteleagå cå platonismul e o complicatie inutilå, cam în genul celei în care vrînd så numeri oile dintr o turmå, numeri picioarele si împarti la patru. Ideile nu sînt asa decît dacå le întelegi în transcendent, dar înceteazå så fie astfel dacå le întelegi ca realitåti care se distribuie fårå så se împartå. Cu exceptia lui Augustin, toti ceilalti Pårinti l au înteles pe Platon prost, ca ontolog al separatiei, lucru într un fel firesc. Nefiresc este înså ca si Ivánka, în secolul 20, så înteleagå platonismul, care e un concept deschis, în închistarea lui istoricå, molipsindu se deci la rîndu i si preluînd o întelegere care, filozofic vorbind, e vulgarå.“ Vineri, 23 februarie 1979 Dupå micul dejun, Noica a urcat la noi så si aleagå cîteva cårti pentru diminetile urmåtoare. (Ne spune cå preferå så scrie dupå masa, pentru cå dimineata are în el o curiozitate si o aviditate culturalå care îl îndeamnå la citit si råsfoit.) A ales La gnose a lui Leisegang si Norm and Form a lui Gombrich, Le Bouddhisme (îmi scapå numele autorului). În cursul diminetii mi am notat cîteva idei din partea a doua a lui Point explicatif… Anticiparea cîtorva teme din fenomenologia lui das Man din Sein und Zeit: proliferarea mass media (presa) si efectul ei asupra configuratiei constiintei: anonimatul, impersonalul, degajarea de responsabilitate, hipertrofierea abstractiei în pofida individualului, mutarea interesului de pe mesager pe mesaj, reificarea constiintei, apologia obiectivului, a caracterului public — si toate celelalte din cîte se hråneste bunå parte din filozofia secolului 20. Apoi: rådåcinile biografice ale teoriei måstii: exacta corespondentå între o melancolie incurabilå si virtuozitatea de a o ascunde; constiinta „misiunii“ sale de melancolic: „gîndul cå fiecare generatie cunoaste doi trei oameni sacrificati pentru ceilalti si destinati så descopere în teribila lor suferintå acea realitate din care ceilalti vor avea de cîstigat („astfel må întelegeam în melancolia mea si pentru acest rol må vedeam ales“). K. — „spion în slujba divinului“. Deformarea pe care o aduce cu sine reflexivitatea: lipsa de acces la imediat, deci la vîrsta copilåriei si a tineretii, la timpul simtit în instantaneitatea lui. În schimb, reflexivitatea are avantajul de a fi o propedeuticå la eternitate, pentru cå spiritul pe care l trezeste nu se recunoaste în elementul timp ca în propriul såu mediu („fericirea mea creste cu fiecare zi cu care îmbåtrînesc…, cåci temporalitatea nu este si nu va fi niciodatå elementul spiritului, ci, într un sens, al suferintei sale“). Interesant de våzut cå în cultura europeanå abolirea timpului e opera reflexivitåtii si cå spiritul este determinat esential ca reflexivitate. Dupå amiazå am discutat cu Andrei în marginea lui K. despre raportul dintre speculatie si edificare (vezi Prefata la Traité du désespoir, practic împotriva vorbei lui Hegel „die Philosophie darf nicht erbaulich werden“). Ne am propus så l întrebåm pe Noica de ce considerå incompatibile filozofia (speculativul) si dimensiunea practicului, a edificårii, a cåii terapeutice. În fond, opera lui are cel putin forma (limbajul) unei edificåri, iar pentru public ea recupereazå ceva din vechea conotatie de „întelepciune“ acordatå filozofiei. Iar în ce ne priveste, nu sîntem noi expresia cea mai limpede a unei edificatio înfåptuite de el? Seara debuteazå astfel cu aceastå întrebare. „Råu este, ne råspunde Noica, så ti propui så edifici. În orice speculatie reusitå, etosul se naste de la sine, ca efect secundar. Nu trebuie deci så l vezi direct, så moralizezi, så predici. Cînd îl practici ca virtuozitate goalå, eticul se råzbunå, si de trei ori în viatå cînd am fåcut aceastå gresealå, am plåtit. Prima oarå am fåcut o în liceu. Aveam 17 ani, mergeam la petreceri, dar în acelasi timp citeam Schuré, Bergson… Brusc, mi s a pårut, pe temeiuri culturale, cå e cazul så ascetizez, så suprim orice formå de mondenitate. M am tuns aproape complet, am apårut asa la scoalå, am låsat så se înteleagå cå practic o formå de virtuozitate si rezultatul a fost cå am fåcut o bronhopneumonie, care atunci nu era putin lucru si care m a tinut douå luni la pat. E drept cå asa am citit cele sase volume ale lui Ferrero, Istoria Imperiului Roman. A doua oarå cînd am practicat eticul prosteste, în sine, a fost dupå terminarea facultåtii. Mi s a oferit asistentia la Negulescu, plecarea în stråinåtate. Eu am ales, tot epatînd, recluziunea patru ani la Sinaia. Am refuzat bani de la pårinti si am tradus — teribilism — opt romane politiste pentru bani la editura Herz. Stînd înså la Sinaia schiam, eram neglijent îmbråcat si, cåzînd, îmi intra zåpadå sub haine. Am fåcut o tuberculozå la rinichi si la 25 de ani m am pomenit fårå un rinichi. A treia oarå am gresit cînd am intrat, pentru douå luni, în politicå, în urma unei vorbe aruncate într o discutie si care mai tîrziu mi s a pårut cå må angajeazå si cå, fiind vorba mea, trebuie så o respect. M am impurificat dintr un exces de puritate, din eticul practicat ca virtuozitate, ca pariu, si din nou am plåtit. Nu am så vå spun mai mult despre acest capitol din viata mea. Restul e treaba biografului. Revenind deci: filozoful nu e un medic, cum vrea Nietzsche sau cum spune budismul — cå Legea e terapeuticå. În ce vå priveste pe voi, må consider un simplu îmblînzitor. Încerc så vå mai domolesc animalitatea, råsfåtul, nemultumirea, încerc så vå fac så treceti de la sinele individual la cel lårgit. Vå edific în måsura în care vå învåt cå a tråi în spirit înseamnå a intra în sinele lårgit, care înseamnå a l integra pe altul, fie el si celålalt, adversarul. Spiritul e punctul unde se sting diferentele eului simplu. Nu poti tråi în culturå råmînînd în putinåtatea eului. Trebuie så uitåm într o måsurå de noi, så ne desprindem cu discretie, så dansåm, cum spune Nietzsche, nu så cålcåm cu pas apåsat. Nu vå dau înså o prescriptie sau o dogmå. Edificarea trimite la dogmå, se blocheazå într un råspuns. Or, adevårul spiritului, în raza cåruia se miscå speculatia, este cå orice råspuns trimite la o întrebare, la o întrebare trezitå din råspuns. Vom Wesen des Grundes: fiecare temei trimite la altul, pînå la urmå la acel Un Grund al lui Schelling. Acum am så revin, pentru a treia oarå, la povestea cu Ideile lui Platon. Ce så må fac dacå nici voi nu må întelegeti? Spuneam ieri cå Ideile nu sînt în afara noastrå, «dincolo». La care Andrei îmi spune: «Atunci sînt în noi!» Ei bine, nu sînt în noi. «Atunci unde sînt?» o så întrebati. Vå råspund: Ideile lui Platon nu sînt nicåieri; sînt acolo unde le gåsesti. Iar acolo unde le gåsesti, le gåsesti mereu cu un rest.“ I am propus aståzi lui Noica så citeascå Jurnalul. A refuzat. „Så råmînem în rîu, dragul meu. De ce vrei så må trimiti pe mal?“ Sîmbåtå, 24 februarie 1979 Noica ne a anuntat cå mîine scrie ultimele rînduri din Tratatul de ontologie. Va veni si R.C. din Sibiu si vom sårbåtori evenimentul. Doamne, cît de umile si tåcute påsesc în lume faptele spiritului! Påltinisul se va umple mîine de zarva lumii, noi ne vom mînca triunghiul de brînzå si ceaiul si vom sti, în fibra secretå a constiintei, cå cea mai înaltå luptå cu gîndul, purtatå în acest colt de lume, s a încheiat. Bateti, clopote! Duminicå, 25 februarie 1979 Aståzi, între 3 si 5 fårå un sfert, Noica ne a povestit Tratatul despre fiintå si ne a citit ultimele trei pagini, scrise în dimineata aceleiasi zile, care rotunjesc un efort de trei ani — si de o viatå. (Tot în acest råstimp i au iesit, ca produse laterale, Sentimentul românesc, Sase maladii, Interpretårile la sapte dialoguri din Platon — dintre care numai cea la Cratylos are 130 de pagini.) Îmi vine greu så comentez ce am simtit, poate „un tremur si o spaimå“. Dar toatå aceastå comotie nu e semnul nici unei exaltåri. Este spaima pe care am avut o intuind conditia filozofiei „needificatoare“, a speculatiei ultime. Insuportabilå senzatia de initiere condensatå si integralå, de ezoterism profan, de glorie a spiritului asistatå de Dumnezeul culturii. Dupå spectacolul acestui scrîsnet suprem al mintii s a asezat în mine, nu stiu de ce, o tristete mare. Si dupå ce Noica a plecat, ca la un semn, am început, Andrei si cu mine, så mîncåm. Am mîncat amîndoi imens, mai mult tåcînd. 27 septembrie – 5 octombrie 1979 Joi, 27 septembrie 1979 Sînt de douå zile la Påltinis si nu am avut încå puterea så mi reiau jurnalul. Nu stiu ce anume må împiedicå så regåsesc atmosfera magicå a zilelor de aici. Må urnesc greu, si paginile peratologice, pe care în Bucuresti le am început cu emotie, se leagå aici cåznit. Si Noica mi a apårut mai stins zilele astea. A trecut pragul celor 70 de ani, si discretia care a însotit evenimentul ne poate face så rosim pe oricare dintre contemporanii lui. „Am reintrat pe poarta din spate, era firesc ca totul så se petreacå asa.“ Ieri mi a mårturisit cå dupå Tratat a început pentru el o asteptare bunå. „Tot astept så må viziteze Ideea, si våzînd cå am trecut de 70 de ani si tot nu o am, îmi spun ca în vorba lui Creangå: «Se vede cå a si venit, de vreme ce nu a mai venit».“ I am adus cîteva scrieri heideggeriene în vederea prefetei la volumul pe care îl traduc pentru „Univers“. A citit deja Was heißt Denken si la prînz, cînd a venit în camera mea, mi a spus cå Heidegger råmîne pentru el o reusitå mare; un singur lucru nu îi poate ierta: cå i a acordat atît de mult lui Nietzsche, un moralist, un psiholog, un filozof al aforismului. „Desi de fiecare datå scoate din el mai mult si îl salveazå. În Was heißt Denken, acea Rache a lui Nietzsche, «råzbunarea», este înteleaså de Heidegger ca atitudine a constiintei fatå de trecutul care i a scåpat de sub putere. Rache devine råfuiala neputincioaså, un «laså cå îti aråt eu tie» cu care constiinta vindicativå se adreseazå trecutului pe care nu l a putut configura dupå gustul ei. Asa înteleaså, vindicatia capåtå un sens mai înalt decît avea la resentimentarul Nietzsche.“ Asearå am început så facem verificarea traducerii la Scrisoarea despre „umanism“, pe care o terminasem prin 1973, purtat de valul de entuziasm gratuit care m a tinut vreo doi ani dupå întoarcerea din Germania. Constat cå nu aveam rigoarea ultimå. Pe Noica, proiectul Heidegger îl prinde („am crezut multå vreme cå e intraductibil“) si l a angrenat si pe Mihai Sora în treabå, rugîndu l så mi verifice traducerea la Die Kunst und der Raum pe care o pritocisem deja cu el astå iarnå. I am aråtat fotografiile fåcute atunci, în fata vilei lui, si rîde încîntat privind o pe cea în care Andrei îsi ia notite, în timp ce Noica peroreazå interiorizat si inteligent. I se pare cå e toatå ironia scolii aici, a scolii în care se predau cunostinte, si nu acele ståri de spirit pe care în Jurnalul filozofic le visa ca fåcînd obiectul scolii sale de întelepciune. De ce nu regåsesc bucuria de a povesti zilele Påltinisului, fåcute totusi din altå substantå a timpului? Încep cu o umoare proastå. Vineri, 28 septembrie 1979 Aståzi de dimineatå m am plîns lui Noica de blocajul prin care trec. „Cînd nu poti så continui o idee — mi a spus — trebuie så urci un deal. Piedica interioarå se învinge creîndu ti o piedicå exterioarå.“ Mi a reprosat din nou cå nu må plimb si m a amenintat cå dupå maså, spre ora 6, trece så må scoatå. Mi a cerut si paginile scrise pînå acum, vreo douåzeci, cu gîndul så må tragå din impas. Paginile pe care i le am dat contin, în mare, o analizå a complexului semantic per, o justificare a „peratologiei“ ca aurå metafizicå a acestui complex semantic, o localizare a teoriei din Tragicul în cadrul peratologiei, o redefinire a libertåtii în raport cu limitele postulate („vointa de limitare“ — forma) si limitele date sau impuse („vointa de depåsire“ — problema peisajului si problematica lui „dincolo“), în sfîrsit, o ilustrare la vointa de limitare pe mitul Genezei si pe sculpturå. La ora 6, cînd ne am întîlnit si am început turul Påltinisului („dureazå o orå si cinci minute“), citise lucrul si mi a propus ca a doua zi så discutåm pe text, pentru cå îsi scosese douå pagini de note. În timpul plimbårii s a limitat la un comentariu de ansamblu, pe care vreau så l consemnez, pentru cå este un model de întelegere a celuilalt, de pedagogie subtilå si echilibratå. „Ai obtinut în primul rînd — mi a spus — o acreditare a termenului «peratologie». «E o fandosealå», ti s ar fi putut replica pînå acum. De ce nu, în fond, «limitologie»? Or, analiza semantismelor tale vine så arate cå nu e vorba de o fantezie doar, cå «peratologia», asa cum creste de pe solul viu al unei limbi, existå, ascunde o problemå majorå si deschide cåtre un sistem. Si aici este ceva — nu fac o ironie, poti întelege exact ce vreau så spun — care la Heidegger, cînd invocå vocabularul grec, nu existå. Heidegger, cu un cuvînt grec, lumineazå în mod esential cîte o problemå pe care apoi o påråseste. Invocarea cuvîntului grec a devenit aproape o metodå în sine, care uneori frizeazå maniacalul. Oricum, ceea ce obtine prin asemenea bruste luminåri semantice este un arhipelag de probleme, pe cînd tu ameninti så obtii un continent. Al doilea lucru important este cå ai reusit så te ridici deasupra primei cårti integrînd o. Exista pericolul så bati pasul pe loc în marginea tragicului sau så sari la ceva care n ar mai fi avut nici o legåturå cu el. E greu så faci ca lucrurile så urce si så se lege dintr o singurå idee. Andrei, pe care îl invoci mereu, va scrie poate multe cårti frumoase, dar se va face vinovat de politeism în culturå. Nu stiu de pildå dacå si cum va prinde mai departe, în hora unei unice idei, Peisajul såu. Douå obiectii am så ti fac. Prima, cå închizi peratologia în antropologic, cînd de fapt ea poate fi lårgitå în metafizic si ontologie. Risti så påtesti — ca så påstråm exemplul — ce a påtit Heidegger, cåruia un Weizsäcker, de pildå, vine så îi arate cå ontologia lui fundamentalå functioneazå în fizicå. Risti deci så vinå un biolog, un fizician, un matematician si så ti arate cå peratologia merge dincolo de antropologic. Nu ti cer tie så aråti cum anume, desi måcar în biologie ar merita så încerci, dar îti cer så nu îi închizi tu singur orizontul: peratologia este ontologie, pentru cå acoperå totul, de la mineral, organic si pînå la om. Si am så ti mai spun ceva. S ar putea ca peste cinci zece ani, cînd lucrul tåu va fi prins contur, continutul så aibå impact asupra numelui ca atare si så renunti la cuvîntul «peratologie», de care acum te agåti ca de o garantie a problemei. Cînd problema va sta singurå în picioare, îsi va elimina în chip spontan numele. Înså principalul este cå ti ai obtinut problema. În filozofie, ideea este calea pe care ajungi så te întîlnesti cu ceilalti: «limita» ta este Aufheben ul lui Hegel, Bedingen al lui Schelling, întru al meu. Toti filozofii spun acelasi lucru. Dar dacå spun acelasi lucru, de ce l mai spun? Pentru cå fiecare îl spune altfel, si atunci el devine altceva. Poarta pe care intri conteazå.“ Sîmbåtå, 29 septembrie 1979 Aståzi la 12, cînd m am dus så l iau pe Noica la plimbare, mi a aråtat zece pagini îndesate cu observatiile pe care Alexandru Dragomir (ex elev al lui Heidegger) i le a fåcut la Tratat si care l au determinat apoi pe Noica så treacå la o a doua variantå de redactare. „M au ajutat imens obiectiile lui, poate tocmai pentru cå are un alt mod, streng, de a concepe filozofia. Omul stie bine filozofie greacå si germanå, dar uneori obiectiile lui sînt brutale, trådînd aproape lipsa organului filozofic. Totusi, si în aceste cazuri, m a fortat så mi precizez sau så mi nuantez ideea. A rîs de pildå de «închiderea care se deschide», pe care m am amuzat så o botez filozofic die sich erschließende Einschließung. «Ce i asta? O prostie! Închizi usa, råmîne închiså. O deschizi, se deschide!» Îi råspund înså cå nu este asa. Primitivul, intrînd în colibå, nu mai iese niciodatå din ea. Dar coliba lui se deschide; se deschide într un sat, satul într o cetate si cetatea se deschide cåtre fiinta istoricå a omului. E o închidere care se deschide.“ În timpul plimbårii, Noica îmi sugereazå så må uit — pentru aplicarea în plastic a peratologiei — peste caietele lui Leonardo si, de asemenea, så îi am în vedere pe Brâncusi si pe Blake. Îi povestesc cîte ceva despre Caspar David Friedrich, pictorul romantic german, si îi explic cum vreau så aråt, pe exemplul lui Friedrich, care este esecul plasticului cînd încearcå så reprezinte infinitul sub forma lui „dincolo“, în spetå a acelui „departe“ din pictura de peisaj. „Må gîndesc, spune Noica, dacå nu cumva transcendentul începe så fie cåutat în peisaj din clipa în care pictura pierde subiectul religios. Prin subiectul religios, transcendentul intra în spatiul familiar, råmînînd totusi transcendent. În orice caz, el nu mai trebuia cåutat în «depårtare». În pictura laicå, infinitul nu mai poate fi obtinut decît prin cîteva reusite extraordinare, la un Van Gogh, de pildå, sau în cîte un portret al lui Rembrandt. Gîndeste te înså si filozofic de cînd începe plasarea infinitului în «dincolo», în «acolo»: o datå cu proasta întelegere a lui Platon de cåtre Plotin. El vorbeste primul de transcendentå ca epékeina — dincolo, acolo.“ Vorbim iaråsi despre cei 70 de ani ai såi si despre ce vede înainte. „Må întrebai ieri de ce nu încep så huzuresc, de vreme ce mi am terminat Tratatul. De ce, de pildå, nu citesc Gogol de la biblioteca comunalå din Påltinis. Sau cum vezi lucrurile? Oricum, mi am spus cå nu mi esti bun prieten dacå må îndemni så trîndåvesc, în loc så må pregåtesc de Judecata de Apoi. La Judecata de Apoi trebuie så spui ce ai fåcut, dar nu aråtînd cîte cårti ai scris, ci ce ai scris în ele. Numai cå la Judecata de Apoi trebuie så te exprimi eterat. De asta am nevoie så mi scriu Logica. În orice Logicå îti povestesti cårtile pentru Judecata de Apoi. Aici, gîndul din metafizicå, din ontologie, trebuie scris cu gratie, exprimat în structuri, fårå balast. Stiu cå nu îti place logica, nici mie nu mi a plåcut, dar ai så vezi cå vei ajunge la ea, ca logicå a ta, cînd o så trebuiascå, la sfîrsit, så scrii autobiografia unei idei. Hai så ne întoarcem înså la tine. Acum, fiindcå te am ridicat în rang, fiindcå ti ai obtinut pe întru al tåu, pot så te si cert. Si am så te cert tocmai în numele obligatiilor pe care le ai fatå de ideea ta. Trei lucruri am så ti reprosez: primul — cå nu esti destins. Må rog, aici nu stiu ce este de fåcut. E, poate, o crispare care tine de genele tale. Al doilea — cå nu ai program. Dacå te lasi sunat la telefon la 9 dimineata, înseamnå cå nu ai program. Pînå la ora 12 nu trebuie så vorbesti cu nimeni. Al treilea — cå nu lucrezi destul la cantitate. Peratologia este vastå. Nu zic så faci ca Iorga, care trecea prin 30 de cårti pe zi, dar trebuie så lasi în spate måcar cîte o carte zilnic.“ Duminicå, 30 septembrie 1979 De dimineatå m am dus în cåmåruta lui Noica pentru notele pe care le a fåcut în marginea textului meu. „M a întrebat de curînd cineva — må întîmpinå el — de ce, fåcînd filozofie, am orgoliul gîndului propriu. De ce nu îmi e de ajuns Platon; sau Hegel. Vreau så ti spun si tie ce i am råspuns. În general, orice om tråieste prin delegatie: social, delegi un presedinte så se ocupe de fiinta ta colectivå. Sau îl delegi pe Heisenberg så ti spunå cum stau lucrurile în fizicå. Dar totodatå, fiecare om îsi påstreazå dreptul ca într o zi a vietii sale så nu tråiascå prin delegatie. De pildå, la copilul tåu nu te raportezi prin delegatie. Nu ti tråiesti absolutul privat prin delegatie. Or, dacå fac filozofie, nu vreau s o fac prin delegatie. Nu vreau så l deleg pe Hegel så mi spunå cum stau lucrurile în filozofie. Dacå nu ajungi la asta, nu poti pretinde cå faci filozofie.“ Iesim så ne facem plimbarea. În masinå, pe drumul de la Bucuresti la Påltinis, îi povestisem lui Noica despre „utopia Floresti“. Floresti este un sat asezat cam la 30 km de Bucuresti, pe un drum care se desface spre dreapta din soseaua spre Pitesti. Undeva în mijlocul satului, generos împrejmuit si splendid izolat, se aflå un mic palat postbrîncovenesc asezat cu spatele cåtre pustiul cîmpului. E un muzeu etnografic acolo, cu scoarte si porturi de prin partea locului. Dacå se abat, duminicile, cîtiva bucuresteni så le vadå. Un splendid loc mort. Visam un Princeton românesc, sub coordonarea lui Noica, asezat statornic acolo si avînd dreptul så facå în fiecare lunå combinatii de cîte zece persoane si så le întruneascå într un fel de cantonament spiritual. Începîndu ne plimbarea, îsi aduce aminte de utopia mea si îmi spune cå din '65 încoace a rîvnit mereu la functia de „secretar cultural“, de „personaj care secretå culturå“. „În orice culturå este nevoie så existe ceva între Universitate si cafenea. Înså proiectul tåu, desi e atît de simplu si în ordinea posibilului, nu e, desigur, realizabil. M am gîndit, în altå ordine de idei, la întrebarea ta de ieri: «Ce propune Heidegger, dincolo de „zgîltîirea“ viziunii Occidentului?» Cred cå lui Heidegger i ar fi prins bine o apropiere mai strînså de Vede si Upanisade. Heidegger are ceva din latura bunå a înteleptului oriental, e în el, pe lîngå pustiire, un fel de «vino så stai lîngå mine» («Upanisade» asta înseamnå), «vino så stai lîngå mine si så taci», «upanisezi», îmi place så spun. Heidegger înså a sustinut cå noi trebuie så obtinem Orientul prin greci, pentru cå grecii sînt poarta prin care el a påtruns în Europa. Or, observatia lui Beaufret, cå de 300 de ani ne ocupåm de greci si totusi Orientul continuå så ni se refuze — este întemeiatå.“ Ne întîlnim o orå, dupå cinå. Îi spun cå am început så l peratologizez pe Caspar David Friedrich si cå, în faza asta, peratologia mea este o simplå bîjbîialå. Simt cå lucrul nu o så se consolideze decît atunci cînd am så mi caut ideea în istoria filozofiei, cînd am så o documentez si am så o atest istoric. În felul acesta am så obtin si o sistematicå a ei. „Ai så ai atunci cîtiva autori preferati, cei care te vor sluji mai bine. Numai cå atunci ai så i slujesti si tu pe ei. Cînd fructifici un text nu îl storci, nu îl lasi în urma ta vidat de substantå. Un text bine utilizat este un text pe care îl restitui culturii ca al tåu. Asta mi se pare cå am reusit prima oarå cu Lysis, al lui Platon. Sau basmul Tinerete fårå båtrînete; nu mi l am însusit doar, ci l am restituit culturii dîndu i întelesul meu, uneori poate chiar exagerînd, îmbåtat så mi våd gîndul peste tot. (Cineva îmi reprosa, pe bunå dreptate, cå e poate prea mult så våd în cele trei fete întrupåri ale modelului ontologic «individual — determinatii — general».) În orice caz, cînd o så ajungi la astfel de restituiri, ideea ta n o så mai fie «în», ci «întru».“ Luni, 1 octombrie 1979 Mi am terminat capitolul cu paradigma sculpturii ca simbol specializat pentru limita beneficå. Sculptura este cea mai netragicå dintre arte, pentru cå aici limita este celebratå, nu contestatå. Primul pas peratologic este acceptarea limitei în pozitivul ei. Lucrurile nu îsi tråiesc, prin limitå, doar tristetea mårginirii, ci si satisfactia împlinirii lor. Oul lui Brâncusi este o implozie de fericire. Sculptura apare astfel ca o bucurie a finitului. Am discutat aståzi cu Noica, în timpul plimbårii, raportul dintre peratologie si Hegel. „Ti am gåsit o imagine plasticå pentru diferenta dintre hegelianism si peratologie. Nu e totuna så fugi mereu si så te opresti din cînd în cînd — hegelianism, cu a sta pe loc si a te destinde ritmic în salturi — peratologie.“ Într adevår, la Hegel precumpåneste tåvålugul Aufheben ului, al suprimårii. Existå un dezechilibru marcat între piedicå si suprimarea ei, fapt care anuleazå posibilitatea peratologiei, unde totul se bazeazå pe o realå experimentare a limitei, si nu pe spulberarea ei în cîte trei timpi reiterati la nesfîrsit. Hegel nu ia niciodatå în serios finitudinea (fapt vizibil si din felul în care se rezolvå tragicul la el), care, ca orice limitå, apare — în fata marsului triumfal al Spiritului — ca derizorie si relativå. Hegel nu mizeazå pe limitå; în cazul lui, trebuie så ti pui problema cum så dai si så mentii un statut limitei, nu cum så depåsesti (Aufheben ul este aproape un autómaton). Dincoace, problema este cum så depåsesti o limitå insurmontabilå, deci cum så dai un statut real depåsirii. La Hegel, „refuzul peratologic“ provine din debilitarea antropologiei, care trebuie så si afle consolarea într un „adevår mai înalt“, unul înså care nu mai este al omului. Pe cînd în peratologie, care este eminamente antropologicå, nåzuinta cåtre un statut mai pur nu trimite la iesirea din sistemul de referintå al constiintei. „Migratia peratologicå“ este o depåsire a conditiei umanului fårå sacrificarea umanului. Peratologia este kierkegaardianå, nu hegelianå. Seara, „în replicå“, Noica îmi expune cele opt puncte în care ontologia lui se deosebeste prin raport cu Logica lui Hegel. Mi le am notat, asa încît le transcriu: 1. Hegel începe si îsi pune problema începutului cu riscurile ei. Dincoace, se porneste la drum din lumea datå. 2. Începutul („nu e nimic si trebuie så devinå ceva“) nu l dau fiinta si nimicul, ci golul ca deschidere; începutul nu trebuie så aibå conjunctie („si“). 3. Logica urmåreste prea mult generalul, care e spectrul fiintei, nu fiinta — si de la care pleacå. Dimpotrivå, generalul e un simplu termen în structura metafizicå. 4. Hegel are fiintå – esentå – concept; dincoace, fiinta are de la bun început conceptul în ea si totul e înfåsurat, nu desfåsurat. 5. Hegel împleteste metafizicul cu logicul, asa încît pierde logicul, neajungînd la altå logicå, decît fie la cea aristotelicå, fie la cea transcendentalå, a lui Kant, care de fapt nu e logicå, ci e categorialå. Dincoace, se ajunge la o logicå nouå, care nu mai e metafizicå deghizatå. 6. Hegel då un sens impropriu devenirii ca simplå miscare, pe cînd dincoace, devenirea e un moment ontologic elaborat si tardiv. Lumea nu începe cu devenirea, ajunge la devenire. 7. Nu tot ce e real e rational, dupå cum nu tot ce e real are idee. Existå precaritåti, esecuri, aproximatii. 8. În versiunea Tratatului de ontologie, fiinta ca devenire întru fiintå poate dispårea, ca si viata, ca si ratiunea, ca orice element. „Dumnezeu a murit“ are sens. Dar Dumnezeu n a murit încå. Marti, 3 octombrie 1979 Dupå masa de prînz, ne am oprit la barul de lîngå teleschi så bem o vodcå. „Am citit azi dimineatå o sutå de pagini din Heidegger si må doare putin capul. M am si culcat la ora 1, oarecum din cauza ta, pentru cå am vrut så te provoc så nu ti lasi ideea asa cum ai gåsit o pe stradå. O idee trebuie så fie un gînd reflectat, altminteri råmîne un simplu gînd. Ei bine, si ca så începi s o modulezi, te provoc cu o listå în care am pus pe o coloanå exemple de limitå si pe cealaltå exemple de limitatie, din limitatia (ce limiteazå sau nu) cu care operez în Tratatul de ontologie. Ai så ti dai seama cît de altceva e limita din peratologia ta fatå de limitatia mea. În primul rînd, limita ta joacå doar în planul spiritului subiectiv, e mereu legatå de vointå si face deci parte dintr o ordine dinamicå; limitatia mea tine de spiritul obiectiv si este oarecum leneså, ca så nu ti mai spun cå, ontologicå fiind, o gåsesc peste tot, de la anorganic la om. Altå deosebire: limita e fixå sau miscåtoare, dar de depåsit, pe cînd în cazul limitatiei nu încape depåsire; lårgirea se face cu limitatie cu tot. În sfîrsit, limita poate råmîne în urmå, limitatia te însoteste permanent, chiar si în nelimitatie. Dar så ti dau cîteva exemple: Bucuresti este o limitå, Påltinis — o limitatie; cercul — o limitå, orizontul — o limitatie; religia (religo) — o limitå, credinta — o limitatie; celålalt («l'enfer c'est l'autre») — o limitå, altul — o limitatie; casta — o limitå, clasa — o limitatie, substantivul — o limitå, substantivul verbal — o limitatie; starea — o limitå, situatia — o limitatie; adevårul ca exactitate — o limitå, adevårul cu exactitate — o limitatie; «a fi în» — o limitå, «a fi întru» — o limitatie; apartamentul — o limitå, casa — o limitatie; donjuanismul — o limitå, dragostea adevåratå pentru un om — o limitatie. Si altele.“ Seara la 8, discutie pe marginea observatiilor pe care Dragomir i le a fåcut lui Noica la Tratatul de ontologie. „Nu am rescris Tratatul nemijlocit din cauza observatiilor lui. Dar neîntelegerile lui m au fåcut så cred cå am neclaritåti si am revenit cu eliminåri, cu reformulåri, cu suprimarea punctajelor dinåuntrul fiecårei teze, care mai mult îngreunau decît ajutau. În general înså, observatiile lui mi au fost extrem de utile. Îi reprosez în mare doar douå lucruri. Primul: cå må mutå din plan ontologic în logic. Îmi reproseazå cå individualul si generalul (din modelul meu ontologic) sînt termeni logici cu care eu înså operez în ontologic. Dar pînå si la Aristotel categoriile toate au substrat ontologic, sînt atribute ale substantei prime, mai înainte de a fi predicate. Pe urmå, pe Hegel sau pe Heidegger nu i întreabå «ce este individualul» sau altele de felul åsta. Existå o «culturå a întrebårii» despre care vorbea Hegel; nu poti întreba orice sau oricum. Întrebarea cea mai grea este aceea privitoare la început, la temei. Hegel însusi, în Logicå, începe cu justificarea începutului. Mie mi se pare cå nici nu am nevoie de aceastå justificare din moment ce plec de foarte jos, de la acel «upanisezi»: te iau de mînå si te invit så întrebåm copacul dacå el este fiinta. «Neti», råspunde el. «Nu sînt eu.» Si toate lucrurile întrebate råspund «neti». De la acest gol de fiintå plec, care e cu totul altceva decît grandiosul das Nichts al lui Hegel, nimicul pur în care se converteste fiinta lipsitå de determinatii. De la acest umil gol de fiintå al fiecårui lucru poti pleca firesc.“ Trecem så flecårim. Îi vorbesc despre un proiect mai vechi, abandonat, de a lucra împreunå cu Petru la un Lexicon al filozofiei eline, care ar urma så fie fåcut prin despuierea tuturor textelor de la presocratici la Plotin, nerealizat încå nicåieri în lume. „Idee excelentå. Ar trebui så l faceti direct în francezå si så l publicati la Editura Academiei. Må gîndeam tocmai cå renunti prea curînd la traduceri, dacå spui cå dupå Republica vrei cu adevårat så abandonezi. Înså Lexiconul vostru ar suplini splendid exercitiul pe care l mentii prin traducere. Iar ca realizare nu mai discut. Am så vorbesc si eu cu Petru. Må gîndesc iar la Andrei, cu cîtå usurintå a renuntat la greacå. Si asta dupå ce, învåtînd germana, se întreba cum de putuse så lucreze pînå atunci fårå ea. Cum de nu si pune si acum aceeasi întrebare? În istoria artelor nu se recunoaste, în Germania nu a vrut så facå filozofie, Orientul, pe care l iubeste, fårå sanscritå nu l poate obtine. O så se afle mereu în metaxy, în interval. Victor, cel putin, are linistea specialitåtii pe care si a asumat o. Poate pe Andrei så l salveze profesoratul.“ Cînd am intrat, Noica tocmai îi scria fiului såu Råzvan (avem aceeasi vîrstå), cålugår la o mînåstire ortodoxå în Anglia. Îl întreb dacå nu se întîmplå så l doreascå, dacå nu se simte vinovat cå nu i a dat mai mult sau cå l a lipsit de asistentå paternå etc. „Îti mårturisesc cå a fost o usurare cînd s a desfåcut de mine. Aici, în conditia pe care mi am asumat o, nu i puteam oferi nimic. În plus, nu eram în adecvatie cu el, nu avea vocatie culturalå, desi are o minte excelentå si o usurintå teribilå pentru limbi. Pe lîngå românå, pe care a påstrat o si în care citeste si azi cu plåcere texte vechi, mai stie engleza, franceza, germana, rusa si greaca nouå. Mînåstirea lor este întemeiatå si subventionatå de ciprioti, majoritatea confratilor sînt greci. Pentru el, decisivå a fost întîlnirea cu pårintele Sofronie, ortodox rus, pe care l a întîlnit la Paris, cînd era în primul an la Teologie. Mînåstirea tocmai se construia, si Råzvan a påråsit facultatea si s a dus så ajute la ridicarea mînåstirii, unde a si råmas, cålugårindu se sub numele de Rafail. Sofronie i a fost pårinte spiritual. Acum este pe moarte si Råzvan trece printr o clipå de descumpånire — îmi spune mama lui. Îi scriu cu gîndul så l îndemn la un an de pribegie prin lume. Stie cîteva meserii, se poate descurca oriunde, si vreau så i spun asa: dacå se duce, si anul de råtåcire în lume este o reusitå, se va întoarce în comunitate împlinit. Dacå nu este o reusitå, cu atît mai mult va regåsi comunitatea ca pe o binecuvîntare. O så l îndemn så si reia si teologia, desi stiu cå studiul organizat nu i place. La mînåstire a cunoscut un învåtåmînt oral, dublat de o libertate a preocupårilor, deci de lipsa oricårui sistem. Stie så repare masini, zidåreste, picteazå, are un prieten electrician excelent dotat cultural, cu care discutå mult culturå orientalå. Totul fåcut cu gratuitate.“ Îl întreb dacå Råzvan îi cunoaste cårtile. „Nu cred.“ Joi, 4 octombrie 1979 Plec mîine, asa încît întrevederea de astå searå a avut un aer de mic bilant si perspective. Îi citesc lui Noica ultimele pagini pe care le am scris, o interpretare foarte liberå si tråsnitå la faimosul „Stînci de cretå pe insula Rügen“, al lui Friedrich, pe care am s o citesc pesemne într o sesiune a Institutului de Arte. „Pentru cå am tot vorbit zilele astea de peratologia ta, am så ti spun cum îi våd eu desfåsurarea: în trei cårti. Prima ai început o acum si e o cåutare a ideii, o aproximare a ei în semantismele radicalului per, în mitul Genezei, în cîte un Friedrich sau în romanul lui Bulgakov. Este firesc ca la început så o cauti asa, în suprafata culturii, difuz. În a doua carte ai s o cauti în istoria filozofiei, si abia în a treia ai s o obtii sistematic si, poate, cum îti spuneam, rebotezînd o, asa cum si eu mi am rebotezat «conceptul deschis» si am ajuns la «întru». Mi am notat cîteva lucruri så ti spun despre Lexiconul filozofiei eline. Nu e vorba numai de o treabå valabilå în sine, ci si de faptul cå ea este semnificativå pentru secolul 20. În timp ce secolul 19 a crezut în istorie, secolul 20 crede în structuri. Chiar si cînd face istorie, secolul 20 o face «structural». Or, un astfel de dictionar nu este doar o simplå colectie de termeni filozofici elini; este implicit o istorie a filozofiei fåcutå pe concepte; e o istorie a rostirii filozofice fåcutå structural, obtinutå prin asamblarea unor structuri semantice. Istoria este înlåuntrul fiecårui termen, în timp ce ansamblul råmîne dominat de tipologia proprie oricårui dictionar. Este deci «istoria fårå istorie», tipicå pentru secolul 20. În acest sens nu este vorba de un simplu dictionar, ci de o treabå semnificativå.“ I am adus cîteva cårti de orientalisticå de la Andrei, pe care mi le înapoiazå. „Golden Flower este o compilatie tîrzie, de secol 18, în care se varså mai multe directii ale gîndirii chineze. «Gîndire» este înså mult spus, pentru cå, asa cum declarå si Jung în Prefatå, este vorba de psihologie. Îmi place så spun despre chinezi cå sînt ein Volk ohne Metaphysik. Pentru Jung, tratatul acesta a fost esential; în tinerete, avînd teoria elaboratå — inconstientul colectiv — a gåsit pentru prima oarå o confirmare a ei pornind tocmai de la aceastå carte: mai multi pacienti i au fåcut desene care erau aidoma mandalelor chinezesti existente si comentate în Golden Flower. Am recitit si prefata la Samanismul lui Eliade. Este totusi straniu så vezi cum ridicå la religie orice credintå sau practicå fachiricå. Stii cum spuneam, cå se îndurå, ca si Hegel, de tot. Numai cå, în ontologia mea, nu tot ce existå si este. Nu tot ce e real e rational. Poti så te înduri de totul, dar nu înseamnå, prin aceasta, cå îl si validezi, cå îi dai statut de fiintå. Nu poti face religie din credinte sau practici precare, de tipul celor care sînt proprii turco mongolilor.“ Din Bucuresti, Noica si a adus o servietå plinå cu vreo treizeci de caiete de lecturi (deci conspecte si note) care s au adunat din tinerete si din care vrea så si scoatå ce e de scos si apoi så le arunce. Îl rog så må lase så i le påstrez. „Nu sînt semnificative decît pentru a vedea ce citea generatia noastrå. Or, titlurile de lucråri am så ti le scot. Altminteri, nu meritå. Majoritatea sînt neutre, scolåresti, alteori simple extrase cu gîndul la o lucrare anumitå.“ Îl întreb cum sunå toate argumentele astea în gura cuiva care a pledat pentru facsimilarea integralå a caietelor lui Eminescu. „Eminescu a devenit spirit obiectiv“, îmi råspunde Noica. Vineri, 5 octombrie 1979 Plec aståzi dupå amiazå cu trenul, si Noica må însoteste pînå la Sibiu. Asteptåm cursa. E una din diminetile acelea lipsite de echivoc ale Påltinisului, în care mersul ascendent al soarelui intrå în conjunctie cu zvonul unor mari fapte. Si poate cå tocmai estomparea acestor ritmuri paralele, istovirea mintii în evenimentele nesemnificative ale zilei — si nu în curba soarelui pe un cer care te însoteste la orice ridicare a ochilor — este cheia mizeriei bucurestene. Sub soarele acesta teribil de franc, Noica începe så mi vorbeascå despre preludiul mortii, despre båtrînetea ca neputintå. „Mi am spus cå dacå ajungi så nu mai tråiesti adevårul acesta— aståzi pot face mai bine ceva decît puteam face ieri— nu mai meritå så tråiesti. Cît despre moarte, as putea spune cå må aflu cu ea într o relatie de cordialå dusmånie. De cîteva ori m a ocolit ea pe mine, de cîteva ori am ocolit eu problema mortii. Altminteri, cred cå moartea nu e o chestiune a noastrå, ci mai degrabå este o treabå de printi care, cunoscînd toatå puterea lumii acesteia, descoperå moartea ca pe o limitare a ei.“ 21 ianuarie — 26 ianuarie 1980 Luni, 21 ianuarie 1980 Sînt la Påltinis de ieri searå, împreunå cu Andrei. Avem în fatå o såptåmînå, în care Andrei si a propus 30 de pagini pentru albumul Francesco Guardi, la „Meridiane“, iar eu traducerea a 15 pagini din Phaidros, pentru volumul IV al operelor lui Platon. Am adus cu mine dactilograma textului Despårtirea de Noica (67 pagini), pe care Alecu Paleologu tocmai l a încheiat si pe care urmeazå så i l dåm lui Noica dupå ce îl vom citi. Nu pot så mi dau seama ce a generat paginile acestea. Paleologu a stat în preajma lui Noica vreme de cinci ani, în recluzia comunå de la Cîmpulung. Mai mic cu zece ani decît Noica, a fåcut parte într un fel din primul val de învåtåcei ai acestuia. Noica l a pus så învete germanå, ceva grecå si filozofie si, culturalmente, a mizat mult pe el. Paleologu îi promisese cå va lua cîndva drumul Heidelbergului si cå îsi va face acolo o a doua studentie. Bun cunoscåtor al culturii franceze, pe care a dublat o apoi cu cea germanå si cu accesul la filozofie, promitea, în ochii lui Noica, så påtrundå în altå zonå decît în cea a literaturii române. Prins mai întîi de ideea „abisalului Caragiale“, apoi de Sadoveanu si de critica curentå si eseu, debutînd epatant la 50 de ani si devenind rapid un reper în sfera criticii literare, Paleologu trebuia så iaså în mod fatal din cercul de interese al lui Noica. Nereusind så l confiste definitiv pentru „idee“ si „cultura mare“ si punîndu i pesemne toatå activitatea sub specia „frivolitåtii“, Noica se despårtea în chip firesc de el. Pentru unul, anii aceia deveneau un simplu episod neîmplinit, dintr un lung scenariu didactic urmårit în chipuri variate de a lungul întregii vieti, pentru celålalt, ei reprezentau o mostenire grea care, nerezolvîndu se într o operå, trebuia asimilatå si consemnatå doar exterior, la nivelul unui act public. Dezmintiti într un fel prin toatå activitatea culturalå a lui Paleologu, acesti ani, care cådeau în afara traiectoriei sale vizibile, nu puteau fi recuperati decît fie la nivelul unor pagini memorialistice, fie sub forma unui episod critic centrat pe opera lui Noica. Paleologu a ales aceastå ultimå cale. Acum, dupå ce am citit paginile lui, pot crede, riscînd så fiu urît în cugetul meu, dar deopotrivå så cad pe adevårul — în fond nesemnificativ — al mobilului acestor pagini, cå ele nu s au nåscut din puritatea nevoii de a „mårturisi“ — în sensul înalt al mårturisirii augustiniene, care ridicå la constiintå si proiecteazå în eternitate timpul unei tråiri spirituale de exceptie —, ci din nevoia de a consemna vecinåtatea cu un spirit înalt, declaratå — printr un act de transmutatie subiectivå si frivolå — „amicitie“ (Noica este numit aici în permanentå „amicul meu“, „marele meu amic“ etc.), precum si din neputinta specificå spiritului critic care, neavînd så opunå o operå, se opune pe sine, în absenta ideii proprii si în numele bunului simt, ca spirit critic gol. Tot ce este emis aici în pozitiv se rezumå la vidul epitetului laudativ („marele gînditor“ etc.), iar tot restul este o contestatie constantå si oarecum haoticå la nivelul tencuielii unui edificiu pe care, de altfel — lipsindu i lectura tratatului inedit de ontologie — Paleologu nu îl cunoaste în integralitatea lui. Scrise cu vervå de bunå calitate, dar cu un colocvialism supåråtor („aici te am prins, dragå Dinule!“), paginile acestea au meritul de a fi — în raport cu o maculaturå de circumstantå care s a adunat deja în jurul scrierilor lui Noica — primele care îl comenteazå pe Noica, dacå nu la nivelul „Ideii“ operei sale, cel putin la nivelul unui limbaj cultural de la care discutia poate începe. Ieri searå i am citit lui Noica cîteva pasaje semnificative. „Stiu, în mare, care sînt obiectiile lui, si ce må deranjeazå aici nu sînt nici obiectiile ca atare, nici faptul cå se bate pe burtå cu mine în public, uitînd de fapt cå e mereu vorba de un al treilea, de publicul însusi. Stiu de pe acum ce am så i scriu. Am så i scriu cå în cazul meu a fost vorba de o luptå cu zeii, de o luptå cu Ideea care m a însotit de la Mathesis si pînå aståzi, Idee care poate uneori a ajuns så spunå: «Pe mîinile cui m ai dat, Doamne?» Dar chiar dacå în aceastå luptå am fost înfrînt de Ideea mea, lupta aceasta însåsi nu poate fi trecutå cu vederea. Or, ea nu este încå încheiatå. Astept mai degrabå så mi se spunå ceva cu sens dupå anul 1990. Voiam înså så vå povestesc ce mi s a mai întîmplat între timp, de cînd am plecat din Bucuresti. Vå spuneam de conferinta despre Eminescu, pe care urma så o tin pe 15 ianuarie la Sibiu. Ei bine, am tinut o, evident pe tema caietelor. Am donat bibliotecii «Astra» din Sibiu xerogramele la cele 15 caiete eminesciene fotocopiate, pe care le am fåcut acum vreo trei ani si pe care i le dådusem în påstrare lui Relu Cioran. Le am donat înså cu o conditie: cu conditia ca biblioteca så se oblige så transforme în fotocopii microfilmele existente la Biblioteca Academiei ale celorlalte caiete. Si cu conditia ca ele så fie expuse pentru a fi råsfoite, si nu doar scoase la cerere. Iar la conferintå le am spus cå dacå am avea teasta lui Eminescu asa cum au vecinii nostri teasta lui Lenin, este neîndoielnic cå milioane de oameni s ar perinda så o vadå. Dar noi nu avem teasta lui Eminescu. Noi avem, cu caietele lui Eminescu, ceea ce se afla în teasta aceasta. Si credeti cå nu existå cîteva mii de oameni care så fie curiosi så vadå ce se afla în ea? Le am spus apoi cå le dau termen un an så transforme microfilmele de la Biblioteca Academiei în fotocopii mårite la scara caietelor. Si dacå nu o vor face într un an, am så le iau înapoi xerogramele si am så le duc la Constanta, unde Eminescu nu a fost niciodatå, desi a cîntat marea asa cum a cîntat o. Si cum în fiecare varå vin acolo zeci de mii de tineri så si pråjeascå trupul la soare, se vor gåsi poate cîtiva dornici så si pråjeascå si creierul, uitîndu se la caietele lui Eminescu. Dupå conferintå, a venit la mine o profesoarå de românå, care m a rugat så i dau un autograf pentru fetele Liceului «Gh. Lazår» din Sibiu. Si pentru cå a fost vorba despre Eminescu, am så vå spun ce i am scris. Deci: «Cåtre fetele liceului Gh. Lazår din Sibiu: „Nu stå lumea într un drågut“, zice întelepciunea satului. „Ba stå“, zice fata. Si fata are dreptate. Cåci stå cîteodatå lumea într un drågut, asa cum stå lumea noastrå în drågutul de Eminescu.» As mai vrea så vå spun si ce am fåcut acum douå såptåmîni, la comemorarea lui Moisil, din amfiteatrul «Spiru Haret» al Facultåtii de Matematicå. Le am vorbit matematicienilor despre Moisil pornind de la cîteva vorbe ale lui. Mi a plåcut så comentez în special una dintre ele. Unui doctorand care îi cerea sfatul, Moisil i a spus: «Ai de fåcut mai întîi trei lucruri: så dormi, apoi så dormi, pe urmå iar så dormi». O så întelegeti cît de adîncå este vorba asta — le am spus — cînd o så auziti o poveste din Upanisade. Un tînår vine la un întelept si îl întreabå: «Cine sînt eu?» «Esti cel care esti, atunci cînd esti treaz», i a råspuns învåtatul. «Nu må multumeste råspunsul tåu», a spus tînårul. «Vino atunci peste 32 de ani si am så ti pot da altul». Dupå 32 de ani omul a venit iar la întelept si l a întrebat: «Cine sînt eu?» «Esti cel care esti în somnul cu vise». (Stiti în ce måsurå un Jung, de pildå, a lårgit întelesul eului, trimitîndu l la eul vast si colectiv al omenirii, care se manifestå în vise.) Omul nu a fost nici de data asta multumit cu råspunsul înteleptului, si atunci acesta i a cerut så vinå peste alti 32 de ani, pentru a primi alt råspuns. «Cine sînt eu?», a întrebat din nou omul, cînd cei 32 de ani au trecut. «Esti cel care esti în somnul fårå vise», i a råspuns înteleptul. Somnul fårå vise este la indieni spiritul universal, Atman, cel în care eul individual s a topit sau s a ridicat la gradul såu de supremå împlinire. Spiritul universal este pentru noi aståzi spiritul matematicilor. Sînteti fii ai noptii — le am spus —, si cînd Moisil l a îndemnat pe tînårul doctorand så doarmå, nu i a dat, desigur, un simplu sfat igienic, ci s a gîndit poate cå el trebuie så dobîndeascå acea stare a spiritului de unde începe matematica. Si am încheiat spunînd: «Noapte bunå, Moisil».“ Marti, 22 ianuarie 1980 Ieri a fost o zi de stabilizare (ne am mutat la hotelul „Cindrelul“), de plimbare si somn. Am eliminat deci toxinele Bucurestiului si, într o clipå de entuziasm påltinisean, Andrei a aruncat o vorbå: „Ce ar fi så ne stråmutåm toti trei (id est cu Victor) la Sibiu?“ Împårtåsit, gîndul acesta a fåcut explozie în mintea lui Noica, si seara ne citea scrisoarea cåtre Mircea Tomus, redactorul sef al revistei „Transilvania“, prin care îi cerea acestuia så l însoteascå la forurile de conducere ale judetului Sibiu, pentru a pleda acolo transformarea Sibiului într o „Jena a României“. Asiståm uluiti la aceastå irepresibilå vitalitate, la spectacolul acestui potential inepuizabil de utopie, care construieste de fiecare datå mai crîncen, alegînd locul în inima ultimului esec. Editia Coridaleu, facsimilarea caietelor Eminescu, Institutul de orientalisticå sub conducerea lui Mircea Eliade — toate, esecuri glorioase —, iar acum, transformarea Sibiului în capitala culturalå a României… „Am så le spun cå în afara Parisului, nici o altå capitalå nu a fost adevåratul centru de culturå al unei tåri. Gînditi vå la englezi, la germani, la americani aståzi cu Princeton ul lor. Cîte capitale culturale nu a avut Italia?“ Ce o mai iesi, Doamne, si din nebunia asta? Îmi vine mereu în minte vorba spuså de Noica acum cîtiva ani, la plimbarea aceea spre Santa: „As face ctitorii cu nemiluita!“ Am reluat traducerea lui Phaidros. Cred cå nu existå bucurie mai asprå… Seara de aståzi a fost magnificå. Noica ne a asteptat la el cu o listå pentru discutii, cerîndu ne så venim si noi în fiecare searå cu una. Îi dådusem cu o zi înainte dactilograma volumului pe care l am propus „Cårtii Românesti“ sub titlul Micrologii. Îmi strînsesem aici lucråri mai mici sau mai întinse (prefete, studii etc.), risipite de a lungul a 13 ani, si volumul îmi pårea nesigur si dispers. Seara noastrå a debutat deci cu discutarea paginilor acestora: „Am så ti propun mai întîi un alt titlu, pentru cå titlul tåu nu då seama de unitatea volumului, una care existå, dar pe care tu nu o vezi. Esti ca Parsifal, nu stii cå stii. Este vorba peste tot aici de polytropia culturii europene si a omului modern, de fetele lor multiple. Cu fiecare studiu din cartea aceasta ataci cîte o altå fatå a umanului. Ai mai întîi modelul omului helladic, apoi om si animalitate, om si joc, om si simbol, om si traditie, în sfîrsit, omul între exactitate si adevår si apoi, în partea a doua, tot atîtea ipostaze ale umanului dezvåluite din perspectiva cîte unui gînditor. Drept care ti as propune titlul Încercåri în polytropia omului si culturii. Poti pune sub semnul polytropiei omul odiseic, omul acesta cu multe fete, care a devenit paradigma omului modern si a culturii modernitåtii, prin raport cu simplitatea omului ahileic, model mai degrabå pentru antichitate si culturile primare, mult mai unitare si nesofisticate. Iar astfel justificatå si gînditå, cartea ta intrå în silogism — cåci acesta e al doilea lucru despre care mi am propus så vå vorbesc — si cu Tragicul, si cu Simbolismul limitei. Stiti cå, în logicå, gîndirea este privitå la trei niveluri: concept, judecatå, rationament. Ei bine, si cultura stå sub aceleasi trei modalitåti, numai cå aici ordinea lor crescåtoare e alta: judecatå, rationament, concept. Cel mai greu, în culturå, este så ajungi la concept, si doar opera cîtorva mari a atins, în istoria culturii, treapta conceptului. Judecata, în schimb, este la îndemîna oricui. În culturå, ea då tot ce e critic si criticå. Uneori, judecata poate atinge formele cele mai înalte, poate atinge de pildå nivelul Cålinescu, dar tot judecatå råmîne. În filozofie, moralistii francezi, Nietzsche, Cioran råmîn toti la nivelul judecåtii, chiar dacå e vorba de o judecatå grandioaså. Or, în culturå, totul e så nu råmîi la nivelul judecåtii, ci så faci saltul în syn logismos, în judecata înlåntuitå, discursivå si constructivå. În formele ei reusite, cultura este silogism, rationament, si în cele mai reusite, silogism ridicat la idee unicå, concept. Heidegger, de pildå, nu a ajuns la concept, dar ce splendid silogism este în el! Si vå spun toate acestea si cu gîndul la paginile pe care mi le ati adus, ale lui Alecu Paleologu. Nu må intereseazå judecata care råmîne la nivelul judecåtii, si tocmai de asta må despart de Alecu. El se asazå, cînd vorbeste despre mine, în orizontul judecåtii. Si nu avea dreptul så o facå måcar pentru faptul cå era singurul care mi a cunoscut cartea despre Goethe în întregul ei, deci si capitolul despre goethitate (das Goethetum), în care aråtam cå Goethe a teoretizat devenirea întru devenire, dar de tråit, a tråit devenirea întru fiintå. Era deci tocmai capitolul prin care Goethe a obtinut silogismul si må despårteam astfel de el nu judecîndu l, ci mîntuindu l cultural, deci creîndu i un destin; pentru cå orice destin adevårat este un silogism cultural. Or, Alecu nu a fost în stare, discutîndu mi cartea despre Goethe, s o mîntuie într un silogism. El nu este în stare så mi vadå destinul, pentru cå el însusi a råmas în orizontul judecåtii culturale. Si cu voi problema este mereu aceeasi. Mai ales lui Andrei îi cer så mi spunå care e „silogismul“ lui. Pentru cå lucrarea despre peisaj poate råmîne o splendidå judecatå, dacå din ea nu se deschide o altå carte.“ Miercuri, 23 ianuarie 1980 Aståzi de dimineatå a sosit si Victor, bucurîndu ne pe toti. „Ce frumosi sînteti laolaltå, ne a spus Noica, întîlnindu ne la plimbarea dinaintea prînzului. Så råmîneti mereu asa, nedezbinati de nimic, pentru cå tot ce e faptå mare începe cu treimea — matematicile eline ca si sfintenia.“ Noica primise o scrisoare de la fiul såu, de la care nu mai avea de mult o veste. „M am temut cå trece printr o crizå. Ultima oarå cînd l am våzut mi a mårturisit cå, uneori, viata lui i se pare un esec. «Dar este splendid!», i am råspuns. «Esecul e locul de unde te ridici pentru a merge mai departe.» Or, acum îmi scrie cå se simte minunat si, lucrul cel mai extraordinar, îmi spune cå îl intrig. Rareori se întîmplå ca un tatå så îsi intrige copilul si cu atît mai mult cînd copilul e în conditia credintei. Mi s a pårut ceva înalt aici: sfînta Filozofie intrigå sfînta Credintå!“ Seara, provocat de discutia de ieri, Andrei a redeschis problema judecåtii, rationamentului si conceptului. „O reiau — ne a spus el — pentru cå må priveste direct; este tot cazul meu aici. Am så încep cu cîteva observatii generale, apoi am så trec la cazul meu. Mai întîi, ce facultåti corespund celor trei trepte? Cred cå judecåtii îi corespunde intelectul, rationamentului (sau silogismului) — ratiunea, iar conceptului — revelatia. Înså în timp ce trecerea de la intelect la ratiune este o chestiune de grad, trecerea de la ratiune la revelatie se face printr o rupturå de nivel. În acest sens, poti fi vinovat cå n ai obtinut rationamentul, råmînînd în orizontul judecåtii, dar nu poti fi råspunzåtor pentru faptul cå n ai obtinut conceptul. Responsabil nu esti decît la nivelul judecåtii si rationamentului. Mai ales treapta judecåtii este a celor care se bizuie pe ei însisi, care au încredere în fortele si discernåmîntul propriu. În schimb, treapta conceptului e a celor care se laså preluati de o instantå supra individualå, de o «dihanie», cum ar spune dl Noica. Judecata o afirmi, de concept te lasi stråbåtut; te afirmå el. Existå apoi vîrste, temperamente, profesiuni, epoci ale judecåtii si tot asa — vîrste, epoci, profesiuni etc. ale conceptului. Eticismul, esteticismul, criticismul tin în mod fatal de judecatå. Prin chiar conditia lor, ele nu pot evolua cåtre silogism. Sau privitor la profesiune: cum poate iesi un istoric de artå sau un critic de artå din conditia judecåtii? O vîrstå a judecåtii este tineretea, asa cum Franta si Anglia sînt, stilistic vorbind, tåri ale judecåtii. Cît priveste cazul meu: mårturisesc cå nu m a preocupat un legato al operei, un silogism al cårtilor. Obsesia mea a fost — si este încå — så obtin un legato al operei cu viata proprie. Altminteri, mi se pare cå risti un monstruos al reusitei: poti obtine rationamentul, ba chiar conceptul la nivelul operei, în vreme ce în plan existential te afli încå sub nivelul judecåtii. Problema nu este deci de «a ti gîndi gîndul», ci de a ti tråi gîndul. Într un fel, asta a fost «tema» primei mele cårti. Marea cezurå eu nu o våd între cultura judecåtii si cea a conceptului, ci între existentå si culturå. Må preocupå så våd cå, indiferent de drumul si reusitele noastre culturale, sîntem , atît eu cît si Gabriel, în pur analfabetism existential. Nu avem o bunå igienå sufleteascå, nu ne ståpînim bine instinctele, dependenta noastrå de «conditiile bune» merge pînå la tabiet si maniacalism. Eu trebuie så må lupt cu gurmandiza mea, cu excesul de volubilitate, cu histrionismul, impulsivitatea. Aceastå rupturå de planuri, aceastå dizarmonie pentru dumneavoastrå nu existå. Si nu existå pentru cå în natura dumneavoastrå nimic nu s a opus experientei conceptului; sau, în orice caz, nu s a opus în chip decisiv. Lui Gabriel i ati mårturisit cå nici nu aveti biografie, dat fiind cå existenta dumneavoastrå se confundå cu cårtile dumneavoastrå. Or, noi trebuie så obtinem totul împotriva noastrå însine; împotriva ereditåtii noastre, a metabolismului nostru etc. Toate functiile dumneavoastrå vitale întretin gîndirea, la noi, ele o inhibå. Noi nu avem decît o sanså: eroismul. Revenind deci la problema silogismului creatiei, recunosc cå nu l am obtinut. Gîndurile mele nu fac serie în ele însele, nu sînt o constructie. Dar, dupå cum ati våzut, nu asta må preocupå. Må preocupå ca ele så reflecte corect problema mea, tribulatiile mele, så fie deci expresia treptei pe care må aflu. Pentru cå nu existå doar neantul gîndului care nu se construieste pe sine. Existå si neantul constructiei care nu si exprimå constructorul, ba care îl exprimå chiar în chip fals. Problema mea s ar putea deci rezuma astfel: nu înteleg så obtin conceptul (sau måcar rationamentul) cu orice pret.“ Noica a primit zilele trecute o scrisoare de la E.C. Am citit o azi. Ce splendid „silogismul“ acesta al disperårii care îmbråtiseazå cu un singur gest viata si cårtile sale! „…je suis fatigué (la fatigue est la specialité de ma famille!) et de toute façon j'ai perdu le goût de me manifester, de «produire». Une vieillesse frivole et désespérée; ma jeunesse du moins ne fut pas frivole.“ Îmi amintesc de un alt tipåt tîrziu, trimis pe o carte postalå fratelui såu: „A quoi bon avoir quitté Coasta Boacii?“ E cercul geografic al constiintei nefericite cel care se închide peste împrejurimile Råsinariului natal, peste „Coasta Boacii“, dupå ce a stråbåtut harta Europei si Parisul. Astå searå, în camera lui Noica, a fost „judecat“ Andrei. Ne am asezat toti trei pe pat, rezemati de perete. Noica stå pe un scaun în fata noastrå. Primim cîte o portocalå, ne povestim ziua, apoi judecata începe. „Pornesc de la o distinctie logicå. Disting universalul de general. Universalul este extensiv, priveste totalitatea cazurilor, în timp ce generalul este de ordinul speciei: în vreme ce generalul îi vizeazå pe toti în acelasi timp si are o subzistentå fårå consistentå, ca limba sau ca spiritul obiectiv, univesalul nu are întotdeauna generalul în el, råmînînd så i vizeze nu pe toti odatå, ci pe toti gînditi ca fiecare în parte si într un moment determinat. Moartea, de pildå, este un universal, este a fiecåruia si nu a tuturor în acelasi timp. Imaginea mortii cu coasa în mînå este falså, spun eu. Moartea trebuie imaginatå mai degrabå purtînd un pumnal, e moartea din basmul Tinerete fårå båtrînete, care îl asteaptå pe Fåt Frumos ca moarte a lui si care, tråind întîrzierea celuilalt, amenintå så moarå ea. La fel ca moartea, sustin eu, întelepciunea e si ea a fiecåruia: nu e nici ea o realitate de ordinul generalului. Si tocmai de aceea, ea nu poate fi predatå, ci doar trezitå. Iatå de pildå cele patru virtuti pe care le enumerå Platon în Republica: curajul (andreia), întelepciunea practicå (sophrosyne), întelepciunea teoreticå (sophia) si spiritul de dreptate (dikaiosyne). Poate fi curajul predat? În schimb poate fi trezit. Singur Orientul a încercat, prin închiderea în cîte o scoalå de întelepciune, så predea întelepciunea. Occidentul în schimb încearcå så o trezeascå. Si o trezeste prin culturå. Cultura, cu discretia si nedeterminarea ei, trezeste, nu predå. Or, acum vin si i spun lui Andrei: cu problema ta de ieri, te afli mai întîi într o dezordine de principiu. El vrea ca întelepciunea så i fie predatå. Am început odatå, cu el si cu Gabi, Logica lui Hegel. Si dupå o sedintå de Hegel, Andrei mi a spus: «Nici cu Hegel nu am ce face». Andrei cautå soteria, mîntuirea, într un chip obsesiv, cu încrîncenare. «Cultura nu må rezolvå», spune el. Vå amintesc înså vorba lui Neagoe: «Cine n are îndîrjire, acela îl vede pe Dumnezeu». Andrei înså are îndîrjire. El umblå pe la curtile culturii si întreabå ca un precupet: «N aveti ceva pentru mine? Ce mi puteti da så må pot mîntui?» Existå de aceea la Andrei în primul rînd o dezordine a întrebårii si încrîncenarea de a cere si de a primi direct. A doua dezordine a lui Andrei este de ordin practic; ea provine din prea marele respect pentru «fratele porc», pentru eul lui: «eu, eu Andrei în trupul si sufletul meu, vreau så fiu mîntuit». Existå înså în viata spiritului o primejdie a vointei determinate. Vointa nu e bunå dacå e vointå de ceva nedeterminat, asa cum la Heidegger nu existå frica fatå de ceva anume, ci frica de nimic determinat (Angst). La Andrei, e îngrijoråtoare tocmai îngrijorarea asta pentru eul lui. Vointa lui de urgentå mîntuire, neråbdarea vindecårii sînt vinovate. Si sînt vinovate pentru cå tin de amintirea proastå, de amintirea privind sinele individual cu care opereazå medicii analisti, amintirea care vindecå persoana. Psihanaliza lårgeste cîmpul amintirii, råmînînd în granitele eului, împinge eul — stiti cum se spune în Franta — pînå la «maman, papa, caca». La antici, dintre cele nouå muze, Mnemosyne, Memoria, era cea mai importantå. Dar spre deosebire de Memoria psihanalistilor, Memoria anticilor îti aminteste de lucruri pe care nu le ai stiut niciodatå. Mnemosyne este cultura însåsi, si ea te vindecå tocmai pentru cå îti då uitarea bunå, uitarea eului individual si amintirea sinelui lårgit. Ea singurå te pune în ordine, pentru cå functioneazå soteriologic fårå soteriologie. Cultura nu te vîrå în «Oastea Domnului», si în varianta lui reusitå chiar crestinismul a stiut så nu cadå în ispita tehnicii imediate a salvårii. El nu a avut orgoliul rezolvårii imediate si tehnica retetei. Îl invit de aceea pe Andrei så nu mai aibå îndîrjirea neråbdårii: nimeni nu poate sti exact ce i trebuie. Numai uitarea bunå, a culturii, îl poate vindeca, dupå ce el însusi va înceta så si punå problema vindecårii. Iar un lucru, cînd stii så îl astepti, vine chiar si atunci cînd n ai observat cå a venit. Stiti vorba: «Pesemne c a si venit, de vreme ce n a mai venit».“ Vineri, 25 ianuarie 1980 Astå searå, cînd am ajuns la Noica, nu l am gåsit în camerå. A sosit curînd. Întîrziase pentru cå seful cantinei, aflînd de la radio cå Noica luase premiul de onoare al Uniunii („am auzit cå sînteti scriitor mare“), îl oprise så månînce suncå si gem. „Am întîrziat, dragii mei, din pricina «efemerindelor», vorba lui Frunzetti. Nu stiti ce sînt «efemerindele»? Prin '50 si ceva am fugit o zi în Bucuresti. La Cîmpulung, unde aveam domiciliu obligatoriu, nu o duceam prea grozav. De vreo douå ori pe såptåmînå venea Lulu Lambrino în poartå, pe la 5 dimineata, si striga: «Båieti, se då gaz la Visoi!» Luam repede bidonul si plecam dupå gaz . Tråiam din meditatii cu 5 lei ora. Am predat de toate, pînå si såritura în lungime. Era o fatå care vroia så dea la I.C.F. Nu i iesea båtaia cînd sårea. Am mers pe malul apei si i am explicat, descompuså, såritura în lungime. Am primit 2 kg de lapte. Deci må întîlnesc cu Frunzetti, în tramvai, la Bucuresti. Dobîndise de curînd o pozitie bunå. «Ce mai faci?», îl întreb. «Ce så fac? Efemerinde». Asa si eu. Cum am ajuns o celebritate a Påltinisului, våd cå am început cu «efemerindele». V am povestit de Cîmpulung si mi am adus iar aminte de Alecu Paleologu. Am tråit atunci, cu el si cu Mihai Rådulescu, cinci ani de delir cultural. Må gîndeam aståzi så vå spun cå omul e ceea ce råmîne din el dupå ce lumea din jur îl desfiinteazå. Ei bine, noi eram atunci în situatia asta. Iar ceea ce råmåsese atunci din mine era cartea despre Goethe. Am så i scriu lui Paleologu si am så l întreb cum poate vorbi din afarå despre cartea aceasta, de vreme ce Goethe era ce råmåsese din mine cînd totul må desfiinta? Scriind aståzi despre Goethe, se cuvenea så fie un mårturisitor. Si îmi pare råu pentru el så spun cå nu este unul. Înså aståzi îmi propusesem så vå vorbesc despre altceva, despre faptul cå orice filozofie mare sfîrseste într o platitudine. Platon, de pildå, sfîrseste în platitudinea «adevår — bine — frumos». Kant sfîrseste cu platitudinea facultåtilor vietii sufletesti: «inteligentå — vointå — sentiment». Pe fiecare dintre acestea se centreazå cîte una dintre Critici: pe inteligentå, Critica ratiunii pure; pe vointå, Critica ratiunii practice; pe sentiment, Critica facultåtii de judecare. Hegel sfîrseste cu platitudinea «Dumnezeu — naturå — om». M am întrebat cu ce platitudine sfîrsesc eu. Si sfîrsesc cu o platitudine teribilå. La capåtul Ontologiei vorbesc despre «trup — suflet — spirit». Trupul este fiinta în versiunea realå; sufletul este fiinta în versiunea «dihåniilor», a elementelor; spiritul este versiunea fiintei ca fiintå. Mi s a fåcut rusine de platitudinea mea si am încercat så o justific. Am fåcut o cu vorba, interpretatå speculativ, «omul este dupå chipul si asemånarea Domnului», lucru care, pe plan speculativ, înseamnå cå fiinta are trei angajåri: întrupare a realului, animare a realului, transcendere a realului.“ Sîmbåtå, 26 ianuarie 1980 „Am så vå spun astå searå povestea pe care am intitulat o «Uite Koch! Uite Koch!». Aveam 26 de ani cînd am trecut prin operatia în urma cåreia am råmas fårå un rinichi. Tin minte cå la cistoscopia pe care mi a fåcut o, Burghele a exclamat la un moment dat: «Uite Koch! Uite Koch!» Era în glasul lui bucurie, si am avut o clipå senzatia cå îl vede pe Koch în persoanå, coborînd tacticos, cu mîinile la spate, de a lungul uretrei mele. Am primit vestea operatiei aproape testamentar, si exclamatia lui Burghele, în care distinsesem bucuria, mi s a pårut, retrospectiv, cruzimea însåsi. Aståzi o înteleg altfel: este strigåtul, pentru o clipå victorios, al culturii de cîte ori are senzatia cå a înhåtat un adevår. Este strigåtul oricui a plecat în cåutarea Ideii, a Ideii care îti scapå mereu si pe care, din cînd în cînd, ti se pare cå ai prins o: «Uite Ideea! Uite Ideea!», strigi atunci. De cîteva ori în viatå am strigat «Uite Ideea!». «Uite Ideea!» am spus dupå Cum e cu putintå ceva nou: «Uite Ideea!» sub forma «devenirii întru Fiintå»; «Uite Ideea!» am strigat si am numit o «închiderea ce se deschide». Cu Platon, lucrurile sînt si mai limpezi: fiecare dialog al såu este o tentativå de prindere a Ideii; si cu fiecare dialog, Socrate o scapå. «Parcå am fi plecat la vînåtoare de prepelite», spune el în Euthydemos. Dar de ce ne scapå Ideea mereu? Pentru cå numai asa putem fi în conditia întelepciunii, a cåutårii, a lui tao. Dacå Platon ar fi gåsit undeva Ideea, totul ar fi înghetat. Fluiditatea, sensul acesta al lui tao, al cåii, e totul. Aceastå «ad urmecare» este cultura însåsi. Altminteri, nici un råspuns nu e bun, dacå închide problema. Totul e ca Ideea så se afle mereu în fata ta. Dacå råmîne în urma ta, obtinem doar o tehnicå în numele unei idei. Înså tot ce e bun în viatå poartå în sine infinitul.“ 23 martie – 25 martie 1980 Duminicå, 23 martie 1980 Am sosit la Påltinis joi searå, si cu toate cå de atunci serile cu Noica au decurs ca de obicei, nu am avut pînå acum puterea så le trec în jurnalul meu. Sînt putin apåsat de ce mi am propus så fac — cîte o paginå Oxford (din ultimele 30 la Phaidros) si revizuirea traducerii la submediocra carte despre hermeneuticå a lui Hufnagel. Tinîndu må de portia zilnicå, nu am gåsit rågazul notelor jurnaliere. Încerc så refac cele douå zile care au trecut. În prima searå l am pus pe Noica la curent cu întîmplårile bucurestene legate de lumea noastrå. În primul rînd, paginile I de la cartea sa despre Fenomenologia spiritului a lui Hegel. Nu i vine så creadå cå va avea un tiraj de 30 000 de exemplare. De necrezut, cînd te gîndesti cå pentru cartea asta, acum 20 de ani, sînt oameni care au fost båtuti si au fåcut închisoare. Îi povestesc apoi cå ne agitåm în jurul expozitiei lui Sorin Dumitrescu — intitulatå, nefericit, „Hipersemne“ — care s a închis zilele trecute la Dalles. În urmå cu trei såptåmîni îl dusesem pe Noica så vadå expozitia: erau acolo si Alecu Paleologu si Andrei, si toti am fost dezamågiti så constatåm cå Noica a trecut prin ea ca si cum s ar fi aflat într o halå de peste. Îi relatez toate acestea, precum si micile tribulatii legate de articolul privind expozitia, pe care încercasem så l public la „România literarå“. Este „filozofie caldå — mi a spus G.I. — care exorcizeazå cititorul. Trebuie så må întelegi, «România» e mereu vizatå, dupå articolul din «Scînteia» cu rezerve la expozitie, risc prea mult, în perioada asta îmi fac bine logoreele vide ale unora ettetera, stiu, ai så spui cå sînt grobian — si sînt — dar åsta e climatul cultural în care ne miscåm, eu te respect, dar te rog încå o datå så må întelegi, uite, merg pînå acolo încît te rog chiar pe dumneata så må ajuti så nu te public — dacå poti, cere mi så nu ti public articolul —, dacå începem så tåiem, nu mai råmîne nimic, eu nu pot så fac ca altii într o revistå lunarå sau, må rog, ettetera, unde lucrurile nu se prea observå, la mine se vede totul, lumea ar citi articolul cu binoclul, poate vrei så scrii altceva, despre cîte o carte de filozofie, de ce adicå T. si R.F. pot si dumneata nu poti, ai så mi spui poate tocmai de aia, si ai dreptate într un fel, ce mai, te rog så må întelegi, am îmbåtrînit ettetera.“ Noica ascultå amuzat povestea: îl intereseazå mai mult så stie de ce ne agitåm în jurul expozitiei si se întreabå dacå nu cumva pictura lui Sorin påcåtuieste printr un exces de inteligentå. „Înainte se spunea «il est bête comme un peintre» si se poate så fie o conditie a artei så råmînå la nivelul «animalitåtii spiritului». Må întreb dacå prinså între propria ei inteligentå si cea pe care i o infuzati voi din afarå, arta lui Sorin nu amenintå så fie strivitå de prea multå luciditate. Îmi reprosezi cå nu am stiut så våd «transcendentalul» în expozitia lui. Nu am niciodatå un bun contact de la prima întîlnire cu un artist: si la Brâncusi, si la Tuculescu, am reactionat în a doua instantå. Spune i lui Sorin cå dacå între timp nu l desfiintati cu ceea ce puneti în el, peste patru cinci ani poate am så fiu în stare så intru în vibratie. De fapt, am så ti dau cîteva rînduri pentru el, în care am så i spun toate astea. Nu are sens så poluåm atmosfera psihicå, dimpotrivå, sîntem obligati så creåm bunå dispozitie în jur: artistii au oricum nevoie de ea. Cît despre textul tåu, înteleg cå e o formå de Témoignages sur… si, deci, nu e unul pentru «România literarå». Mai bine îl pui alåturi de cel al lui Andrei si Håulicå si scoateti ceva separat. Dar tot nu mi ai spus ce înseamnå febra care v a cuprins pe toti în marginea expozitiei lui.“ În ce må priveste, am reactionat în fata ei poate deformat: pe lîngå bucuria plasticå, pe care nu stiu si nu îmi place så o comentez, am privit o ca pe un splendid debuseu pentru idee, si nici Andrei nu cred så fie departe de acest tip de incitatie. Este ciudat cum Noica, desi a mers pe linia facilitårii accesului la idei prin traducerea lor într o lume a imaginii, refuzå colaborarea cu plasticul (exceptie — Brâncusi). I se pare cå tot ce coboarå sub verb este ocolit de spirit (dar si ceea ce trece dincolo de el — muzica). A doua zi, pentru cå aveam o copie la mine, Noica mi a citit articolul. L am întrebat dacå îl supårå adierile care vin din filozofia lui, problema „sinelui“, apoi însusi faptul de a reactiona la „transcendental“ ca o eminentå a lui „dincoace“, a „sinelui lårgit“ etc. „Cîtusi de putin: må ierti dacå îti spun cå le simt ca pe niste locuri comune si cå eu însumi nu am aici consistenta unei prezente vii: sînt o simplå umbrå, si e bine asa. Înså altceva må încîntå så observ. Scrieti, si tu si Andrei, mai bine decît scriam noi. La vîrsta voastrå, noi påcåtuiam fie printr o învolburare a ideii, care nu mai era ståpînitå stilistic — cazul lui Eliade, nu mai vorbesc de Comarnescu —, fie de o excesivå tinere în frîu a ideii, care lua forma unei simplitåti afectate — cazul meu. La voi existå o splendidå dominare a gîndului, un control care strînge totul atît de bine laolaltå, încît nimic nu mai poate fi clintit. Poate e o acumulare de celule de la o generatie la alta, poate am contribuit si noi cu ceva la asta.“ Seara urmåtoare, Noica se plînge cå de mai multe zile nu îi iese prefata la o antologie Lupascu, ce ar urma så aparå la Editura Politicå. „Si totusi am ideea: am så aråt cå totul, de la Kant încoace, a mers în filozofie pe distrugerea mitului identitåtii, pe validarea contradictiei ca fecundå. Gloria ratiunii e tocmai antinomia. Kant a vorbit de patru antinomii ale ratiunii, iar Hegel a venit så spunå cå nu sînt patru, ci o infinitate, si cå ele nu sînt neajunsul ratiunii, ci însåsi forta ei. În secolul nostru, stiinta a pus în discutie principiul logic al tertului, dar nu a avut curajul så îl atace si pe cel al noncontradictiei. Filozofia, în schimb, a fåcut o: a fåcut o fie integrînd irationalul, inconstientul, intuitia, fie, ca Lupascu, fåcînd din identitatea însåsi un moment al polaritåtii. Eu însumi må simt în spiritul veacului cu contradictia mea unilateralå. Si îti propun så te gîndesti dacå cu problema limitei nu intri în aceeasi clåtinare a statutului pe care l a avut identitatea atîtea veacuri la rînd în filozofie.“ Trecem la altceva: îi povestesc cå înainte de a pleca spre Påltinis, un prieten nefilozof îmi ceruse så i spun „ce vrea Noica“, în ce constå filozofia lui. Si am fost uimit så constat cå nu stiu så i reproduc un gînd unic, ci o suitå de cinci idei, între care nu am putut face legåtura: sinele si sinea, devenirea întru devenire si devenirea întru fiintå, limitatia care limiteazå si limitatia care nu limiteazå, a fi în si a fi întru, în sfîrsit, modelul ontologic din ultimul Tratat. „Må intereseazå imens problema pe care mi o pui, una vitalå, pot spune, si sînt de a dreptul uimit cå eu însumi nu mi am pus o pînå acum. Ai så întelegi încå o datå de ce spun mereu cå nu se stie cine då si cine primeste. Laså må pînå mîine så îti råspund si, oricum, dacå n o så ne placå råspunsul, o så gåsim poate, ca în Upanisade, peste 32 de ani altul.“ Ieri searå, Noica må astepta neråbdåtor så reluåm discutia din ajun. „M ai silit ieri så må întorc asupra mea si så må întreb dacå nu cumva nu sînt în stare så spun ce am exprimat de a lungul întregii vieti cu «pentagonul» meu de idei sau cu «hexagonul», dacå pun la socotealå si contradictia unilateralå. Så fie totul doar o jerbå de idei care nu e în stare så îsi indice obîrsia? Într adevår, ce am vrut de a lungul vietii? Si am så råspund: am vrut ce a vrut oricine si nu am fåcut decît så spun ce vrem cu totii, poate fårå så stim. Am vrut så îmbråtisez pe cel care må îmbråtiseazå, så cuprind cuprinderea ce må cuprinde. Cînd m ai întrebat odatå de ce nu acord mai mult mortii, nu am stiut de fapt ce så ti spun, desi în fond simteam despre ce e vorba. Moartea nu este decît una din limitele, din mutilårile în care e prins orice individ. Constient sau nu, suferim cu totii de a nu putea så fim totul si moartea nu ne då decît unul din prilejurile acestei suferinte. O asemenea aspiratie cåtre totalitate se manifestå ca tendintå de a îngloba mediul, de a l absorbi în tine: eu o numesc trecerea mediului extern în mediu intern. Ea este proprie întregului real, dar numai la om, si nici aici întotdeauna, ea reuseste cu adevårat. La nivelul organicului, ea îmbracå forma inferioarå a «cuceririlor» mediului, a devorårii lui, a unei instauråri despotice asupra lui. De altfel, în orice despot existå aceastå invaliditate, aceastå neputintå de a transforma fiinta comunitåtii care l cuprinde în mediul såu intern, o neputintå de a fi pînå la urmå. E, în despotism, zbaterea si ridicolul unei boabe de spumå care vrea så se înståpîneascå asupra mårii într un chip exterior: despotul nu absoarbe în el comunitatea care l a fåcut cu putintå, ci o îmbråtiseazå silnic. Trecerea mediului extern în mediu intern este, s ar pårea, însåsi intrarea în conditia lui «a fi». În fond, am vrut deci så dau un sens plin lui a fi. În ordine biologicå, o primå încercare de a intra în conditia lui «a fi» este foamea: ea este înså una ratatå, pentru cå trecerea mediului extern în mediu intern ia forma simplei asimilåri. Apoi respiratia, pe care Evola o glorificå ca pe un mod indian de acces la fiintå, råmîne tot la nivelul asimilårii. În ordine biologicå, erosul pare singura ilustrare a lui «a fi», pentru cå în momentul realizårii sale supreme, erosul este sîngele pe care îl preiei sau îl predai, deci însåsi specia — mediul extern — devenitå interioritate. E aici, ca în orice reusitå de «a fi», un mod de a ti îmbråtisa transcendenta. Cåci sîngele, ca si orice mediu intern, e mai mult decît purtåtorul såu. Mediul intern e dincolo de purtåtor, el råmîne transcendent în imanenta lui. Aceastå trecere, care este o împlinire în sfera lui «a fi», este însusi miracolul omului si al culturii. Nu poti så fii poet fårå så vrei så fii poezia însåsi; nu poti så fii filozof fårå så vrei, ca Hegel, så fii filozofia însåsi. E, peste tot în cultura mare (si nu în simpla dorintå de a face culturå, de a fi în ea), un mod de a obtine întregirea, ca în povestea cu båiatul meu Råzvan, care cînd era mic credea cå a cere restul înseamnå ca tu så ai bånutul tåu, iar ceilalti så vinå så punå restul care îti lipseste pentru a împlini o sumå. Asta am vrut în fond. Så vin cu bånutul meu, cu ideea mea, si så îmbråtisez cu ea tot ce må îmbråtiseazå: natura, comunitatea, limba, cultura însåsi. Am vrut deci ce vrem cu totii: o dezmutilare, o iesire din cotitura singuråtåtii în care te simti îmbråtisat si limitat fårå så îmbråtisezi si så cuprinzi la rîndul tåu. Si cred cå aceastå transformare a mediului extern în mediu intern e sensul bun al infinitului, al infinitului în finit. De ce i se spune lui Isus «fiul Omului» si nu «fiul Domnului»? Tocmai pentru cå el a fåcut din umanitate, din întreaga umanitate, mediul såu intern. Iar divinitatea e sensul acestei totalitåti, devenitå dimensiune interioarå. Iatå deci «ce am vrut»: si cred cå cele cinci idei pe care i le ai împårtåsit prietenului tåu n au fost decît aproximårile succesive ale acestei dorinte de a fi, de a nu råmîne mutilat în singuråtatea mea, de a îmbråtisa mai cuprinzåtor ce m a îmbråtisat. «Asta e tot ce ai vrut?», poate så întrebe o doamnå care ar asista la discutia noastrå. «Mai bine må duc så mi mîngîi cåtelul.» Si ar trebui atunci s o rog så vinå peste 32 de ani, pentru a i da un alt råspuns.“ Luni, 24 martie 1980 Aståzi, înaintea prînzului, am fåcut plimbarea împreunå. „M am gîndit så ti vorbesc disearå despre eudaimonia fiecåruia dintre noi. Dacå nu setea de succes, dacå nu ambitia de a fi autor ne împinge så facem ce facem — atunci despre ce anume så fie vorba? Succesul trebuie så l cunosti cît esti tînår, ca så scapi repede de gustul lui si ca så ti dai seama cå nu este niciodatå unul adevårat, ci doar o «gloriolå», ceva superficial, pînå la urmå o exclamatie de identificare — «deci asa aråtati!» etc. Îti dai seama repede cå pe oameni nu i intereseazå decît suprafata ta, cå uneori nu fac decît så te aproximeze într un chip ridicol. Într o zi, cineva mi a spus cå i a plåcut teribil de mult interpretarea pe care am fåcut o la basmul Harap Alb! Sau am comis odatå imprudenta så l întreb pe un admirator care dintre cårtile mele i a cåzut în mînå: omul a început så se bîlbîie. Lui Eliade, cînd era tînår, cineva i a spus: «Vai, ce mult må bucur så vå cunosc, domnule Mircea Eliade Rådulescu!» Îti mårturisesc cå dacå al XVI lea Congres de filozofie s ar face pe tema sistemului meu, lucrul m ar plictisi îngrozitor: ar trebui så dau explicatii, så aprob, så dezmint. Ce må face atunci så stau aici asa cum stau si så må simt bine? Care este eudaimonia mea? Am så încerc så ti råspund disearå. Tocmai am ajuns cu corecturile la Hegel într un loc care l priveste pe Sorin Dumitrescu si am så te rog så i l dai så l citeascå: este capitolul cu «Animalitatea spiritului si înselåciunea». În jurul unei opere noi, ceilalti se strîng ca mustele pe laptele proaspåt, spune Hegel. Si începe apoi un întreg balet. Pe de o parte, artistul se ascunde în operå, se identificå cu ea si declarå cå ea spune totul; pe urmå simte totusi nevoia så explice, så vorbeascå si declarå cå opera nu spune totul, cå ea nu îi epuizeazå idealul. Pe de altå parte, criticul vine si asazå opera lui peste opera artistului, declarînd înså cå explicå opera artistului. «Înselåciunea» aceasta este pentru Hegel esecul spiritului întrupat în artå, unul de care Hegel are nevoie pentru a trece mai departe, la religie si la filozofie.“ Astå searå må simt obosit: nu sînt în stare så spun povestea eudaimoniei lui Noica, nåscutå prin eliminåri treptate dar rapide ale tuturor formelor de satisfactii neculturale: un fel de „nu mi place nimic altceva“. A fi doar posedatul unor idei, a fi manevrat de ele etc. Marti, 25 martie 1980 Plecåm mîine, eu spre Bucuresti, Noica spre Timisoara. A fost, ca întotdeauna înaintea despårtirilor, o searå de bilant. Ne apropiem de sfîrsitul vol. IV din Platon. Må mai asteaptå comentariile la Phaidon si Phaidros, pe Noica interpretarea la Phaidon (unde iaråsi crede cå nu are ce spune), în sfîrsit, ne gîndim så împingem traducerea comentariului lui Hermeias la Phaidros (care va apårea si el în volum) pînå la a cuprinde si cel de al doilea discurs al lui Socrate. Sînt multumit de sunetul traducerii mele, sînt multumit cå l am stîrnit pe Noica — citindu i din traducerea mea partea „delirului socratic“, în fata cåruia interpretarea lui se oprea („ nu poti interpreta un delir“) — så împingå comentariul lui pînå la capåt, în sfîrsit, sînt multumit cå tinerii Cornea si Bercea, la care m am gîndit pentru traducerea lui Hermeias, sînt preluabili în echipå si promitåtori pentru rest. (Adusesem cu mine o mostrå din traducerea lor, si Noica — citind o împreunå într una din seri — s a aråtat încîntat.) „Dacå ne punem problema unui elitism cultural, fårå de care nu poti face ispravå culturalå, cred cå ar trebui så avem un impact cu elevii din ultimele clase. Acolo e de aruncat såmînta, nu la cei care tocmai au iesit din facultate si pe care în felul acesta îi pierzi pentru cei mai buni ani. Au venit aståzi så må caute doi studenti din anul IV de la Teologie, din Sibiu. Unul dintre ei avea teza de licentå cu problema virtutii la Platon. Nu avea si nici nu våzuse vreodatå un text grec din Platon. Le am vorbit mai întîi despre ce au în mînå — sau despre ce ar putea avea — dacå ajung så înteleagå ce înseamnå teologia. O mie cinci sute de ani, le am spus, cultura Europei a însemnat culturå religioaså, iar trei sute de ani, stiintå. Poate cå veacul al XXI lea va fi unul al teologiei, înteleaså înså ca o problematicå a spiritualitåtii care va fi asimilat deja veacurile de culturå stiintificå. Gînditi vå ce avantaj avem fatå de indieni, care au intrat dintr o datå în întelepciune si care, obtinînd starea de meditatie, tehnica intrårii în aceastå stare, nu au stiut ce continut så i dea. Spiritul care n a avut în urmå aceastå dublå experientå culturalå, prin care Europa a trecut cu prisosintå, nu poate obtine decît hebetudinea goalå, o somnolentå, o înghetare. Secolul XXI va fi deci poate secolul celor douå Niluri care vor crea o Deltå a spiritului, si aceasta pare så fie chiar teologia voastrå, de vreme ce aståzi oamenii de stiintå însisi se deschid cåtre o spiritualitate în termenii cåreia sînt dispusi så prindå pînå si comportamentul atomului. Vedeti, aveti aur în mîini: nu sînteti arestati în închiderea lingvistului sau a chimistului, sau a istoricului chiar. Puteti merge cu teologia voastrå cåtre arta bizantinå, cåtre literatura noastrå veche, cåtre filozofie. Puteti face din ea un splendid instrument cultural. Dar el însusi trebuie instrumentat: cu greacå, cu slavonå, cu filozofie. Ce ar fi Ståniloae sau Elian fårå limba greacå? — Le am fåcut apoi teoria celor trei categorii de cai. Caii sînt de trei feluri, le am spus: cai de tractiune, cai de circ si cai de curse. 99% din oameni råmîn cai de tractiune. Din rest, unii ajung cai de circ, ca Nadia Comåneci sau ca Brigitte Bardot. Ei bine, pe mine nu må intereseazå decît caii de curse. Dacå vreti så vå preotiti, asta e o chestiune duhovniceascå, în fata cåreia rolul meu se încheie. Dar, dacå vreti så ajungeti cai de curse, puteti så må cåutati mai departe. Så nu mi spuneti înså cå lumea în care tråiti ar fi vinovatå pentru nereusita voastrå. Dacå existå, mizeria existå în primul rînd în voi, în limitele voastre interioare. S au citit cårti si la lumina felinarului.“ 19 noiembrie – 22 noiembrie 1980 Miercuri, 19 noiembrie 1980 Am sosit ieri searå cu Andrei la Påltinis, dupå un drum extenuant, de 12 ore, cu masina. Pene de motor repetate: cåtre Dealul Negru am vrut så ne întoarcem în Bucuresti. Mai fiecare drum cåtre Påltinis a fost însotit de peripetii si de piedici, cårora Andrei se gråbeste så le gåseascå o semnificatie initiaticå: conjuratia realului si a precaritåtilor sale împotriva oricårei ascensio spiritualis. Påltinisul l am descoperit si de astå datå ca pe un „celålalt tårîm“: este o senzatie unicå, de intimitate în spirit, aceea pe care o am ori de cîte ori la sosire apuc drumul cåtre cåmåruta mansardatå a vilei 23. Pe Noica îl descopår de fiecare datå treptat, mai întîi prin fereastra luminatå, îngropatå în acoperisul de sindrilå, prin merele din geam sau prin cheia låsatå pe dinafarå în uså. În camerå este întotdeauna cald si miroase a tutun de pipå. Ne prinde mîna în mîinile lui, båtîndu ne încetisor dosul palmei, întru regåsire tandrå si pact reînnoit de statornicå prietenie. „Må pot lipsi de o cålåtorie mereu amînatå în Grecia, må pot lipsi de Bucuresti, dar de voi våd cå nu må pot lipsi. Ati venit într un moment bun: Scrisorile despre logicå si Cartea arheilor lîncezesc deocamdatå, asa cå sînt gata så vå slujesc pe voi. Tocmai må gîndeam cå noiembrie e cea mai frumoaså lunå a anului, e «timpul pur», singurul pe care omul nu l a poluat cu sårbåtorile si însemnele lui: e un timp suspendat între anotimpuri, cînd nu începe si nu se sfîrseste nimic, cînd nu e nici «sårbåtoarea recoltei», nici început de an universitar, nici o mare sårbåtoare sfîntå. E timpul nemarcat în vreun fel, singurul care te cheamå så tråiesti în nedeterminat. Am gåsit deci o scuzå pentru sterilitatea mea, citesc si astept, asemeni sfintei Tereza, så mi se întîmple ceva în cea de a saptea lunå, dupå ce må voi fi rugat zadarnic sase.“ Ne povestim, ca de obicei, råstimpurile. Andrei îi relateazå såptåmîna petrecutå în Germania, în urmå cu douå trei luni, la un oarecare simpozion. Interesant a fost så descopere cå germanii însisi încep så nu si mai afle satisfactiile doar în bunåstarea lor. Se simt coborîti la rangul de simplå anexå a planului Marshall, care i a pus pe linia unui Wiederaufbau, a unei reconstructii doar în plan material. Crima lui Hitler ar fi fost aceea de a fi distrus în råzboi toatå intelectualitatea Germaniei — îi mårturisea un interlocutor. „Americanismul“ a venit så se aseze tocmai în acest loc pustiit de catastrofa råzboiului. „Este teribil de interesant ce mi spui. Må bucur så aud cå ei însisi încep så si dea seama de propria lor precaritate. În 1948, Adenauer ar fi putut så i întrebe: «Vreti unt sau culturå?» Si îmi place så cred cå ar fi ales cultura. Dar el nu le a propus decît bunåstarea. Aståzi au unt din belsug si sînt prost asezati în culturå. Si asta se întîmplå cu o tarå care debuteazå în secolul XIX ca republicå a geniilor. Cînd, în 1808, la doi ani dupå Jena, toatå cultura germanå se regrupa la Berlin, rectorul Universitåtii era von Humboldt, catedra de filozofie o avea Fichte, pe cea de teologie Schleiermacher, iar pe cea de drept von Ihering. Vå puteti imagina cum aråta o asemenea universitate? În a doua jumåtate a secolului XIX, cînd nu mai au genii de calibrul acestora, germanii continuå så uimeascå Europa, pe un Renan sau pe un Taine, cu o scoalå teribilå de istorici, lingvisti sau filologi. Aståzi, de cîte ori întîlnesc un intelectual neamt de la noi care vrea så plece în Germania, îl întreb: «În ce Germanie vrei så pleci? În Germania untului sau în Germania culturii?» Iar dacå îmi råspunde cå în aceea a culturii, îi spun cå, paradoxal, o poate gåsi mai lesne aici.“ Ne întreabå apoi de Bucuresti, de planurile cu care am venit aici si de cårtile pe care le am adus cu noi. Pentru noi, Bucurestiul continuå så stea, de o lungå bucatå de vreme, sub semnul ofensivei „protocronismului“, simptom cultural al unui reînnoit complex de inferioritate care, atunci cînd capåtå virulenta unui moment ca acesta, sfîrseste mai întotdeauna prin „refuzul Europei“ si exaltarea valorilor estice si autohtone. Protocronismul mutå lucrurile din antinomia, sterilå pentru gîndire, a raportului universal particular si Occident Orient, si ajunge la excese care scot cultura din conditia de minimå puritate de care spiritul are mereu nevoie pentru a se dezvolta nestingherit. Si aici se întîmplå ceva ciudat. Cu ani în urmå, cînd Noica a izbucnit în cultura noastrå, el a venit în întîmpinarea nevoilor noastre de puritate moralå si de universalism al culturii. Cultura trebuia fåcutå în numele unui ideal tautologic, era o practicå spiritualå såvîrsitå cu gîndul la un „Dumnezeu al culturii“ si care îsi trågea forta tocmai dintr o constiintå exacerbatå a logicii ei imanente, din påstrarea marelui alfabet cultural al spiritului european si universal. În numele acestui ideal, Noica ne a trimis cåtre „marile texte“ si instrumente ale culturii, care erau surse în chip absolut, surse pentru un spirit care nu se închide în frustråri si orgolii regionale. El a reprezentat, pentru generatia noastrå, o garantie a spiritului în varianta lui culturalå, o purificatio spiritualis care trebuia mentinutå si propagatå tocmai prin accesul la sursele verificate ale acestei purificåri. Fiind vasul ce astepta så fie umplut si care, prin prezenta lui, putea da sens si adreså unui efort care altminteri s ar fi risipit si dispersat în nimic, noi am însemnat pentru Noica cel putin la fel de mult cît el pentru noi. „Noi sîntem, a spus într o zi un coleg de generatie, valul pe creasta cåruia s a înåltat Noica în urmå cu 10 – 15 ani. Si, într un fel, ar trebui så ne simtim aståzi trådati de el.“ Trådati de ce? Trådati pentru cå el s a gråbit så întrupeze în regional un efort de universalizare (europenizare) culturalå care la noi nu a fost niciodatå dus pînå la capåt, ci doar reluat, ca un blestem, mereu de la început. Noi eram încå asezati pe aceastå orbitå cînd am fost surprinsi de ceea ce ni se pårea a fi un pasoptism anacronic. Cînd nu puteam afla ce e cu noi decît fåcînd pînå la capåt ocolul prin cultura bimilenarå a Europei, Noica a început så vorbeascå despre „sentimentul românesc al fiintei“ si despre „spiritul românesc în cumpåtul vremii“, dupå ce, prin Eminescu sau Goethe, propusese oricårui tînår cultural un model de universalitate si de meditatie în absolut. În mod paradoxal, tocmai el, care ne a certat pentru superficialitate si ne trebnicie, a generat teme la îndemîna oricui si, în mod obiectiv, s a plasat în situatia de a putea fi invocat de toti aceia care flecåreau apåsînd pe o coardå facilå si cu sunet bine verificat. Aceastå revendicare a lui Noica, din douå directii diferite, a dat nastere unei situatii confuze pe care Noica însusi a alimentat o si în care, Dumnezeu stie de ce, s a complåcut cu o iresponsabilå gratie. Pentru cei care vin dupå noi, pentru cei care ridicå aståzi capul în culturå, aceastå situatie confuzå nu poate avea decît efecte nefaste. Cîti vor regåsi filonul cultural autentic, oferit nouå în stare purå, în aceastå micå båtålie culturalå în care unii îl invocå de pe pozitii culturaliste, altii de pe pozitii autohtoniste, iar altii, exasperati de primii si ultimii deopotrivå, îl combat si detestå de pe încå alte pozitii? Îi spun lui Noica toate acestea. „Dacå existå vreun punct de contact între mine si «autohtonisti», am så vå rog så nu l cåutati în latura de ridicol a problemei. Cînd m am aplecat asupra românescului, am fåcut o, cred, exasperat de zeflemeaua lui Caragiale. Nu poti så iei totul în zeflemea. Românescul nu se rezolvå numai în balcanism si în degringoladå parlamentarå. Existå momente ale seriozitåtii peste care nu poti trece usor numai pentru cå au sfîrsit lamentabil în demagogia urmasilor. Nu îmi este rusine så spun cå mi a plåcut la Paul Anghel efortul de a circumscrie, prin episodul '77, un moment al seriozitåtii.“ Låsåm lucrul så cadå. Îi vorbesc despre ce am de gînd så fac în zilele de aici. I am adus, definitivatå, traducerea la Ursprung des Kunstwerkes (80 de pagini) pe care am fåcut o, împreunå cu Thomas Kleininger, pentru volumul Heidegger care urmeazå så aparå în '81 la „Univers“. Vreau så discutåm, în zilele urmåtoare, despre problemele pe care le ridicå traducerea lui Heidegger în limba românå. Scrisoarea despre „umanism“ este si ea încheiatå, urmînd så aparå în ianuarie în „Secolul 20“. Trebuie så pregåtesc, zilele acestea, un mic studiu introductiv, de 10 – 15 pagini, si am un trac teribil, fiind vorba despre o primå întîlnire a culturii noastre cu o scriere heideggerianå de amploare. Nu stiu deloc de unde så apuc lucrul. Simt intens nevoia de a må sfåtui cu Noica. „Må întreb mereu — îmi spune Noica — dacå nu te ai gråbit cu Heidegger, dacå nu ai ajuns la el înainte de a fi trecut temeinic prin idealismul clasic german. Si mai am o rezervå în ce îl priveste. Îl consider un pustiitor, din specia lui Nietzsche, din specia celor care te dezvatå fårå så te învete ceva. El însusi a mårturisit cå nu a ajuns nicåieri. Si te întreb atunci: ai oare dreptul så dai aurul din Platon — de vreme ce vrei så te retragi din editia Platon — pentru zgura din Heidegger? E metal autentic si în el, dar si multa zgurå a oricårei pustiiri.“ E, poate, nedrept så îl judece astfel, måcar pentru faptul cå îi datoreazå imens: de la Heidegger a învåtat Noica så lase limba så vorbeascå si så asculte filozofia ascunså în ea; de la el, så mute orice problemå din fågasul în care ea se aflå îndeobste; de la el, faptul cå în filozofie te afli neîncetat pe drumul cåtre o idee sau în cåutarea acestui drum; de la el, cå orice råspuns adevårat deschide cåtre o nouå întrebare; si de la el, în sfîrsit, cå demnitatea filozofiei vine din obligatia si puterea ei de a gîndi Fiinta. Aståzi de dimineatå, în timpul plimbårii, Noica ne a vorbit despre conditia culturii umaniste. „În culturå, dragii mei, trebuie så poti face dovada rangului pe care îl detii. În culturå nu te nasti niciodatå în conditia de print; trebuie så obtii recunoasterea ei. Esti deci mereu în conditia fiilor nelegitimi ai lui Stefan, care trebuiau så facå dovada cå sînt os domnesc. Dar o datå ce sîngele regesc ti a fost recunoscut, nu te mai poti purta oricum. Comportarea ta trebuie så se aseze la nivelul a ceea ce ai dovedit cå esti. Voi ati obtinut deja conditia de printi si, ca atare, trebuie så vå comportati princiar în culturå; trebuie så vå onorati rangul si så dati ceea ce se asteaptå de la voi. De fapt ati ajuns în situatia cînd nu mai puteti pierde partida decît într un singur fel: nejucînd o. Dar ce înseamnå a o juca? Înseamnå a respecta imperativul cantitåtii, care în stiintele umaniste este decisiv. Toti cei care au fåcut o ispravå în umanisticå stiau o carte teribilå. Nu poti veni în culturå doar cu natura spiritului, cu înzestrarea lui animalå.“ Andrei îi invocå pe grecii secolelor V–IV. „Era oare gîndul lor îngreunat, precum este al nostru, de întreg balastul alexandrin al culturii? Ce trebuia så stie Platon în fond? Matematica lui se afla la nivelul cunostintelor unui elev de clasa a opta. Pentru el, filozofia nu avea decît douå secole de istorie, nu douåzeci, cîte numårå pentru noi. Cum se putea gîndi atunci fårå cantitate?“ „Pînå la urmå, observå Noica, este vorba mereu de educatie. Ceea ce vreau în fond så vå spun este cå în culturå spiritul nu se comportå natural, ci cultural. Cele douå secole de filozofie pe care le avea Platon în spate nu aråtau de fapt asa cum ne apar nouå aståzi. Cînd deschizi Diogene Laertios, vezi cå era vorba de autori si scrieri care nu au ajuns pînå la noi, dar care atunci dådeau continutul unei educatii. Listele unor lucråri care s au pierdut între timp sînt de ordinul sutelor. Pe de altå parte, noi nu stim nici ce reprezenta cultura Egiptului pentru un grec. Dar prin Egipt se trecea, asa cum au trecut Pitagora sau Platon, exact cum se trece aståzi prin Oxford, Sorbona sau Berkeley. Arabii, cînd au ajuns så însemne ce au însemnat pentru cultura Europei, nu au fåcut decît så si cultive spiritul. Se fåcea carte chiar sub cîte un copac, cum au fåcut ei, sau grecii chiar, de vreme ce pe timpul stoicilor se spunea cå pînå si ciorile din Atena discutau implicatia de tip conditional.“ Dimineata îi dådusem lui Noica traducerea la Ursprung des Kunstwerkes si seara ne întîlnim pentru a discuta pe marginea primelor cinci pagini, confruntate de Noica pe rînd. „Nu îti ascund cå am avut dorinta de a fi råu, singurul fel în care poti sluji cînd e vorba de verificarea unei traduceri. Si mai ales am avut ambitia de a vå prinde, pe Kleininger si pe tine, måcar cu o gresealå de germanå.“ Problema traducerii lui Heidegger are istoria ei, si deoarece ea a însemnat mult pentru mine, simt nevoia så o povestesc pe larg. În 1971, în Germania, am fost prima oarå tentat så traduc ceva din Heidegger, cu gîndul, cred, de a mi verifica germana. Acum îmi dau seama cîtå inconstientå era în proiectul meu. Nu numai despre germanå, dar si despre Heidegger însusi stiam prea putin pentru a putea bånui ce se ascunde sub cîte un cuvînt al lui. Am ales deci, cu deplinå seninåtate, Scrisoarea despre „umanism“, în care se reunesc toate temele gîndirii heideggeriene de dinainte si de dupå Kehre, expuse în cel mai pur jargon heideggerian si într un efort de totalizatoare justificare a întregii sale gîndiri. Bîjbîiam într un mod jalnic si rezultatul a fost un semiesec. Dupå sase sapte ani, ambitia mi s a retrezit, de astå datå cu constiinta cå nu mai e vorba de un simplu exercitiu personal, ci de confruntarea posibilitåtilor limbii noastre cu una dintre cele mai fascinante aventuri ale spiritului filozofic. Era vorba, pentru limba filozofiei, de o încercare în absolut. De astå datå am proiectat un volum cu studiile despre poezie si artå, în care piesa de rezistentå era Ursprung des Kunstwerkes. Pesemne cå as fi obtinut un rezultat discutabil si într un timp lung — începusem deja så traduc — cînd a avut loc o întîlnire pe care o consider „destinalå“ pentru soarta Heideggerului românesc: l am cunoscut pe Thomas Kleininger. Asezat în plinå „ahoretie“, în maladia lipsei de determinatii, cum lui singur îi plåcea så creadå dupå ce citise Sase maladii ale spiritului, Thomas preda, cînd l am cunoscut, o germanå specializatå pe profil, la Institutul de petrol si gaze, si îmi amintesc cå era foarte încîntat de cursul tehnic litografiat care tocmai îi apåruse. În rest, colabora cu editura „Univers“, fåcînd confruntåri, referate, cronici în limba germanå la „Cahiers roumains“ si traduceri din românå în germanå. Îmi fåcuse, la cererea editurii, confruntarea la Psihologia literaturii a lui Groeben si, cu aceastå ocazie, lucrînd împreunå douå zile, am descoperit în el o disciplinå si o putere de muncå extraordinare, dublate, de asemenea, de o inteligentå teutonå, rece si exactå. Toate aceste calitåti nu îsi gåsiserå investirea cea bunå si se afla în situatia mai rar întîlnitå la noi (unde lucrurile stau mai degrabå invers), de a poseda înzestråri si instrumente simultan cu absenta proiectelor. N am fåcut, cunoscîndu l si simtind cît de eficace ar putea deveni, decît så i trec lectia pe care, la rîndul meu, o învåtasem de la Noica. Am început så fac cu el (si împreunå cu Andrei) greaca si l am tentat cu „lista filozofilor“, care pentru el începea cu începutul — presocraticii —, dar si cu Spinoza, unde ajunseserå între timp lecturile si discutiile noastre såptåmînale. Înså cel mai mult m a atras ideea de a lucra împreunå Heidegger, lucru pe care, dupå ultima verificare a traducerii la Scrisoarea despre „umanism“, l am simtit ca inevitabil. Pentru traducerea lui Heidegger era nevoie de un creier complex, stiutor de filozofie, de ceva greacå, dar mai ales de românå si germanå în egalå måsurå. Era vorba deci de a realiza bilingvismul. Dupå ce, lucrînd împreunå, am låsat Ursprung ul în spate, am înteles cå dincolo de uniunea germanei cu româna obtinuseråm, prin hermeneutica textului, o sondå a gîndului pe care nu o poate realiza decît concernul a douå minti bine acordate. Am revizuit traducerea la Ursprung, într un interval de numai cîteva luni, de trei patru ori, si sînt pagini (ca aceea faimoaså cu Riss si cu Gestell) pe care am stat zile întregi. Ceea ce am realizat deci cu Thomas nu a fost numai un creier optim pentru traducerea lui Heidegger, ci, prin Heidegger si dincolo de el, senzatia de muncå sålbaticå, de dezlåntuire în spirit, pe care numai duelul a douå minti care si disputå ceva ce nu le apartine ti o poate låsa. Dar toate acestea nu pot fi povestite, si micul nostru eroism, dobîndit într o båtålie lipsitå de fast, trebuie så råmînå un secret al nostru, la care nu vor ajunge decît cei ce vor mai coborî, asumîndu si o såråcie esentialå, într o paginå din Heidegger. Joi, 20 noiembrie 1980 „Douå întrebåri proaste mi a pus Gabi, de cînd îl cunosc: ce cred despre moarte si de ce trebuie în fond så scriem cårti. La prima i am råspuns în mai multe rînduri, dar vreau aståzi så revin asupra ei. Mi se pare de neînteles felul în care de 7 000 de ani omenirea cultå se lamenteazå în marginea mortii. Cum de n am reusit în 7 000 de ani så vedem moartea în lumina ei bunå? Limba, care este întotdeauna mai înteleaptå decît noi, stie så spunå: «s a såvîrsit din viatå», care est un fel de «s a desåvîrsit vietuind», «s a împlinit». Orice moarte bunå este forma unei desåvîrsiri, a unei ispråvi cu cap si coadå. A întreba ce crezi despre moarte sunå ca si cum ai întreba despre tåcerea care se asterne dupå o simfonie. Nu poti så crezi nimic despre ea: crezi numai despre împlinirea care a fost simfonia. Eu as acorda eternitatea tocmai celor care nu au fåcut nimic în viatå si care nu au cum så se retragå din ea, de vreme ce nu au început si nu au încheiat încå nimic. «Meritå så tråiesti, spunea un prieten råposat, ca så poti citi în fiecare zi „Universul“.» Acestor simpli spectatori la spectacolul fårå sfîrsit al lumii, cititorilor de ziare si privitorilor la televizor, lor le trebuie acordatå vesnicia, ca despågubire pentru cå n au putut så desåvîrseascå nimic si, deci, så se såvîrseascå. Iar acum, dacå admitem cå moartea este un sfîrsit adevårat, si unul bun, atunci eternitatea bunå si adevåratå e aceea în care poti comunica cu departele tåu. A scrie cårti înseamnå a comunica cu departele tåu si a deveni constiinta lui mai bunå. Ce sînt cårtile omenirii dacå nu constiinta noastrå mai bunå? Ce este Eminescu dacå nu constiinta mai bunå a românilor? Si ce altceva îmi pot dori dacå nu så devin constiinta mai bunå a celor care mi urmeazå, a departelui meu în timp?“ Astå searå, Noica ne a citit o Selbstdarstellung, o „autoprezentare“, înfåtisîndu ne drumul såu în idee de la Mathesis la Scrisorile despre logicå. „Sînt bucuros så constat cå am lucrat întreaga viatå — stiut sau nestiut — la gåsirea unei scientia universalis, care nu este nici o stiintå a stiintelor, nici o cunoastere suspendatå în eterul filozofiei. «Hexagonul» despre care îi vorbeam lui Gabi în urmå cu cîteva luni nu este «sistemul» meu, ci o structurå întelegåtoare (modelul meu ontologic) laolaltå cu operatorii ei, cu instrumentele de decodare ale relatiilor de orice ordin — etic, istoric, artistic, filozofic etc. — si care, toate împreunå, dau continutul acestei scientia universalis. Deci, pe de o parte modelul ontologic «individual — determinatii — general» (IDG), care traduce structura idealå a fiintei si, prin nesaturårile lui, precaritåtile ei, pe de altå parte, polaritåti pe care le regåsesc operînd peste tot si care dau acestei «stiinte» un caracter functional — sinele si sinea, devenirea întru devenire si devenirea întru fiintå, a fi «în» si a fi «întru», limitatia ce limiteazå si limitatia ce nu limiteazå, în sfîrsit, contradictia unilateralå. Toate acestea le pot plimba peste întreaga realitate, fåcînd o pe aceasta inteligibilå la nivelul unei «stiinte» care este una a concretului si a vietii, nu una a abstractului, cum obtinea Descartes cu «stiinta proportiilor» sau Leibniz cu al såu «limbaj universal», sau cum încearcå aståzi så obtinå matematicile si logica. Important în aceastå scientia este cå am piciorul mereu pus în individual, cå îl salvez si îl validez, spre deosebire de orice altå mathesis care, vizînd universalul, sfîrseste prin a desconsidera sau a pierde individualul. Acest individual de la care «stiinta» mea pleacå fårå så l piardå nu este deci nici sacrificat prin urcarea la general (nu este elementul înghitit de multime sau partea de întreg), dar nu este nici individualul romantic al secolului XIX, care nu poartå în el generalul sau investitura lui. Aceastå mathesis universalis, pe care o proclamam într o manierå liricå în tinerete, o regåsesc acum, la sfîrsitul drumului, articulatå si împlinitå, prin modelul ontologic si cele cinci idei operatori.“ Vineri, 21 noiembrie 1980 Înainte de prînz, Noica m a chemat så i sparg lemne, drept pedeapså cå nu am vrut så fac plimbarea de dimineatå. Må astepta împreunå cu un tînår de 20 de ani, student la Teologie în anul I (o proaspåtå descoperire din Sibiu), pe care voia så l cunosc ca eventualå achizitie pentru editia Platon. Pentru Noica era decisiv faptul cå båiatul avea instrumentele puse la punct — greacå, latinå, ceva ebraicå, apoi germana, engleza si franceza. Ne despårtim de el si ne îndreptåm — ni se alåturase între timp si Andrei — spre cantinå. „Vå mårturisesc, dragii mei, cå încep så i judec pe viitorii cårturari si dupå fizionomie. Ati våzut: båiatul poartå ochelari, e blond limfatic si pare så aibå Sitzfleisch. Un corp nesportiv, greoi sau, dimpotrivå, uscat, e o primå garantie de ascezå de tip intelectual. Fizic vorbind, poate fi declarat «bun pentru carte». Vedeti cå am vocatie de negutåtor de cai în culturå. Nu mai vorbesc de sansa pe care o are din capul locului cu un tatå profesor de dogmaticå si deci cu o bibliotecå de toatå frumusetea chiar acaså. Îl intereseazå patristica si, în felul acesta, vreau så l prind pentru filozofie, trimitîndu l la sursele platoniciene si aristotelice ale patristicii. Må apropii de sfîrsitul Originii operei de artå. Lucru remarcabil fåcut, dar vå mårturisesc cå mi se rupe inima gîndindu må cît timp si cîtå energie au putut pierde Gabi si prietenul lui pe altarul lui Heidegger. Si vreau så i pun lui Gabi, cu toatå brutalitatea, o întrebare: cine este în fond Heidegger? Ce respect poti avea pentru un om care desfiinteazå totul si care, pînå la urmå, te îndeamnå så i citesti doar pe el si pe presocratici? Si încå ceva; este în Heidegger un lucru teribil de suspect: nu poate fi povestit. Stiti cum îmi place så må joc cu vorba «dacå n ar fi nu s ar povesti»; de vreme ce se povesteste, este. Orice fiintå, si mai ales fiinta unui gînd sau a unei cårti care are un început si un sfîrsit, poartå în ea epicul, «se povesteste». Vin acum si spun, råsturnînd: dacå nu se povesteste, nu este. În acest sens, Heidegger nu este. Gîndul adevårat are o desfåsurare, îsi poartå în el propria lui baladå, acel «stati så vå povestesc ceva». Or, la Heidegger, totul råmîne în înfåsurare, în cerc. Heidegger nu are baladå. L am ascultat în douå rînduri vorbind, o datå în 1941, a doua oarå în 1943, cînd am avut senzatia cå ascult aceeasi conferintå de cu doi ani în urmå. Îi acord un singur lucru: are hermeneuticå, obtine interpretarea individualului. Dar nici aici lucrurile nu sînt în ordine. A face hermeneuticå înseamnå a avea acces la forma individualului; fiecare individual îsi poartå în el propria lui formå si aceastå formå este necesitatea lui. Schiller a spus ceva extraordinar cînd a afirmat cå necesitatea unui lucru este forma lui. Heidegger are intuitia acestei forme ascunse pe care o poartå cu sine orice individual, dar fårå så aibå si o teorie a formei individuale. Nu are, cu alte cuvinte, elaboratå o logicå ca teorie a formei individuale. Si — dati mi voie så må laud — hermeneutica mea îi este superioarå måcar din acest punct de vedere; ea se bazeazå pe o logicå proprie stiintelor de tip hermeneutic, stiintelor spiritului, deci acelor stiinte care nu au pierdut individualul si forma lui. Logica aceasta, care îmi valideazå hermeneutica, este tocmai teoria formei individuale, «logica lui Hermes», cum am numit o, o logicå ce nu a pierdut concretul si care tocmai de aceea nu mai poate fi preluatå de matematici si de cåtre masini.“ Observ comportamentul despotic al lui Noica fatå de Heidegger, pe care îl închide în propria lui raportare la filozofia acestuia, cînd de fapt s ar cuveni så acorzi fiecåruia dreptul de a se întîlni cu gîndul altuia pe o cale proprie. Pentru mine, Kierkegaard e valabil în peratologie, pentru Noica, el trebuie respins pe linia modelului ontologic I D G (nu posedå treapta intermediarå, a determinatiilor, ci doar individualul si generalul, care, neputînd fi unite decît prin salt, oferå un model ontologic nesaturat sau, în plan subiectiv, genereazå drama). Invers, pentru Noica, Hegel e valabil potrivit modelului — realizeazå G D I —, dar pentru mine este nepreluabil peratologic (limita ca atare nu are nici o consistentå; totul e flux). La Noica, e tot mai mult vorba de o intransigentå prin blocaj în propriul gînd. Ce se întîmplå aici cu faimoasa „închidere care se deschide“? Astå searå a fost rîndul lui Andrei de a ne povesti etapa în care se aflå. „O så mi vorbiti, aståzi Andrei, mîine Gabi, despre cartea pe care o aveti în fatå“, ne spune Noica în timpul plimbårii. Cartea pe care si o vede Andrei dupå Pitoresc si melancolie este una despre tipul de gîndire artisticå, ca distinctå de gîndirea discursivå de tip speculativ sau stiintific. „Cel mai bine îi simt titlul în germanå: Das bildnerische Denken. Mårturisesc cå în mai tot ce am scris am plecat de la experiente nemijlocite, nu de la idei sau cårti. La mine este vorba mereu despre un bovarism pe dos: nu aplic cårtile în viatå, ci invers, un fapt de viatå må trimite la cårti. Îmi amintesc, de pildå, cå, îndrågostindu må prima oarå, m am dus så caut în Larousse la cuvîntul «iubire». În prima carte este vorba mai peste tot despre o ulterioarå rezolvare livrescå a unor probleme care fuseserå mai întîi de ordinul experientei: fericirea, lenea, fapta etc. Gîndul cårtii despre care mi cereti så vorbesc s a nåscut si el tot dintr o experientå, din contactul cu artistii, din nevoia de a mi pune în termeni limpezi problema dialogului meu cu ei. Pentru cå existå o realå dificultate a dialogului cu artistii; felul cum se naste si cum e formulatå ideea la ei este complet diferit în raport cu gîndirea speculativå. Ar fi înså gresit så expediezi problema acestui tip de gîndire, declarînd o haoticå, numai pentru cå înfrînge regulile logicii discursive. De fapt, multi dintre artisti au sonde si intuitii neînchipuite, pe care nu le poti obtine pe calea ratiunii obisnuite. Deci de la nevoia de a face posibil acest dialog ajung så caut o rezolvare în plan cultural, livresc. Sigur cå nu îmi propun så fac tot istoricul problemei, ci voi alege cîteva tipuri paradigmatice, de la care pornind, sper så obtin o caracterizare tipologicå a gîndirii de tip artistic. Si m am gîndit så må opresc asupra a trei momente: Goethe, care må serveste cel mai bine, apoi Leonardo si, din secolul nostru, Klee. Cu toti acestia intru, vrînd nevrînd, în problema cunoasterii inspirate, ca tip distinct fatå de cunoasterea discursivå. Intru apoi într o cunoastere care se realizeazå în act: a afla fåcînd, nu meditînd. În faptul de a face se instaleazå un raport misterios cu adevårul însusi: explicatia este înlocuitå aici cu expresia. În faza actualå, care nu e decît o simplå bîjbîialå, am în minte trei caracteristici ale discursului artistic: 1. cosmogonicul, ca variantå artisticå a ontologicului. Este vorba aici de o ontologie care se rezolvå în naturå, deci de ontologicul pe care filozofia l a pierdut dupå presocratici, pentru a l regåsi apoi cu romanticii, cu Schelling, Passavant, Goerres, Oken sau Carus; 2. caracteristica profeticului si oracularului, care då gîndirii artistice o alurå dogmaticå, iar în planul expresiei, aforisticul. Må gîndesc aici si la o sensibilitate specialå pe care artistul o probeazå în fata viitorului, detectabilå în orice miscare de avangardå, la avangarda ruså de pildå, la un Tatlin, Gabo, Pevsner sau Malevici; 3. în sfîrsit, globalismul, aplecarea cåtre ansambluri, raporturi, asezåri laolaltå. Propensiunea cåtre monumental, cåtre «privitul în mare», cåtre viziunea generoaså. Dincolo de aceste trei caracteristici, gîndirea artisticå pune în mod unic problema raportårii la materie. Artistii îmi apar a fi cei mai competenti gînditori ai materiei. Nu e vorba deci de o simplå tehnicå, ci de o competentå care merge pînå la detinerea capacitåtii de råsturnare a materiei, de depåsire a precaritåtii ei. Existå astfel în gîndirea artisticå o componentå alchimicå pe care o poti studia pornind de jos, de la problema atelierului, a retetarului etc. Partea finalå a cårtii o våd ca o raportare tipologicå a gîndirii artistice la aceea de tip speculativ si, de asemenea, ca examinare a beneficiilor pe care spiritualitatea contemporanå le poate obtine de pe urma gîndirii artistice: recuperarea individului, a puritåtii, a naturii, a materiei. În felul acesta realizez si legåtura cu cartea anterioarå: în Pitoresc si melancolie, problema naturii apårea în negativul ei, în timp ce aici natura ar apårea în pozitivul si în magia ei.“ „Am så må opresc mai întîi, începe Noica, asupra artistilor pe care i ai ales drept paradigmå pentru acest tip de cunoastere. Într adevår, Goethe te slujeste cu toate cele trei caracteristici pe care le distingi tu în gîndirea artisticå. Dar pe linia globalismului trebuie så întîlnesti si panteismul, asupra cåruia o så revin cînd am så må opresc asupra fiecårei caracteristici în parte. În ce l priveste pe Leonardo, eu våd în el mai ales splendoarea mecanicismului, una pe care stiintele au pierdut o: la Leonardo este vorba deci de o splendoare a mecanicismului de dinaintea stiintelor. Am rezerve, în schimb, asupra lui Klee. Nu ti se pare mai interesant van Gogh? La Klee e prea mult experiment, pe cînd la van Gogh totul este adevår. Må opresc acum asupra treptelor tale: cosmogonicul, profeticul si globalismul. În problema cosmogonicului må declar voit inocent. Am anulat deliberat problema, deoarece mi se pare cå înåbuså si îngroapå tot ce e spirit. În cosmogonic spiritul este, laolaltå cu omul, un element între elemente si, coborît la aceastå treaptå, el devine neglijabil. Ontologia îmi este oricum suficientå, de vreme ce implicå cosmogonicul ca un caz particular. Mult mai mult îmi spune, pe linia plasticii, profeticul. As dori ca ancora pe care artistul o are în viitor så fie aruncatå de plasticieni, si nu de naturile muzicale. Stiti cå obsesia mea este de a reabilita individualul, dar nu ca individual stingher, ci ca individual investit de puterea generalului. Påråsesc deci cerurile (generalul), pentru a le vedea oglindite în apele noastre. Dacå ajung så triumfe, naturile muzicale vor reabilita pe cale artisticå generalul, angelicul, si nu individualul de tip omenesc. Plastica în schimb, cu aplecarea ei cåtre individual, poate contracara, si o face constant, obsesia de a cåuta legi, de a urmåri doar realitåti de ordin general. De altminteri, cei mari råmîn în slujba individualului, chiar si atunci cînd cautå legi. Ce voia pînå la urmå Aristotel så prindå cu cele zece categorii ale sale, dacå nu individualul, dacå nu fiinta lui ti, a lui «ceva anumit»? Chiar si matematismul neokantianului Cohen terminå prin a pune kantianismul în slujba experientei, a unui concret determinat; la el, calculul infinitezimal este un mod de a împlînta infinitul în finit. Iar aståzi, stiintele spiritului au ajuns în situatia de a vrea så le domine ele pe cele ale naturii, regåsind idiomaticul, individualul, «clipa cea repede». Si atunci, te întreb: ai organ, cu artistul plastic, pentru concretul de mîine? Pentru cå muzica, dacå ne laså så simtim un viitor, o face dematerializînd. Iar trupul, individualul, nu e totusi doar «fratele porc», ci e cel care ajutå sufletul, ca în legenda aceea româneascå unde la moarte, sufletul, iesind din trup, se întoarce asupra lui si îl sårutå de sus pînå jos, multumindu i cå l a ajutat. În sfîrsit, globalismul. Am så vå spun ce cred despre el si despre panteism totodatå, pornind tot de la individual si idiomatic. Eu nu cred cå între epistemologie sau logicå, pe de o parte, si hermeneuticå, pe de alta, este o rupturå. Idiomaticul devine transmisibil cînd îi revelezi forma. Orice lucru se aflå în forma lui si poate nu pretuim niciodatå îndeajuns travaliul criticii si al hermeneuticii care se chinuie så facå transmisibilå aceastå formå a individualului. Existå deci si jos — cu hermeneutica — o republicå a formelor, asa cum existå una sus, cu logica. Iar dacå însumezi si înglobezi treptat formele de la care pleacå hermeneutica, obtii, la limitå, o teorie care laså în urmå forma ca formå individualå si terminå prin a elibera generalul. E o lentå trecere de la hermeneuticå la logicå si, invers, o procesiune în ambele directii. Totul, în spirit, e drum de jos în sus si de sus în jos, si nu doar o scarå a lui Iacob. Spun toate astea ca så întelegi de ce må tem de al treilea capitol, cel cu globalismul. Globalismul înfrînge aceastå dublå procesiune din viziunea mea: îngeri care coboarå si devin licurici, oameni urcåtori care devin îngeri. Globalismul care e, în fond, panteismul pierde si descinderea, si ascensiunea: totul e în tot, ordinea e datå, nu cåutatå, iar cåutarea råmîne doar de ordin poetic. Partea este înnobilatå de întreg, dar nu se poate ridica la nivelul întregului. Mizeria panteismului este cå înnobileazå si totodatå degradeazå partea. Ajungi atunci la viziunea monstruoaså a lui Goethe, cå doar totalitatea oamenilor înseamnå omul? Ce rost ar mai fi avut atunci Isus? Må tem deci så nu cazi în panteism cu globalismul tåu. Înså dincolo de toate acestea, må bucur cå în cartea ta, desi spui cå pleci mereu de la o experientå care îti apartine, nu te mai ocupi de tine: te ai desprins de soterie, de omuletul din tine. Spui cå si aici este o problemå a ta, dar de astå datå este problema mirårii tale, a lui tháumazein, de unde pleacå orice operå adevåratå. Ai deci tåria så te purifici uitînd de tine. Cåci tocmai aceasta este purificarea: puterea de a te spåla de murdåria sinelui tåu îngust. Si o faci cuminte, neostentativ, cu o mirare în imediat care te poate duce la o cunoastere esentialå a omului european sau, poate, chiar a celui de mîine.“ Sîmbåtå, 22 noiembrie 1980 Au trecut trei zile si prefata la Scrisoarea despre „umanism“ treneazå. Tot scenariul Scrisorii se învîrte în jurul a trei termeni: Sein, Seiendes, Dasein. Sarcina oribilå de a i face inteligibili pentru oricine. Noica îmi propune så explic fiinta, Sein ul, pornind de la dubla acceptie pe care ea o are în istoria filozofiei, si pe care Heidegger o mentioneazå, aceea de „esentå“ si „existentå“, aråtînd cå Heidegger a preluat „esenta“, deci latura pe care filozofia traditionalå a påråsit o în favoarea „existentei“. În fond, la Heidegger ar fi vorba despre un platonism mascat, de vreme ce nu se mai cautå ein Wahres, „ceva adevårat“, ci die Wahrheit, adevårul însusi, exact cum Socrate nu întreba ce este o fatå frumoaså, ci ce este frumosul. Ideea nu må satisface. Îmi trebuie ceva spectaculos, mai putin rece si tehnic, ceva simplu, limpede; „Secolul 20“ nu este o revistå de filozofie. Må gîndesc mai degrabå la o categorie stilisticå, la încadrarea lui Heidegger în specia titanismului modern al gîndirii, la asumarea unei sarcini extraordinare, care vine în råspår cu toatå traditia consfintitå a filozofiei, deci la o råsturnare de proportii, asa cum au visat si Kierkegaard, Marx sau Nietzsche. Toti acestia, Heidegger inclusiv, si au propus så mute omenirea din cîte o lungå habitudine, fie recuperînd o origine, fie proclamînd un timp viitor. Kierkegaard a atacat habitudinea credintei institutionalizate, care a pierdut nervul originii ei neotestamentare; Marx a atacat habitudinea istoriei tråite ca o mare experientå a servitutii; Nietzsche, pe aceea a unei pseudo specii umane, de care va trebui så ne despårtim cîndva „printr o activå uitare“; iar Heidegger, habitudinea pseudo gîndirii, de vreme ce gîndirea Occidentului a ajuns så gîndeascå, în locul fiintei, doar un simulacru al ei, o fiintå devenitå debuseu al tehnicii si practicii. Toti acestia au certat omenirea pentru locul unde a ajuns si au încercat så o repunå pe un fågas pierdut sau negåsit încå. Toti au ceva titanic, eroic, romantic, dar si utopic, quijotesc, nebunesc; toti sînt singuri în fata a cîte douåzeci de secole de istorie. Si toti sînt marii îngrijorati moderni ai omenirii. Noica a terminat între timp lectura traducerii la Originea operei de artå. În timpul plimbårii de dimineatå îmi spune cå este remarcabilå ca performantå. „Es ist eine Leistung, aber nicht eine Schöpfung. Nu mai poti întîrzia în performante, oricît de spectaculoase ar fi ele. Ai demonstrat, sau ti ai demonstrat, cå poti merge pe sîrmå; acum e cazul så te opresti si så ti reiei cantitatea, lecturile, dar mai ales så ti scrii Simbolismul limitei. Despre asta o så vorbim disearå. Acum as vrea så vå spun altceva. Recitind Originea…, cu problema «påmîntului», a lui Erde, si reamintindu mi si de interviul dat de Heidegger în «Spiegel», cu vorba pe care o citeazå si Gabi în studiul såu introductiv la Ursprung, cum cå våzînd imagini transmise de pe Lunå Heidegger s ar fi înspåimîntat, m am gîndit ce lamentabil pot sfîrsi unii la capåtul unei vieti de gîndire. N ai voie så cazi, cînd te cheamå Heidegger sau Cioran, în våicårealå, în lamentouri si spaime de tåran sicilian. Cum poti så exclami, ca Cioran, «à quoi bon avoir quitté Coasta Boacii»? Sau cum poti så te sperii cînd vezi oameni pe Lunå? Îmi imaginez cå asa s a întîmplat si cînd a fost descoperit focul. Cine stie ce båtrîn pråpåstios s o fi trezit så spunå: «Nu vå dati seama ce nenorocire ne asteaptå? Cade focul pe mîna vreunui copil, o så ardå pådurea; vai, vai, ce ne facem!» Må indispun toate viziunile astea catastrofiste; sincer så fiu, nu cred deloc în Marea Catastrofå si am si argumente pentru asta. Omenirea, acest mare animal, acest mare individ colectiv, ar trebui så simtå dacå este în pragul sfîrsitului sau dacå îl tråieste deja. Cînd te îneci ai un moment de supremå recapitulare a vietii tale, o iluminare pe care ti o då ultima clipå. Dacå am fi în plin înec, asa cum cred atîtia, dacå ar fi adevårat cå «numai un zeu ne mai poate salva», asa cum declarå Heidegger, ar fi imposibil så nu simtim, så nu avem convulsia dinaintea sfîrsitului, så nu ne recapitulåm istoria. Dar pot s o iau si altfel. Så zicem cå ne apropiem, cu anul 2000, de pragul sfîrsitului. Dacå e asa, tot ar trebui så ne bucuråm. Este oare putin lucru så fii ultima generatie a omenirii?“ octombrie – decembrie 1980 3 octombrie 1980 Meditez mereu, de cîte ori îmi vine în minte cazul lui Petru, la destinele neîmplinite din cultura noastrå. De cîte elemente tine o asemenea neîmplinire? Dacå låsåm deoparte problema conditiilor, a marilor factori inhibitivi externi, si tinem seama numai de natura interioarå a individului confruntat cu o sarcinå culturalå — pe care el si o asumå si si o impune printr o justå scrutare a traiectoriilor culturii din care face parte —, atunci apar douå tipuri distincte de ratare: una, care este totusi glorioaså si nu cea mai frecventå la noi, tine de însåsi exacerbarea constiintei destinului propriu. Ea apare sub forma urît constructivå a vointei de operå sau, în filozofie, a vointei de sistem. La nemti, cazul tipic este cel al lui Hartmann (vezi vorba lui Heidegger despre el, cu mersul din statie în statie, ca tramvaiul), iar la noi, cazul lui Blaga, cu monumentalitatea lui artificialå (opera våzutå ca „templu“ al persoanei, constructie de dragul constructiei). La aceastå categorie — „glorioaså“ — a neîmplinirii, destinul este gîndit în prea mare måsurå ca realizare de sine a eului, opera devenind o faptå cantitativ calculatå în raport cu „împlinirea vietii“. Trilogia valorilor de pildå, operå obositå, apare ca realizare exterioarå, ca un fel de pariu cu sine dus pînå la capåt, în timp ce Trilogia cunoasterii pare singura scriså cu verva ideii spontane. În acest prim caz, autorul nu îsi realizeazå conditia de simplu mediu traversat de idee, ci se resimte excesiv pe sine ca ins, mutînd accentul de pe operå pe realizatorul ei. Cealaltå formå de neîmplinire — si care la noi då regula — vine din absenta unei constiinte ferme a destinului propriu, adicå din incapacitatea de a gîndi fiecare gest cultural ca element al unei coerente de ansamblu. Viciul este aici tocmai lipsa de „construit“; viata ta devine o scenå a întîmplårii si a prilejului. Te lasi dirijat din afarå, fårå så selectezi oferta în raport cu unica articulatie a proiectelor proprii. Aceastå pierdere în fapte mårunte si ocazionale (cronici, articolase, emisiuni la radio, prefete, traduceri care îti sînt propuse — toate, forme de anexare la „întîmplårile“ climatului cultural) reprezintå calea curentå a neîmplinirilor noastre. Må uit fascinat la tabloul risipirii de o viatå a lui P., omul tuturor putintelor si tuturor nevrozelor în sfera culturii umaniste; zeci de poteci, påråsite de îndatå ce au fost încercate, cel mai adesea deschise de cîte o micå comandå socialå sau de cåtre un impetus necontrolat. În conditii de fortå interioarå, tentatia unei asemenea risipiri ar fi dat nastere la o poikilie de tip renascentist. Si apoi, toatå drama pe care o tråiesti în marginea acestei pulverizåri, cînd ai trecut dincolo de prima maturitate! Atunci, cåile tentate se multiplicå, sporind efectul de haos; încerci mereu „o loviturå decisivå“ prin care så råstorni o imagine consfintitå. Asa s a întîmplat cu ultima lui carte; mi l amintesc pe P. venind în urmå cu doi ani la Påltinis, nevrozat de trac, så îi asculte pårerea lui Noica, una la care tinea fårå så simtå si nevoia de a tine cont de ea — si îl våd parcå si acum adunîndu se din spaima neîmplinirilor lui, din ceata tuturor nesigurantelor si orgoliilor lui refulate, ridicîndu se înaintea noastrå si înfruntîndu ne cu aceastå Faptå a sa, cu acest Ersatz de destin. 5 octombrie 1980 Conditia „coruptå“ a geniului în comunitåtile moderne mici (temå obsesivå în Jurnalul lui Kierkegaard), deci într un socius care nu are uzanta întîlnirii cu ne obisnuitul, decît cel mult în forma puterii si în aceea, si mai degradatå, a evenimentului. În aceste conditii, ne obisnuitul cel mai greu de suportat, si de aceea reprimat, este geniul, pentru cå lui îi lipseste atît imunitatea de care se bucurå puterea, cît si aerul de firesc pe care acesteia i l conferå traditia. De îndatå ce existå o traditie a geniului, asa cum exista în Germania lui Goethe sau în cîte o cetate elinå („alte popoare au avut sfinti sau întelepti, grecii au avut genii“, spunea Nietzsche), geniul devine si el „ne obisnuitul firesc“, de care contemporanii au nevoie ca mijlocind între ei si o ordine superioarå. A avea „cultura geniului“ înseamnå så poti recunoaste cu bucurie ceea ce îti este intangibil superior si så accepti aceastå aparitie ca un prilej de ridicare mijlocitå deasupra ta, deci nu cu insatisfactia cå altul se aflå acolo, ci cu bucuria cå, laolaltå cu el, poti ajunge si tu. Cînd aceastå culturå a geniului existå, deci cînd geniul tråieste nu martirizînd, ci jubilînd, asemenea unui zeu domesticit, contemporanii lui cunosc o pasnicå depåsire de sine. Ce poate fi atunci, în acest sens exact, mai „înåltåtor“ decît prezenta în cortegiul condus de Empedocle sau la cina aceea imaginatå de Mann în Lotte la Weimar, cînd Goethe povesteste despre fiinta unui mineral? Extraordinara poveste a lui Márquez cu îngerul înaripat (simbolul ne obisnuitului) care cade, într o zi de furtunå, în curtea unui tåran, este mai întîi adorat de întregul sat, devine apoi obiect de curiozitate (ståpînul ogråzii percepe taxå de vizitare) si sfîrseste, vidat de orice continut, în curtea gåinilor, unde mintea tåranului îl repartizase pe temeiuri ornitologice. 9 octombrie 1980 Orice jurnal încearcå så anuleze caracterul oarecum clandestin al faptelor de viatå si, tinzînd så le introducå într o constiintå si memorie colectivå, el are nåzuinta secretå de a le mîntui de însemnele lor fatal subiective, trecåtoare si, pentru ceilalti, neinteresante. Pentru ca relatia mea cu Noica så devinå mai mult decît un fapt de viatå, este nevoie, în primul rînd, ca ea så avanseze în zona exemplarå si obiectivå a spiritului, deci så intre în spatiul privilegiat al relatiei dintre pieså si spectator. Paradoxul constå înså în faptul cå exemplaritatea nu poate fi obtinutå decît prin exceptie, pentru cå, în lumea spiritului, orice regulå viitoare are la origine exceptia. Nici un mister nu ar putea fi reprezentat dacå s ar consuma în spatiul categoriilor obisnuite ale umanului: tocmai extra ordinarul lui produce în ceilalti nevoia si nåzuinta de a l imita. În al doilea rînd, este nevoie ca acest fapt de viatå, care poartå în el germenele exemplaritåtii, så fie transformat într un document al spiritului, deci så fie consemnat si înregistrat. Înså pentru aceasta ar fi suficiente o permanentå trezie a mintii si simpla tenacitate — capacitatea primordialå a oricårui evanghelist, a biografului lui Ignatiu sau a lui Eckermann, care, ea singurå, a fost de ajuns pentru a izola o experientå unicå si a o sustrage indistinctiei fundamentale care ståruie asupra actelor vietii. Nu e totusi cu putintå mai mult? În jurnalul lui Eckermann nemultumeste tocmai faptul cå autorul lui nu e decît un documentarist, un partener fårå destin la o aventurå la care nu stie så asiste decît decent; un personaj fårå ambitii, care nu se cautå si nu se gåseste, simplu subiect al unei admiratii care nu i laså decît libertatea consemnårii. În schimb, în paginile acestea existå o dublå miscare: pietatea, care este o formå a supunerii fårå conditii si care deplaseazå accentele de pe tine pe celålalt, se retrage treptat, fåcînd loc unei cåutåri care reorienteazå întregul scenariu si transformå imitatia si admiratia într o diversiune menitå så ducå la instaurarea unui nou eu. Acest orgoliu, pågîn si modern deopotrivå, genereazå un tip de mister în care eul primitor nu se livreazå decît în vederea gåsirii sale. A apårut aståzi vorbirea pe care am fåcut o la ultima carte a lui Andrei. Forma în care a fost publicatå este rezultatul unor tåieturi combinate, parte acceptate, parte survenite dupå ce am våzut spaltul, deci operate fårå voia mea. Fac inventarul pasajelor suprimate de George Ivascu si våd în fiecare optiune a sa cîte un fragment ilustrativ la ceea ce ar putea deveni cu timpul o ramurå de sine ståtåtoare a sociologiei culturii: patologia culturii. Ce rol poate juca în aceastå morfo patologie culturalå redactorul unei reviste? Dacå functioneazå coerent în acest univers, atunci o analizå atentå a interventiilor sale are så circumscrie întocmai un simptom de boalå sau maladia însåsi. De pildå: din propozitia „Au urmat sase ani în care autorul însusi a învåtat så tacå…“, G.I. a eliminat „în care autorul însusi a învåtat så tacå“. Ce fenomen de patologie culturalå a evidentiat aici suprimarea? În lumea spiritului, tåcerea poate avea cel putin urmåtoarele semnificatii: 1. Dialogul, ca formå de miscare a spiritului, este o alternare a vorbirii cu tåcerea. A nu sti så taci înseamnå, în aceste conditii, a tine spiritul pe loc, a monologa prosteste, a te învîrti în cercul finit al propriului tåu spirit. Deci, hemoragie verbalå, logoree. 2. Tåcerea este, în alt sens, un principiu autodidactic, e etapå necesarå în orice Bildung, paidee. Este acea perioadå de „primim marfå“, de regenerare spiritualå, de reîncårcare a bateriilor etc. În orice biografie culturalå trebuie så existe momente cînd nu produci, ci doar consumi culturå, cînd trebuie deci så taci. A nu tåcea înseamnå acum a tautologiza, a bate pasul pe loc, a muri în neprimenirea propriei tale substante. 3. Tåcerea mai poate apårea fie ca o formå de recunoastere a neputintei în fata sarcinii de a rosti esentialul, fie ca recunoastere a faptului cå nu ai nimic esential de spus. Heidegger scrie: „Omul trebuie, înainte de a vorbi, så asculte din nou glasul Fiintei, cu riscul ca sub semnul acestei chemåri exigente så aibå putin sau rar ceva de spus. Numai astfel i se restituie cuvîntului caracterul nepretuit al esentei sale, iar omului låcasul pentru a locui în adevårul fiintei.“ Deci a nu tåcea înseamnå acum a råmîne în superficiile lucrurilor, a superfluiza, a introduce inflatia în spatiul verbal. 4. Tåcerea poate fi o formå de demnitate a spiritului, o formå de protest. Intri în tåcere atunci cînd în jurul tåu se vorbeste prea mult si indemn. A nu tåcea înseamnå acum a participa la conjuratia imoralitåtii cuvîntului. 5. În sfîrsit, „a învåta så taci“ poate fi înteles ca un corectiv comportamental bazat pe experienta negativå a efectelor vorbirii. Tåcerea devine astfel expresia întelepciunii dobîndite traduse ca prudentå. În conditii de patologie culturalå, tot ce este context polisemic este preventiv suprimat. Instanta „supervizoare“ nu mai face efortul fixårii sensului; de îndatå ce discursul prezintå cele mai vagi urme polisemice, el este suprimat avîndu se în vedere posibilitatea, cît de micå, de manifestare în mintea cititorului doar a sensului (fie si vag) „subversiv“. Tot evantaiul de sensuri este sacrificat întru prevenirea aparitiei acelui unic sens vinovat. Nu se mai pune problema så fii înteles: cåutarea intentiei, deci fixarea sensului, este întotdeauna o operatie incertå si riscantå. („De unde stim noi în fond cå asta a gîndit?“) Precaut, cert, eficace este så elimini sursa ambiguitåtii. De pildå, în cazul de mai sus, contextul articolului aråta clar cå este vorba de sensul „2“, de tåcerea cu valente didactice, tåcerea acumulativå, regeneratoare. Înså atîta vreme cît existå si sensurile „4“ si „5“, în chip preventiv enuntul polisemic este suprimat. În conditii de patologie culturalå, un bun redactor trebuie deci så cultive în chip profesionist suspiciunea. El trebuie så fie în permanentå stare de alarmå si så vadå în orice autor un mic diavol care încearcå la tot pasul så l påcåleascå cu ajutorul cuvintelor. Ridicolul este în aceste conditii asumat; orice pîndå îsi creeazå propriile ei fantasme, si acest biet bolnav începe så semene teribil cu personajele acelea care tin mereu un ochi închis — paradoxalul ochi al pîndei — într o lume de suspecti instituitå de propriul lui delir. Fenomenele de îmbolnåvire ale unei culturi trebuie explicate în principal prin anularea relativei autonomii de care are nevoie orice culturå pentru a fi sånåtoaså. Patologia culturii este un caz particular de heteronomie; o societate ajunge så se raporteze la culturå exact cum se raporteazå oamenii în general la naturå: prin interventii care deregleazå definitiv sistemele autonome de feed back. Pentru orice formå de existentå care functioneazå pe modele organice, autoreglarea este un principiu suveran: interventiile din exterior sînt fatale. O culturå îsi pierde calitatea organicului atunci cînd nu si poate dirija dezvoltarea pe baza „selectiei naturale“, ceea ce aici înseamnå în primul rînd recunoasterea spontanå a valorilor culturale în imanenta lor. Asa cum natura devine bolnavå atunci cînd nu mai e capabilå så si evacueze stîrvurile, tot astfel, în lumea culturii, patologia se declanseazå prin inhibarea din exterior a functiei de eliminare sau devorare a „stîrvurilor“ culturale, a nonvalorilor. Cultura respectivå devine un soi de organism pestilential, în care ceea ce este bolnav si putred eliminå tot ce este valoare autenticå. Inhibarea selectiei naturale påtrunde în universul culturii din clipa în care este afectat actul prin care acest univers se constituie: „selectia cadrelor“. Este un fel de boalå a nasterii, care are drept rezultat un simulacru de viatå culturalå. Cînd, la un moment dat, de pildå, s a simtit nevoia epurårii schemei de cercetare — lucru care din punctul de vedere al imanentei valorilor era absolut necesar — selectia s a fåcut, aproape fårå exceptie, exact împotriva principiului imanentei, heteronomic. În felul acesta, un mediu patogen este consfintit ca mediu cultural. Tot ce emanå de la el va purta deci stigmatul bolii: cårtile sale, revistele sale etc. sînt produse bolnave. De aici apare o patologie a industriei culturale; asa numitului Kulturbetrieb i se cere så fie rentabil în conditiile în care produsele sale sînt indigeste, deci invandabile. Critica, acea constiintå de sine a oricårei culturi, forma ei supremå de feed back, este atinså la rîndul ei de boalå si devine înregistrabilå — în rubricile acestei metafore prelungite — la capitolul „bolile sistemului nervos“: schizofrenizînd, ea laudå ceea ce trebuie så critice, si invers. Desigur, toatå aceastå imagine este împinså la limitå, oarecum „idealizatå“, pentru cå dacå toate aceste relee culturale ar fi integral si definitiv atinse, råul ar obtine puritatea de cristal a lumii basmelor. Ceea ce este încå viatå, sånåtate, valoare se instituie înså mereu agonic, firav, uneori aleatoriu, alteori prin fente si manevre excesive sau, pur si simplu, frizînd nebunia — nebunia firescului. 10 octombrie 1980 Orice carte, o datå nåscutå, ascunde în ea propria ei retetå. Poti deveni autor de îndatå ce ai aflat acest lucru; poti deveni adicå un harnic multiplicator al propriei tale scheme mentale pe care o muti, mai mult sau mai putin arbitrar, de pe un material pe altul. Am fost tentat de pildå, urmînd aceastå exterioritate, ca imediat dupå Tragicul så scriu o carte pe tema simbolului. Cårtile s ar fi putut aduna astfel ca mårgelele pe atå si as fi putut chiar tråi cu senzatia cå sînt harnic. Mi s a pårut înså mai interesant så scormonesc la rådåcina unui început de gînd si så dau astfel îndeletnicirilor mele un sens de necesitate. Aceastå action de puiser — schöpfen — cu cît devine mai maniacalå, cu atît este mai purificatoare si mai fecundå. Cei mai multi autori nu coboarå niciodatå în noaptea unei idei. Existå întotdeauna în culturå un mister al începutului, care se manifestå prin aceea cå orice început este întîmplåtor. Poti începe de oriunde si chiar începi de oriunde. Aceastå libertate a începutului se cere înså anulatå în caracterul constrîngåtor al felului în care continui. Istoricii literari sau cei de artå nu continuå de fapt niciodatå; ei încep mereu, acceptînd astfel så tråiascå oarecum la voia întîmplårii. „Gîndeste te, cînd scrii, la cititorul tåu ideal sau la omul pe care îl respecti cel mai mult.“ La cine se gîndeste oare Noica atunci cînd cade în metafizica ciobånasului si a „arcului carpatic“, care, Doamne, dincolo de geschmacklos ul ei, nu ar fi cu nimic vinovatå, de nu s ar recunoaste acolo, ca într o pocitå oglindire, mintile înfierbîntate sau cinice ale zbieråtorilor de profesie? Ce stranie si, pentru el, compromitåtoare întîlnire. Dar pentru noi, Noica va trebui så råmînå mereu altceva: îndemnul si stiinta de a face un simplu si tåcut pas în luminå. 17 octombrie 1980 Sînt tentat cîteodatå så consemnez, acum cînd toate si au primit obsteasca lor semnificatie, acele „povesti cu corbi albi“ al cåror martor si, uneori, fals erou am fost: adunårile grotesti în care urmau så se facå si desfacå destine, cu uri sålbatice care izbucneau de sub zîmbete poleite, cu lungi executii pregåtite din umbrå — toatå adunåtura aceea de profesionisti ai råului, uniti prin legåtura inferioarå a frustrårii si imposturii, adusi de valul strîmb al vietii în situatia dramaticå de a opta între onesta umilitate care i sade bine nescolirii si împroscarea a tot ce îti este superior, ca solutie colectivå si deznådåjduitå de supravietuire. Sînt deci tentat uneori så circumscriu aceastå expectoratie azvîrlitå, prin jocul urii si al întîmplårii, pe obrazul oricårei fapte care nu are de partea ei decît „fortele plåpînde ale vesniciei“. Înså as gresi fåcînd astfel. Cînd Odiseu coboarå în Infern, umbrele mortilor se îmbulzesc în preajmå i så primeascå sînge pentru a învia o clipå, pentru a reveni o clipå la cuvînt. Toate aceste sanguine luåri de cuvînt sînt false înfiintåri; fiecare umbrå bea sîngele, vorbeste si apoi pleacå de unde a apårut, din nicåieri. Orice jurnal adevårat trebuie så fie zgîrcit cu sîngele lui, trebuie så se fereascå de a atinge cu spirit, numindu i, pe cei care nu au de partea lor decît fiinta prezumtivå a råului. Trebuie deci så må feresc så trag dupå mine tot acel sinistru moloz uman pe care l am cunoscut atunci si så må tem, travesat de un fior magic, cå simpla lui invocare ar putea institui, o datå mai mult, råul si moartea. („În viatå încå — spunea despre ei I.T. — sînt morti fårå så o stie; le mai cresc doar unghiile si pårul.“) La pagina 222 din De l'inconvénient d'être né, portretul pe care Cioran i l face lui Noica: „D. este incapabil så asimileze Råul. El îi constatå existenta, înså nu l poate încorpora gîndirii sale. Si din Infern de ar fi så iaså, nimeni n ar sti o, atît de sus råmîne, în spusele sale, deasupra a tot ce l lezeazå. În ideile sale ai cåuta în zadar cea mai micå urmå a încercårilor prin care a trecut. Din cînd în cînd are reflexe, reflexe doar, de om rånit. Opac în fata negativului, el nu îsi då seama cå tot ceea ce posedåm nu este decît un capital de ne fiintå. Si totusi, bunå parte din gesturile sale dezvåluie un spirit demonic. Demonic fårå så o stie. Este un destructor obnubilat si sterilizat de Bine.“ Privit înså mai îndeaproape, demonismul såu îmbracå forma unui fanatism cultural. Noica crede în culturå fårå rest. Cu alte cuvinte, el nu poate accepta cå aici nu este vorba pînå la urmå decît de crearea unei diversiuni menite så ne ascundå pateticul situatiei de a ne afla singuri în fata absentei lui Dumnezeu. Suferind de un exces de sånåtate, el terminå prin a fi un mutilat pe dos. Prin natura lui chiar, Noica este incapabil så gîndeascå spiritul în tensiunea pe care o comportå insertia acestuia în finit si så l coboare astfel la proportia påmînteascå a fiintelor constiente finite. El se comportå asemenea cuiva care, în entuziasmul mersului, uitå cå terenul pe care pasul era cu putintå a luat sfîrsit. Impermeabil la realitatea pråpastiei, nu ar avea nici måcar surpriza cåderii sau, confruntat cu iminenta ei, ar fi, oricum, capabil så producå sofismul necesar pentru a transforma pråbusirea într o formå exoticå a deambulatiei. Refuzul gîndirii lui C. si felul în care ne contestå nouå dreptul de a avea constiinta dimensiunii relative si iluzorii a culturii merg la el mînå în mînå. Autoritatea lui Noica este realå cînd opune culturalismul diferitelor variante de neslefuire a spiritului, fåcînd din culturå forma supremå de igienå a mintii. Ea devine înså demonicå, tiranicå si negativå, atunci cînd, în locul unei luciditåti îngrijorate, pune seninåtatea de nimic tulburatå a unui spirit care jubileazå fårå mobiluri ultime. 10 decembrie 1980 Existå oameni cultivati si inteligenti, care pot spune oricînd ceva plin de spirit cu privire la orice subiect si în orice împrejurare. Ei pot fi stråluciti, fermecåtori, rafinati pînå la refuz, dar totul, în acest caz, nu este decît jerba unei minti rutinate cultural, care nu a ajuns så aibå un punct de vedere asupra lumii si så îl desfåsoare unitar, suveran si coerent asupra oricårui detaliu al ei. Aceasta este poate deosebirea dintre gîndirea speculativå si „simpla“ culturå de raså a oricårui intelectual rafinat. Traducerea, cînd e umilitate asumatå, pateticå intrare în tåcere prin supunerea la cuvîntul altuia, seamånå cu muncile eroilor la grajduri de regi. „Se spun atîtea nerozii pe seama mîndriei — iar crestinismul ne a fåcut så o resimtim chiar ca pe un påcat. De fapt: cine pretinde si obtine de la sine ceva måret trebuie så se simtå foarte departe de cei care nu o fac — aceastå distantå este interpretatå de cåtre ceilalti ca o «excelentå pårere despre sine»; înså acela nu cunoaste distanta decît ca muncå neîncetatå, luptå si izbîndå, de zi si noapte: din toate acestea ceilalti nu stiu nimic.“ (Nietzsche) 22 decembrie 1980 A treia zi de la operatie. Sînt singur în salon si, desi aproape tintuit de sonde, am o paradoxalå stare de bine. Simt cum îmi renasc apetiturile culturale. Deschid la întîmplare Vorträge und Aufsätze a lui Heidegger si cad, în chip uimitor, pe aceastå paginå din Wer ist Nietzsches Zarathustra? : „Cåtre sfîrsitul celei de a treia pårti din Asa gråit a Zarathustra, un fragment este intitulat «Convalescentul» (Der Genesende). Convalescentul este Zarathustra. Genesen, «a vindeca», este unul si acelasi cuvînt cu grecescul neomai, nostoV. Întelesul este: «a se întoarce la sine» (…). «Convalescentul» este cel care se reculege în vederea întoarcerii, pentru întoarcerea în propriu i destin. Convalescentul se aflå pe drum cåtre el însusi, în asa fel încît el poate spune despre sine cå este.“ Rîndurile acestea îmi par cu atît mai mult a mi fi „adresate“, cu cît regåsesc aici nostos ul, pe care, în urmå cu zece ani, îl consideram un motiv metafizic fundamental, sperînd så realizez în jurul lui o întreagå „metafizicå a întoarcerilor“. Acum, cînd må simt atît de binefåcåtor asezat sub forta acestei „întoarceri destinale“, regret cå nu am dus lucrul pînå la capåt. În boalå sau suferintå trupul ni se transformå dintr o datå din prieten în dusmanul cel mai opac al singurului principiu de continuitate existent în noi: spiritul. De abia atunci, în aceastå arvunå a mortii, simti cîtå imperfectiune este ascunså în tainitele unei specii pe care o låudåm cåtårati în permanentå pe superficiile ei. Problema gravå este cå în asemenea împrejuråri nu mai e vorba de bietul sine îngust, de care nu mai conteneste Noica så si batå joc, ci de un atom de spiritualitate, de un principiu al persistentei de care sîntem deposedati de pe pozitiile unei formatiuni perisabile. 19 ianuarie — 25 ianuarie 1981 Luni, 19 ianuarie 1981 Simt cum jurnalul meu începe så cadå într o anumitå monotonie a scenariului. Îl pîndeste repetitia exteriorului, acel „sînt din nou la Påltinis cu Andrei…“. De astå datå înså nu sînt cu Andrei, ci cu Sorin Vieru, de care må leagå, de aproape 15 ani, o prietenie ce se consumå capricios, în doze imprevizibile, o prietenie fåcutå din admiratie si tristete si din nu stiu ce senzatie stranie de portelanuri rånite. Sorin Vieru a fost prima „victimå“ pe care a fåcut o Noica dupå ce, în 1965, a intrat la Centrul de Logicå. Dintre tinerii de acolo, Noica s a oprit asupra lui; l a învåtat greacå, deschizînd pur si simplu împreunå Categoriile lui Aristotel si fåcînd gramaticå „pe viu“, în ritmul în care textul o cerea. Formula i s a potrivit lui Sorin si, mai tîrziu, cînd a fost inauguratå editia Platon, era singurul din echipa volumului I care nu trecuse prin facultatea de clasice. Lucrul acesta nu l a împiedicat så aibå, cu Alcibiade I, una dintre cele mai bune traduceri ale acelui începåtor volum tatonant. Noica a sperat så l îndepårteze cu vremea de logica fåcutå ca pur exercitiu în sine sau, mai degrabå, så l facå s o reîntîlneascå dupå ce ar fi executat un vast ocol prin metafizicå. Asa a început acel extraordinar curs privat despre Fenomenologia spiritului a lui Hegel (1967?), în care Noica m a prins si pe mine, dupå ce må cunoscuse în treacåt, la Wald acaså (în vestibul), unde eu venisem pentru o clipå så iau o carte, iar Noica tocmai îsi punea cu sfiosenie galosii, pregåtindu se så plece. S a bucurat pesemne cå vedea „un tînår adevårat“ (nu depåsisem 25 de ani, vîrsta pînå la care considera el cå antrenamentul cultural poate da roade optime) si peste cîteva zile îmi trimitea vorbå prin Sorin, invitîndu ne så venim såptåmînal la el acaså (pe atunci ståtea în Berceni) pentru cursul hegelian. Sorin råmîne astfel legat în memoria mea de relatia pe care am început o atunci cu Noica si nu am så simt decît pårere de råu cå una dintre cele mai rafinate minti speculative — în discutiile noastre avea o strålucire care ne punea în umbrå pe noi ceilalti, poate si pe Andrei, mai tîrziu, cînd am fåcut în trei un seminar cu Meditatiile metafizice a lui Descartes — ne a påråsit cu vremea, închizîndu se în logica lui, în care tråieste de fapt inconfortabil, suferind cå nu are mai mult de zece auditori si încercînd uneori evadåri disperate în poezie, în eseu sau în cîte un dialog din Platon. În persoana lui, Noica s a izbit mereu de un mare sovåitor, în fond de acea pacoste care bîntuie adesea cultura noastrå, a celor care refuzå „så atace“, låsînd viata så vinå peste ei si så i manevreze dupå bunul ei plac. Sorin este de fapt un astenic, bîntuit de o înzestrare pe care morbida lui neîncredere în sine a boicotat o, aproape a reprimat o, fåcînd astfel totul pentru a se aseza în tabåra celor care si tråiesc înfrîngerea într o manierå fictivå si proiectivå, înainte de a fi dat vreo båtålie, deci înainte de a fi cunoscut fiorul înclestårii cu materia rezistentå a ceva din afara sa. Speriat de tot ceea ce ar trebui så întreprindå, usor valetudinar si fåcînd din propria lui risipire si inertie carcasa în care se refugiazå pentru a se ascunde si suferi, a terminat prin a declara cå face parte din specia „consumatorilor culturali“ si nu a „producåtorilor“; si cå, mai mult decît scrisul, îl atrage ideea de a acumula pentru propria lui plåcere, cå se simte un vesnic student si cå îl bîntuie gîndul de a si relua latina si de a se apuca så învete ebraica. A acceptat cu greu så înceapå traducerea dialogurilor logice din Platon, pentru volumul VI al editiei, si acum, cînd scriu toate acestea, îl aud råsfoind o editie greco latinå a lui Parmenide si scotînd cuvinte. Tråieste de pe acum tracul serii de mîine (asa cum l a tråit intens pe cel al venirii aici), cînd Noica l a „programat“ så ne povesteascå destinul såu cultural si så ne spunå ce anume îsi vede în fatå si din ce vor fi alcåtuite „operele lui complete“. Må uimeste îndîrjirea lui Noica, aproape inadecvarea lui fatå de Sorin, pe care, dupå 15 ani, continuå så l confrunte cu regula eficacitåtii, cînd celålalt s a asezat sub semnul mai lenes al Orientului, al meditatiei care nu trebuie så se converteascå cu orice pret în faptå si „ispravå culturalå“. În orice caz, din întîlnirea lor astept lucruri spectaculoase, pentru cå Noica este în plinå aventurå logicå, cu acele Scrisori din care a publicat deja douå în „Viata româneascå“. Jocurile noastre vesperale au fost inaugurate de Noica. „Mi am propus så vå vorbesc aståzi despre etapa în care am ajuns dupå Tratatul de ontologie. Pericolul cel mare era de a intra în entropie, în «moarte termicå». Tin minte de altfel cå dupå ce am terminat Tratatul Gabi m a întrebat ce îmi mai råmîne de fåcut de acum înainte, invitîndu må, cred, så må pregåtesc pentru o lungå vacantå.Or, må bucur så våd cå în entropie nu am intrat decît pe planul prieteniilor, al relatiilor afective (nu må mai simt capabil de noi prietenii), dar nu si pe plan cultural. Am încå bucuria noutåtii, pot încå så citesc ce apare prin lume, simt cå mai am cîte ceva de spus, pot încå så învåt cuvinte la germanå — nu stiu dacå v am spus cå m am apucat så scot cuvintele necunoscute din dictionarul lui Schroff si cå am ajuns la litera S. Douå lucruri m au fåcut så continui si så mi gåsesc o nouå ciclicitate si ordine. Mai întîi este prost, spun eu, så ti termini viata cu o împlinire, si nu cu un rest. Sfîrsitul nu trebuie så te prindå în înghetul unui lucru ispråvit. Nu trebuie så pui mîinile pe piept si så provoci sfîrsitul, asteptîndu l. Firesc este så nu stii de el si så fii surprins în plin gest. Ca si orice problemå care este adevåratå numai dacå, rezolvatå fiind, laså un rest, la fel si orice viatå adevåratå trebuie så lase un rest, nu doar o împlinire. În al doilea rînd, speram ca dupå terminarea Tratatului så l oblig pe un Carnap så spunå: «Nu am ce face; metafizica are sens». Or, nu cred cå am reusit acest lucru. Acum astept de la Scrisorile despre logicå consolidarea pozitiei mele metafizice. Iatå deci douå motive care må fac så rezist si care îmi dau dreptul de a nu må låsa tîrît în entropie. Si mi am obtinut, cred, o anume ciclicitate: la douå luni o datå îmi iese un capitol din Logicå, unul din Cartea arheilor si un fragment din Jurnalul de idei. Dar poate cå Sorel o så må întrebe cum de am curajul så cobor în arena în care s au exersat Aristotel si Russell? Am så vå mårturisesc cå fac lucrul cu umilintå, dar fårå sfialå. La vîrsta mea nu mai poti avea sfialå. Cobor deci umil în arena unde Aristotel si Russell au fåcut ispråvile pe care le au fåcut, dar cobor cu gîndul cå ei au låsat totusi probleme deschise, cå au låsat deci destul loc în care så må pot înscrie si eu pentru a mi prezenta micul meu exercitiu. Înså tot în aceastå etapå se mai întîmplå si altceva. Simt tot mai mult nevoia de a face prospectii în zonele spiritului, ale mintilor tinere; simt nevoia så regåsesc flacåra vietii într un ceas cînd începe extinctiunea. Poate îmi caut astfel, indirect, posteritatea? Nu stiu, dar tentatia prospectiunilor, înclinatia de a gåsi zåcåminte spirituale, se trezeste periodic în mine. De astå datå am fost provocat de o întîmplare din afarå. Mi s a cerut în mai multe rînduri så l conving pe Eliade så facå o vizitå în tarå. Mi a venit atunci urmåtoarea idee: så le spun celor care îmi cer asta cå nu avem nevoie så l aducem pe Eliade în tarå, pentru cå, de fapt, îl avem în tarå, si nu o datå, ci de douåzeci si douå de ori. Dacå sînt aståzi în România 22 de milioane de locuitori, atunci un tînår dintr un milion are, probabil, geniu. Dar pentru aceste 22 de genii avem nevoie de antrenori. Am adus så vå citesc cele douå trei pagini pe care le am intitulat Cei douåzeci si doi sau despre cultura de performantå. Dacå vi se pare cå paginile tin si må låsati så le public, am så i le trimit lui Marin Sorescu la «Ramuri». «Un tînår poet francez trimite lui Paul Valéry un manuscris cu versuri. Valéry îl citeste si råspunde: „Domnule, nu ai talent. Poate ai geniu, dar la asa ceva nu må pricep.“ Numai cå tocmai la asa ceva ar trebui så se priceapå måcar cîtiva, în sînul unei culturi nationale. Cåci dacå existå sport de performantå, care ne încîntå ca spectacol si atîta tot, cu atît mai mult existå culturå de performantå, care, fie cå ne încîntå ori nu, mutå din loc bolovanii, cu noi cu tot. Iar în måsura în care performantele culturii — fie cå este vorba de mari inventii, de mari idei, forme de organizare si manifestare socialå sau mari creatii — hotåråsc afirmarea si supravietuirea popoarelor, este bine så reflectåm putin asupra felului cum se produc ele. Unele performante ale culturii se obtin nestiut. Limba românå, între alte cîteva, este prin ea însåsi o performantå culturalå. Anumite forme de organizare si manifestare ale vietii satului au reprezentat, în trecut, o performantå. Folclorul este una la nivelul ultim al creatiei, cîteodatå. Dacå trebuie så credem cå performantele culturii tin de genialitatea inventivå si creatoare, atunci în cazul lor a fost activå o genialitate difuzå. Dar genialitatea este concentratå în persoane, atunci cînd performantele nu sînt anonime, ca în ceasul nostru istoric. Cum s o descoperi si cum s o valorifici? În spetå, în ce fel så pregåtesti si så faci rodnice creierele tinere, asa cum valorificåm påcura, gazele, papura, pînå si deseurile? Este probabil cå în sînul celor 22 de milioane de români din ceasul de fatå se aflå douåzeci si doi de tineri — adicå unul la un milion — cu o înzestrare absolut exceptionalå. Nu e nevoie de mai mult, într o tarå unde inteligenta si desigur rîvna nu lipsesc spre a împlini toate nevoile materiale si spirituale ale ceasului. Dar întrebarea este nu numai cum så i gåsesti pe cei 22, ci mai ales cum så faci ca virtualitatea din ei så devinå act. Ar fi simplu de încercat ca la armatå. „Så iaså din rînd cei care cred cå sînt exceptionali.“ Ne am trezi înså cu prea multi candidati, astfel cå totul ar fi de luat de la început. Iar dacå Paul Valéry are dreptate si nimeni nu se pricepe în materie de geniu, atunci n am putea alege nici dintre cei multi, nici dintre cei putini. Din fericire, vorba lui Valéry nu e concludentå (poate el însusi nu avea decît talent, nu si geniu), iar alti mari performeri culturali ne au spus lucruri mai încurajatoare pentru detectarea si valorificarea tinerilor de exceptie. Un Edison, dacå nu ne înselåm, a spus: geniu înseamnå 1% inspiratie si 99% transpiratie. Totul se schimbå dintr o datå. Atunci interventia din afarå nu numai cå e posibilå, dar devine ca si obligatorie: apare antrenorul. Cåci totul în cultura de performantå, poate, se întîmplå ca în sportul de performantå, sub actiunea unui antrenor. Acesta, într adevår, stie så facå pe cineva så transpire. Cineva povestea cå, la un mare hotel din Elvetia, a trebuit så l reclame directiei pe vecinul såu de camerå, care cînta cam mult la pian si nici måcar nu cînta ceva ca lumea, cå fåcea mai mult game. „Este Rubinstein“, a explicat directorul hotelului. La peste 70 de ani, Rubinstein continua så facå game, asadar så transpire. Îti este milå de cîte o fetitå ori de cîte un tînår atlet cå trebuie så petreacå o bunå parte din «anii cei frumosi» (chiar asa de frumosi, fårå modelarea pentru restul vietii, cum sînt adesea?) ca sub rigorile unui ordin medieval. Si poate cå ne ar cuprinde mila, în fata unui tînår înzestrat, så l vedem osîndit pe viatå la rigorile culturii, mai ales cå nu poti fi niciodatå sigur de rezultat si trebuie så antrenezi nu 22, ci cîteva sute. Dar tocmai aceasta deosebeste vorba lui Valéry de a lui Edison; cåci unul ar vrea så stie dintr o datå cine este genial, pe cînd Edison spune: abia la urmå, dupå ce omul a transpirat îndelung, se poate ivi miracolul care contribuie så trimitå înainte popoarele si istoria. Iar pentru aceasta trebuie antrenori. Profesorii predau regula, nu exceptia, si de altfel ei nu se pot devota unui singur ucenic. Nu l pot urmåri ceas de ceas, pînå si în somnul lui. Altcineva, chiar incomparabila institutie a familiei, ce competentå si ce cutezantå are? „Nu încerca prea mult“, spune tînårului familia, „stai lîngå mal, dacå vrei så ti fie bine“. Dar antrenorul este din alt aluat; îndrågind si el, ca un pårinte, pe tînår, îi spune: „Aruncå te în larg, n ai så te îneci.“ Atunci, unde ne sînt antrenorii? Dar ei sînt de pe acum prezenti si cu sigurantå sînt mai multi decît cei de antrenat, în culturå. Românul are vocatie de antrenor. A stat destul pe margine de a lungul istoriei si a våzut cum se îneacå altii. Si, oricum, este mai usor så stii cum trebuie fåcut un lucru, decît så l faci. Antrenori buni, de altfel, pot fi de a dreptul cei care au obtinut ei însisi o performantå. Profesorul medic Palade, cel cu Premiul Nobel, a antrenat, pare se, echipa Institutului de Biologie nou înfiintat în asa fel încît ne facem iluzia cå am putea lua un nou Premiu Nobel, într o bunå zi. Sau Mircea Eliade ar putea oricînd pune pe lume mari orientalisti, dacå ne am convinge cå tara noastrå — singura din Europa deschiså cultural atît cåtre Orient cît si cåtre Occident — ar fi datoare så dea lumii de mîine o exceptionalå echipå de interpreti; cåci reclamå si mijlocirea spiritualå putinå genialitate. Dar nu ne gîndim atît la antrenorii de exceptie, pentru tinerii de exceptie, cît la acei mari antrenori umili, care så urmåreascå zi de zi cum creste firul de grîu. I am numit cîndva: ploaia aceea de toamnå, care nu stie nimic despre culesuri. De am putea gåsi såmînta cea bunå! Douåzeci si douå de boabe, numai!»“ Ascult textul acesta, în ideile cåruia am crescut de 15 ani încoace, pe care le am asimilat si le am transformat în stil de viatå — si nu stiu ce duh må îndeamnå så må råzvråtesc, asemenea lui Alcibiade doritor så se desfacå de sub vraja eiron ului Socrate. Se ridicå din mine un glas pe care nu îl cunosc si må aud spunînd: — Avem noi cåderea så retragem dreptul la fiintå celor care nu tråiesc cultural? Afirmati cå restul omenirii pur si simplu nu este. — Nu eu le retrag dreptul acesta; ei si l refuzå. Ei se complac så tråiascå în statisticå si în sub uman. Si statistica nu må intereseazå, îmi råspunde Noica. — Dar nu îl puteti reduce pe a fi la a tråi cultural! Înseamnå så suprimati varietatea umanului în numele unui model ontologic si al saturatiei lui ideale. Existå un „a fi“ pe care îl då eticul, existå un eroism al onestitåtii, nu numai un eroism al culturii, care poate sfîrsi monstruos în ignorarea obligatiei de a te deschide cåtre altul si de a ti asuma analogic întreaga sferå a umanului. Într un moment cînd se pune problema salvårii omenirii ca omenire, nu puteti låsa lucrurile în sfera culturii doar. Dupå Tratat aveati de scris nu o Logicå, ci o Eticå. E nevoie de a crea o nouå stare moralå a omenirii, si nu de a salva spiritul în forma meschinå a conservårii celor 0,1 procente tråitoare cultural. — Îmi propui, înteleg, o doctrinå a lui Seele, si nu una a lui Geist. — Nu înteleg de ce Geist ul nu l poate încorpora pe Seele. Si de ce die schöne Seele trebuie decretat a fi simplu „sufletel“ si expediat în zona nefiintei. — Îmi vorbesti cum îmi vorbea Pierre Emmanuel. Cînd i am spus ceva asemånåtor, m a întrebat indignat: „Mais qu'est ce que nous faisons avec l'épicier?“ Or, dati mi voie så vå råspund cå nu facem nimic cu l'épicier, pentru cå båcanul nu este, si nu este pentru cå nu vrea så fie, pentru cå nu a fåcut nimic ca så fie. Ajungi atunci så ti pui problema cu ridicolul teologiei care la un moment dat s a simtit datoare så se gîndeascå la mîntuirea omenirii de dinaintea lui Isus? În numele acestei false bunåtåti care acordå în chip universal dreptul de a fi, omenirea va muri sufocatå în propriul ei ritm de crestere. Ce bunåtate e aceea care precipitå lumea cåtre propriul ei sfîrsit? — Si ce solutie e aceea care propune prezervarea omenirii prin reprezentantii ei geniali? Nu ne mai råmîne atunci decît så socotim cå ciuma si råzboaiele — si, dacå se poate, unele care ar sti så aleagå — sînt o binefacere, pentru cå rezolvå problema lui a fi pe o cale „naturalå“. — Nu, nu propun asta, ci propun ca notiunea de bunåtate så fie redefinitå, pentru cå asa cum o cunoastem noi, ea a devenit neoperantå. Iar pentru a redefini bunåtatea si a obtine „o nouå stare moralå a omenirii“ am nevoie de „cei douåzeci si doi“, dintre care unul va sti poate så o redefineascå. Nu poti deci så te dedici problemei supravietuirii båcanului, pentru simplul motiv cå el se exclude singur, din capul locului, din vietuire si fiintå. Dupå ce nu ai fåcut nimic pentru a fi, ce drept ai så le ceri celorlalti så te asculte si så si plece urechea la påsul tåu? L'épicier trebuie låsat în seama lui, asa cum trebuie låsat si Pierre Emmanuel în seama lui, cînd se simte preocupat de problema lui épicier. — Nu e vorba de problema båcanului; eu nu voiam så vå spun decît atît: cå existå un interval uman care nu cade nici în precaritatea sub umanului, nici în excelenta geniului. Si cå acest interval este mult prea mare si important pentru a l expedia în statistic si ne fiintå. Si mai e ceva: în sfera purå a lui Geist, în care vå miscati dumneavoastrå, nu este loc nici pentru a gîndi suferinta si, paradoxal, nici pentru a gîndi moartea, care råmîne totusi constant un scandal la adresa principiului de continuitate, deci a spiritului însusi. Seninåtatea si optimismul gîndirii dumneavoastrå amenintå så eludeze probleme care fac parte de asemenea decisiv din lotul omenirii. În fond, dumneavoastrå tråiti cultura natural: la dumneavoastrå, Geist ul a fost dintotdeauna naturå, el nu e rezultatul antrenamentului pe care îl cereti celorlalti. Si poate tocmai pentru cå nu ati stråbåtut calea de la suflet la spirit — de vreme ce v ati gåsit dintr o datå în spirit — nu puteti face din suflet o problemå a spiritului si nu puteti nici så i acceptati — nu demnitatea — ci pur si simplu imperativele. — Dragul meu, poate nu ti dai seama unde ajungi cu bunåtåtile tale. Am så ti aråt ce a påtit Albert Schweitzer, tocmai pentru cå nu a fost în stare så redefineascå bunåtatea. Nu s a oprit la bunåtatea fatå de oameni, ci a ajuns så tinå seama de tot, pînå si de fiinta sarpelui sau a insectei. Era vegetarian pesemne, dar tocmai de aici contradictia în care intrå bunåtatea astfel înteleaså. Cînd se va ajunge la realizarea fotosintezei pe cale artificialå, vom fi priviti asa cum îi privim noi aståzi pe canibali. Vom fi judecati nu numai pentru barbaria de a l fi crescut pe fratele bou sau porc pentru a l mînca, dar si pentru barbaria de a l fi mîncat pe fratele grîu. Dacå nu gåsim o cale pentru a redefini bunåtatea, intråm în aporiile bunåtåtii care se încurcå în propria ei atotcuprindere. Dar aceastå redefinire nu se poate face decît de pe pozitiile spiritului si ale culturii. Si nu må pot împiedica så i spun oricårui tînår vorba nu stiu cårui latin: Vita sine cultura, quasi imago mortis est. Marti, 20 ianuarie 1981 Ora de plimbare matinalå. „Le spuneam data trecutå, dragå Sorel, lui Andrei si lui Gabi, cå de nemurire au nevoie oamenii care nu au nimic de fåcut. Acestia meritå så tråiascå pe cîte o pajiste a «tineretii fårå båtrînete» si så vîneze iepuri, ca acolo, în basm. În schimb, cine are ceva de fåcut si a apucat så facå trebuie så moarå împåcat. Vreau så vå spun cå la fel se întîmplå si cu cîteva din popoarele mari ale lumii si, aducînd în discutie problema limitei, disting trei conditii: conditia poporului chinez, aceea a poporului lui Israel si conditia popoarelor europene. Poporul chinez a tråit voit sub o limitå care limiteazå. Si a ridicat un zid dincolo de care nu voia så treacå. Zidul acesta nu este o limitå de care se loveste, pentru cå este un zid asumat. Este un zid care este. Dar dacå faci un zid pe care l investesti cu fiintå si te pitesti îndåråtul lui, ajungi så nu fii. Råmîi în vesnicie acolo, dar nu esti. Poporul chinez a tråit eternitatea în forma ei proastå. Poporul lui Israel are un zid pe care nu l voieste, fårå înså ca så facå ceva pentru a trece dincolo de el. Zidul poporului lui Israel e un zid care limiteazå ne voit, e un zid al plîngerii care se aflå de fapt peste tot, la Cracovia ca si la Ierusalim. Poporul lui Israel nu vrea så si mute fiinta din loc, cu zid cu tot. Zidul acesta, resimtit în negativul lui, ca zid al plîngerii, nu este tentat în sensul depåsirii lui. În sfîrsit, existå conditia lumii europene care a avut o vreme sensul limitei elastice, al limitei care nu limiteazå; dar lumea aceasta a terminat prin a se anglo saxoniza. «Anglo saxonizarea» înseamnå lipsa totalå de limitå. Anglo saxonii nu cunosc limita, sînt «punctuali», reduc totul la libertatea lor de insi. Ei nu au zid, si de aceea nu cunosc nici sensul bun al libertåtii — care e unul cu limitå cu tot —, nici pe acela al eternitåtii.“ Am luat ieri de la Noica Autobiografia lui Ignatiu de Loyola. Un destin provocat: în 1521, tînårul de Loyola (avea 26 de ani) se aflå în fortåreata de la Pamplona, asediatå de francezi. Desi pentru spanioli situatia era fårå iesire, viitorul sfînt îi convinge så nu se predea. În timpul unui duel de artilerie, o bombardå îi sfårîmå un picior. Suportå cîteva operatii mutilante. Omul de lume este scos din joc. Se produce o reorientare a energiei vitale. În timpul convalescentei citeste vietile sfintilor. Nemaiputînd så i imite pe oameni si så se întreacå cu ei, Ignatiu îsi pune în gînd så i imite pe sfinti. Va tråi toatå viata în aceastå competitie sacrå. Impresionantå este prima iesire în lume dupå aceastå Umwertung care se petrecuse în el: noul ideal de viatå este tråit la început în pattern ul vechiului ideal cavaleresc. Cålare pe un catîr, Ignatiu se îndreaptå cåtre Montserrat. Îl ajunge din urmå un maur, cåruia Ignatiu încearcå så i treacå sensul imaculatei conceptiuni. Maurul acceptå cå lucrul e cu putintå în privinta conceperii propriu zise, dar nu si a nasterii. Se despart. Ignatiu, care se raporteazå la Fecioarå precum cavalerul la doamna pe care a ales så o slujeascå, este cuprins de remuscåri pentru cå nu a stiut så apere cauza Fecioarei. Vrea så îl ajungå din urmå pe maur si så l ucidå cu lovituri de pumnal. Nestiind înså dacå noul ideal de viatå suportå sau nu aceastå rezolvare, îl laså pe Dumnezeu så si manifeste vointa prin instinctul catîrului: la prima råscruce, catîrul apucå alt drum decît cel care era al maurului. Prima veghe a sfîntului — la altarul Fecioarei din Montserrat — se petrece tot în manierå cavalereascå: o noapte fårå a sta jos sau a te întinde, o noapte petrecutå cînd în picioare, cînd în genunchi. Vine vorba despre Autobiografie. „E o dramå a omului, spune Noica, så vezi cum între cele trei facultåti ale spiritului — sentiment, inteligentå, vointå — vointa e cea impurå. De îndatå ce ia întîietate vointa, omul se dezechilibreazå. Or, la Loyola, tocmai vointa e agentul principal. Orice mare afirmare a spiritului trebuie så fie neîntinatå de vointå. Nu spun cå vointa trebuie så lipseascå, ci cå o bunå exersare a ei presupune a o tine sub control. Vointa, ca si eticul în general, trebuie så fie discretå; existenta ei nu trebuie så se simtå decît atunci cînd ea lipseste. Iatå de ce îl detest pe Nietzsche: în vidul constiintei lui filozofice nu putea apårea decît vointa, vointa în forma ei cea mai proastå, ca vointå de putere. La fel, eticul în genere nu trebuie så ajungå la virtuozitate, ci doar la consistenta låuntricå a ceea ce faci. Îmi place teribil vorba lui Kant cå eticul e acea comportare care trebuie såvîrsitå în singuråtate ca si cum ar fi såvîrsitå în comunitate. Îmi displace comportamentul care vrea så se instituie ca «eticå pentru altii». De altminteri, nu våd cum eticul ar putea så nu revinå conditiei creatoare autentice. Iar cînd se întîmplå så nu i revinå, aceastå carentå trebuie întîmpinatå cu milå, si nu judecatå. Mila nu este simpla îngåduintå care transpare din zîmbetul catolic aruncat peste lume, ci o råsturnare a reactiei de primå instantå si un fel de a nu te låsa prins în jocul faptei condamnabile. De fapt, judecata te coboarå, pentru cå îti då o superioritate pe care ti o acorzi singur. Pitié pour les forts, spun eu; trebuie så ai milå pentru cei puternici, så i întelegi în sfîsierea lor låuntricå si în felul acesta, printr un al doilea pas, så i depåsesti.“ Seara, Noica ne aduce cîte ceva din corespondenta ultimelor zile: articolul unui tînår din Sighisoara, o scrisoare de la Emil Cioran etc. Ne citeste articolul. „Cînd scrii o carte trebuie så ai o idee, înså cînd scrii un articol trebuie så ai mai multe idei.“ Retin din scrisoarea lui Cioran din 22 dec. 1980: „Le six septembre tu m'écrivais: «J'ai l'espoir secret qu'on réinventera l'Europe…» De loin, cette perspective est concevable; non de près. Dans mes accès d'optimisme, je mise sur une dégringolade générale. Il faut bien s'accrocher à quelque chose. Vu d'ici, Påltinisul paraît la dernière survivance du Paradis. Je suis bien puni d'avoir voulu a tout prix m'en éloigner.“ „N am nici o îndoialå cå omenirea va sti så se redreseze, chiar dacå nu va reusi în secolul XXI. Grav este cå oamenii nu au încredere în propriul lor viitor si cå tråiesc în infinitatea proastå: în infinitul inventivitåtii, în cel al bunåtåtii — cum vå spuneam ieri —, în infinitul consumului. Må amuzam azi dimineatå, venind spre cantinå, så completez vorba lui Hobbes cu homo homini lupus. Într o discutie cu Herder, care îi fåcea proiectul unei societåti ideale, Goethe a råspuns: «S ar putea så fie asa, dar atunci înseamnå cå fiecare dintre noi va fi infirmierul celuilalt»; deci homo homini curator. N am ajuns încå acolo, dar dacå îmi acceptati licenta, pot spune cå sîntem în faza lui homo homini «corruptor», a omului care tråieste infinitul prost al consumului. Totul ne corupe aståzi, bunurile ca si ideile. Pînå si voi må corupeti cu cårtile pe care le ati adus aici. În schimb nu må îndoiesc cå secolul XXII va fi unul bun pentru omenire, dupå ce secolul XXI va fi unul de purgatoriu, de redresare prin curåtirea de spaime.“ Îi dau lui Noica Introducere în logica autoritåtii a lui Bochenski, pe care am introdus o în setul de debut al „colectiei j“. Thomas a tradus o în douå såptåmîni (practic în sase zile, traducînd cîte douåzeci de pagini dactilo pe zi!), iar Sorel, pe lîngå Parmenide al lui Platon, lucreazå zilele astea la cîteva pagini de prefatå. Ni le va citi la sfîrsit. Miercuri, 21 ianuarie 1981 Må apropii de sfîrsitul Låmuririlor preliminare la Phaidros; am terminat de scris paragrafele privitoare la „autenticitate“, la „perioada compunerii dialogului“ si la „personaje“. Îmi råmîn doar notele la text. Literaturå imenså, din care nu am la dispozitie decît o micå parte. Tot ce pot face este så încerc sistematizåri ale materialului existent. De fapt, „a muta cartofii dintr o ladå în alta“, cum spune Noica, auzind de note la Platon. Fiecare volum din Platon se naste tot mai chinuit; nu existå de fapt o echipå. Nici unul dintre noi nu lucreazå doar la Platon si nimeni nu e dispus så i dedice zece ani din viatå, renuntînd la cårtile si proiectele proprii. Mi am propus så pun capåt traducerilor, drept care privesc acest dialog, ca si volumul heideggerian, ca restante; simt nevoia så lichidez totul, pentru a intra odatå în peratologie. „Filologizînd“ în marginea lui Platon, mi am dat seama cum se poate ajunge la „tehnicizarea“ stiintelor umaniste, la ruptura dintre îndeletnicirea cu valorile si amutirea functiei lor formative. De neînteles råmîne înså cum poate tråi autorul, creatorul în genere, în disjunctie cu portanta etic esteticå a operei sale. Cum se poate spune cå umbra pe care el o aruncå asupra operei este indiferentå? Poate fi calitatea umbrei indiferentå? Sau altfel spus: cum poti face umanisticå fårå feed back? Pînå si meseria tåietorului de lemne are o functie formativå. Socrate si Platon stiau foarte bine ce înseamnå acest acord suprem. Må tenteazå o parafrazå platonicianå: „Dar spune mi, Criton, ne putem închipui un întelept din vechime sau vreun mare tragedian învåtîndu i pe oameni ce este drept, frumos si bun, iar el purtîndu se asemeni unui scrib de rînd, care dispretuieste si înjoseste prin fiecare zi a vietii sale tot ce a spus si a scris sau, dacå e pictor sau artist în piatrå, tot ce a stîrnit de pret în noi prin zugråveli si ciopliturå?“ Aståzi a fost seara lui Sorin. „Sorel — spune Noica rupînd cîteva tigåri «Carpati» si umplîndu si pipa — o så ne dea un raport, dar nu unul de activitate, ci «un raport de asezare»: unde esti si încotro mergi?“ — Sînt în stadiul cantitåtii, deci nu sînt, de fapt, nicåieri. Tråiesc doar o tinerete întîrziatå, o petrecere de idei: am încercat multe si mai mult m am plimbat. Ce am realizat totusi pînå acum? Am ståruit asupra silogisticii, care mi a dat satisfactii. Pot spune cå printre logicienii de aici mi s a omologat mica mea contributie silogisticå. De altfel, silogistica mi se potriveste: este un lucru cu granite perfect definite, adaptat întru totul la modestele mele puteri matematice. De dat, silogistica nu poate da ceva mare, dar este very nice. Dacå as fi råmas la silogisticå, as fi fost asemenea unui ceasornicar care face ceasornice într un mic atelier într o epocå a ceasurilor electronice. Am apucat înså så må plimb si prin logica modalå si deonticå, din care am prezentat ceva si în Germania, la Menne si Kutschera. Din påcate, la Regensburg, una dintre comunicårile de logicå modalå a picat în gol, pentru cå lucrul se fåcuse deja fårå ca eu så fi stiut. M am simtit provincial, lacunar documentat, dar mai ales mi a fost ciudå cå m am chinuit cu o problemå care fusese deja rezolvatå. În logica modalå am scris un articol de popularizare care, am observat, este foarte citat printre lingvisti. Logica deonticå îmi deschide cîmpul cåtre ratiunea practicå, cåtre normå si actiune. Pentru istoricul logicii deontice, important este cå sistemele de norme contin nepotriviri, contradictii între formalism si interpretare. Or, acest lucru constituie o provocare pentru cel care poposeste aståzi în logica deonticå. Existå astfel din plin posibilitatea construirii unor proiecte de sisteme adecvate, consistente si neparadoxale. Pe de altå parte, un cîmp de actiune pentru logician se deschide aici prin faptul cå autoritatea normativå se poate contrazice, iar din punct de vedere logic aceastå contrazicere este foarte interesantå. Se poate încerca fie solutionarea acestor contradictii, fie studierea situatiei în care se aflå subiectul supus unor norme contradictorii. Ce pot så spun înså, în concluzie, este cå am mers pe calea usoarå a logicii. Calea grea este legatå de noile aparate matematice: teoria categoriilor, topoi, latici, spatii vectoriale — toate acestea nåvålind astfel în logicå ca instrumente. Aparatul logicii se reînnoieste cam o datå la treizeci de ani si acum ne aflåm într un astfel de moment. Aceastå situatie må asazå si pe mine la un moment de råscruce: så må aventurez sau nu pe acest drum? Ar dura cîtiva ani si nu stiu dacå lucrul ar fi pe måsura puterii mele. M ati întrebat unde sînt asezat. Sînt asezat în fata acestei probleme. Iar în logicå sînt asezat într un loc care în nici un caz nu e ocupat de avangarda logicii: în logica de aståzi sînt în pregåtire aventuri mult mai extraordinare, la care înså, cu asezarea mea de acum, n am cum så particip. În schimb, nu trebuie så întelegeti de aici cå în logica modalå, sau chiar în silogisticå, nu se functioneazå din plin. Dar acestea sînt domenii deja formate, nu teorii nou descoperite. Ambitiile mari în acestea din urmå îsi aflå debuseul. — Ce trebuie så întelegem din tot ce spui?, întreabå Noica. Cå esti fåcut din bucåtele? Sau cå logica te integreazå si te unificå? Te pun, cu aceastå întrebare, în fata destinului tåu cårturåresc. De ce så treci cåtre matematicå în vederea logicii, în loc de a te muta cu logica în filozofia culturii? Esti singurul de la noi care ar putea face o asemenea ispravå. A merge pe linia filozofiei culturii fåcute cu mijloacele formalismului modern ar fi, cred, singurul mod de a mîntui si logica, si pe tine. Orice logician, cînd apucå pe drumul fårå întoarcere al logicii, devine un Pierrot: o fiintå pe jumåtate albå, pe jumåtate neagrå. Fåcutå fårå deschidere culturalå, logica te fisureazå. Menne se råscumpårå ca om ducîndu se cu regularitate la bisericå; Bochenski se salveazå încercînd så anexeze logica la catolicism. Tu faci poezie, fårå så te recunosti nici în ea pînå la capåt. De ce så te porti ca si cum ai fi fåcut din bucåtele, cînd cu apetiturile tale culturale vaste pot så te unifici în fiinta ta? Observati cå orice disciplinå, aståzi, dar mai cu seamå una filozoficå, vrea så acopere tot. Este un miracol cå din lumea stiintei se ridicå aståzi constiinte de culturå care vor så dea socotealå de tot. Tu de ce nu o faci cu logica? De ce så te complaci în situatia de însotitor? De ce så fii Pilade, cînd poti fi Oreste? Am så vå spun acum cu ce cred eu cå påcåtuieste logica de aståzi. Formalismul trece indiferenta lumii în indiferenta constiintei. Si nu secåtuieste el totul, atunci cînd nu stie så regåseascå constiinta? Stiti imaginile lui Escher în care scårile nu duc nicåieri. „Dar, priviti le, sînt scåri, nu?“ — spun logicienii. Înså o scarå care nu duce nicåieri nu este scarå. Îmi place så înteleg istoria lumii nu hegelian, ci prin tabloul categoriilor kantiene: necesar, real, posibil. Pînå la greci a domnit necesarul: lumea prehelenå a stat sub naturå, sub zei si, cu tiranul, sub oameni chiar. Grecii au intrat în real, într un real istoric pe care l înteleg ca intrare în adecvatie: a omului cu natura, a omului cu istoria, a omului cu omul. Iar noi tråim aståzi în posibil, într un nou tip de inadecvatie, tråitå de astå datå dinåuntru, nu din afarå, ca în vîrsta istoricå a necesarului. Existå înså pe lîngå posibilul real, pozitiv — posibilul lui „va fi fiind“ — o formå proastå a posibilului, si tocmai din acest posibil îsi trage substanta logica de aståzi. E posibilul de care vorbea Bachelard, posibilul lui pourquoi pas, „de ce nu si asa?“. De ce nu si sistemul X? Logica nu mai poate avea cale de întoarcere, nu mai poate iesi din sfînta indiferentå cîtå vreme gîndeste posibilul sub forma lui „de ce nu?“. Or, în culturå, lucrurile mari nu sînt decît cele care ne privesc. Logica a ajuns så nu ne mai priveascå. Matematica este singura care si a luat dreptul så vorbeascå despre nimic si a ajuns pînå la urmå så vorbeascå despre totul. Toti asteaptå aståzi ca logica så se întoarcå asupra lucrurilor si så dea socotealå de ele. „Fizica, spune Weizsäcker, este o logicå.“ Biologia, cu codurile ei genetice, se vrea o logicå,una a viului. Istoria însåsi viseazå la logicå. Si în tot acest timp, cînd toti o asteaptå, logicienii îsi våd de treabå jucîndu se gratios în sfera lui „de ce nu“. — Este mult adevår în ce spuneti, dar si mai mult loc pentru nuantåri sau chiar, uneori, pentru respingeri. În primul rînd, logica matematicå a crescut din lumea de aståzi, este integratå în ansamblul culturii acestui secol. Chiar cu posibilul ei, prost sau bun, logica råspunde posibilismului sub care stå lumea de aståzi. În al doilea rînd, este drept cå logica ascunde în ea o laturå alienantå, pe care teama de rebarbativul formulelor nu face decît så o exalte. Înså pericolul acestei alienåri poate fi depåsit prin manifestarea unei initiale bunåvointe fatå de logicå. Trebuie så te raportezi la logicå acordîndu i din capul locului un credit. Så luåm, de pildå, însusi formalismul si formulele. Credeti oare cå existå un lucru care prin functionarea lui intenså så råmînå în indiferentå purå? Chiar si formulele terminå prin a si pierde artificialul, prin a se „naturaliza“. Asa cum o navå de otel, scufundatå în apå si puså så functioneze, terminå prin a prinde muschi si a se integra mediului acvatic, la fel si limbajele artificiale sînt prinse pînå la urmå în ritmurile firesti de respiratie ale unei culturi. Ce era la început matematica, fie si sub forma socotitului? Era apanajul unei caste, era o doctrinå secretå. Limbajul matematic a intrat înså treptat în firesc si aståzi orice elev stie så extragå un radical, lucru care pînå la un moment dat cådea în sfera artificialului ezoteric. Numeralul însusi nu este oare o formå de naturalizare a matematicului? Orice formulå, orice fiintå artificialå poate prinde corp — prin familiarizare si rodare — în universul culturii. Pentru copiii de aståzi, automobilul are firescul pe care îl are o vacå, ba mai mult, pentru majoritatea lor are chiar o dozå sporitå de firesc. Sau putem noi spune cå formulele råmîn în indiferentå cînd terminå prin a se încarna în masini? — Tocmai asta e mai grav: cå se incarneazå numai în masini; masina bate pasul pe loc, e tautologicå, nu poartå infinitul în ea. Motorul, spune Heidegger, este expresia mecanicå a eternei reîntoarceri la acelasi. Masina e incarnarea artificialului în artificial. — În orice caz, judecati prea aspru posibilul în care se complace logica de aståzi. În posibilul acela gol trebuie så vedem risipa care precede orice incarnare. Chimistul, pentru a face un produs reusit, nu „se joacå“ încercînd sute de produse sintetice inutile? Formulele sînt, ce i drept, frumoasele fårå corp, dar ele terminå prin a prinde unul. Si numerele imaginare au fost privite ca simple fictiuni, si totusi s a gåsit pînå la urmå o modalitate de a le justifica si a le face intuitive. Ce vreau så spun? Cå existå legåturi misterioase si imprevizibile între aceastå lume a umbrelor, care este logica, si lumea realå. — Îti acord cå atîta vreme cît logica este în miscare trebuie låsatå în pace, pentru cå nu stiu ce va da în viitor. Pe de altå parte, este în ea un model de exactitate pe care oricine îl poate invidia dacå îsi propune så obtinå nu adevåruri goale, ci adevåruri cu exactitate cu tot. Si tocmai aici e drama mea: cå nu am obtinut si exactitatea. De asta nu må poate lua Carnap în serios: pentru cå am adevåruri fårå exactitate. La rîndul meu înså, îi cer logicii tocmai faptul de a nu råmîne la exactitatea goalå; îi cer så se deschidå cåtre propriul ei adevår, så se reintegreze ca fapt de culturå. Dar mai am o nedumerire la adresa voastrå: cum puteti accepta ca logica de aståzi så functioneze pe baza a cel putin trei absurditåti. Prima este legea non contradictiei. Cum puteti refuza contradictia, cînd contradictia existå si e fecundå, e chiar „logicå“ si realå? A doua absurditate este implicatia materialå: „orice adevår implicå orice adevår“, cu exemplul faimos „dacå 2 X 2 = 4, atunci New York ul e un oras mare“; sau „falsul implicå orice, inclusiv adevårul“. De pildå: „dacå 2 X 2 = 5, atunci New York ul e un oras mare“. Si a treia absurditate: problema echivalentei: „orice propozitie adevåratå este echivalentå cu orice propozitie adevåratå“. De pildå: „Afarå ninge.“ este echivalentå cu „Trenul de Sibiu ajunge în Bucuresti la ora 3.“ — Da; din punctul de vedere al valorii de adevår, aceste douå propozitii sînt echivalente. Cel mai usor este så combati logica la nivelul exemplelor. Cînd si au båtut joc de ea, scriitorii (Molière sau Ionesco) asa au procedat. Dar dacå nu o cobori la nivelul exemplelor, logica nu mai apare într o luminå ridicolå. Masinile, de pildå, functioneazå perfect cu implicatia materialå. — Bine; am så ti propun o altå cale. Formele sînt abstractii si, ca atare, sînt abstrase. Vin si te întreb: sînt abstrase din lucruri sau sînt abstrase de lucruri? Eu spun „din“, voi spuneti „de“: voi faceti abstractie de lucruri. Contraziceti de fapt însusi cuvîntul „abstract“, care este o „desprindere din“ si nu o „despårtire de“.Voi råmîneti în nefelologie, cu formele voastre suspendate. Dar forma, forma este lucrul însusi în împlinirea lui, lucrul care îsi då sufletul si care abia astfel ajunge la formå. Totul e så ti livrezi sufletul. Noi însine nu sîntem „în formå“ decît dacå tråim astfel încît fiecare clipå så fie o moarte, o livrare de suflet. Aici e vorba de formå, nu în formele voastre suspendate. Pentru cå fac abstractie de lucruri, formele logicii de aståzi tråiesc într o deplinå evaziune; ele nu stiu så se mai întoarcå asupra lucrurilor decît pentru a le in forma. Forma care in formeazå, forma care nu mai este emanatie a lucrului, „sufletul“ lui, terminå în statistic, în clasificare, nu mai are greutatea sensului. Voi pierdeti orientarea pe care o då sensul si cådeti în intersanjabilul statisticului. Între „Socrate e muritor“ si „Elpenor e muritor“, voi nu faceti nici o deosebire, desi numai primul si a asumat si a tråit întreaga viatå conditia de muritor, deci s a pregåtit pentru moarte dînd vietii un sens plin, pe cînd celålalt nu tråieste conditia de muritor decît în måsura în care e mîntuit de experienta lui Socrate. Deci, nu tot ce moare statistic moare în sensul omului. Grecii nu aplicau cuvîntul de brotoi, de „muritori“, decît la oameni, si în sens plin numai unora dintre ei. Nu au spus niciodatå despre cal cå este muritor. Asa cum o înteleg eu, forma are greutatea sensului; pentru voi, ea nu o are decît pe aceea a simbolului care nu mai deosebeste, a simbolului care devine statisticå si clasificare. Joi, 22 ianuarie 1981 „În timpul plimbårii de ieri, Gabi mi a pus iaråsi douå întrebåri nepotrivite. Prima: care este eficacitatea filozofiei? Filozoful pune lumea în ordine, spunea el, asa cum face Hegel sau (si aici bånuiesc cå era malitios) cum am încercat eu în Ontologie, dar lumea nu se sinchiseste de ordinea lui. A doua, poate si mai nepotrivitå si legatå într un fel de prima, o numea «problema Atlantidelor»: dacå lumea aceasta va trece, unde se duc strådaniile noastre? «Unde va mai fi „departele“ pentru care vreti så deveniti constiintå mai bunå, cînd constiinta nu va mai fi?» Ce s a întîmplat cu Platon ul si cu Shakespeare ul tuturor Atlantidelor? Dacå întregul påmînt poate deveni o Atlantidå, nu capåtå dintr o datå sens tema lui vanitas? Dacå Cerul lui Platon nu existå, pentru a ne prelua într o adevåratå eternitate, atunci, spunea el, omenirea nu are sens. Desi întrebårile nu mi plac, am så încerc totusi så råspund. «Cum intrå filozofia în lume?», må întreabå Gabi. Intrå într un mod miraculos, spun eu, asa cum într un mod miraculos intrå spiritul în general în lume. Pentru a intra în lume, spiritul nu se distribuie dintr o datå în ea, deci nu se distribuie dintr o datå în multiplu, ci mai întîi în Unu, care la rîndul lui se distribuie si devine multiplu: Dumnezeu Unul se distribuie în Fiul Unic, si abia acesta se distribuie în toti. Totul e så ai Fiu. Miracolul ultim al filozofiei este miracolul ultim al spiritului însusi, care ca Unu nu se difuzeazå în multi, ci tot în unu, råmînînd ca abia în a doua instantå så se multiplice cu adevårat. Ca så întelegeti mai bine, gînditi vå la seria lui Fibonacci, care se creeazå prin adunarea fiecårui numår cu precedentul såu. Înså aceastå regulå de formare nu e posibilå decît începînd cu cifra «2». Pentru «1» trebuie acceptatå exceptia. Pot spune de pildå: 2+1 (precedentul lui 2) = 3; 3+2 = 5; 4+3 = 7; 5+4 = 9 etc. În cazul lui «1» trebuie în schimb så faci exceptie: 1 trebuie adunat cu 1 (si nu cu zero), pentru ca seria så intre în miscare si så aparå multiplicarea. Este deci, si aici, nevoie de un «1» prim si de un «1» secund: Tatål si Fiul. Dumnezeu nu ne a fåcut pe toti fii. Ei bine, în acest fel intrå si filozofia în lume. «Cum a intrat Hegel în lume?», întreabå Gabi. «Nu råmîne filozofia închiså în universitåti?» Nu, pentru cå Hegel s a distribuit în Marx, iar Marx în toatå lumea. Så vå dau un exemplu mai umil: Daniil Sihastrul. El nu a pus în ordine råzes cu råzes, ci a pus în ordine un singur om. Georges Sorel, cu a sa Réflexion sur la violence, a intrat în lume prin Lenin. Kant însusi a påtruns în lume prin presedintele Wilson, care în 1918 a declarat cå nu se poate ca Prusia Orientalå så nu fie a germanilor de vreme ce s a nåscut Kant în ea. Si iatå cum Kant a ajuns så influenteze geografia politicå a Europei si, pornind de aici, mai tîrziu, istoria ei. Deci filozoful fecundeazå pe unul singur, care fecundeazå apoi restul lumii. Cît priveste a doua întrebare: care ne este eternitatea? Noi abuzåm de cuvîntul acesta, spune Gabi, cînd îl aplicåm de pe pozitiile finitudinii unei ståri amenintate de finitudine (valorile create în cîte o Atlantidå). Înså tipul acesta de a pune problema este hibrid, pentru cå leagå temporalitatea de valorile absolute. Ea a dat nastere unui topos (timpul care devoreazå totul), care continuå så dizolve gîndirea si experienta spiritualå. Si indiferent de rafinårile pe care le a atins felul de a pune problema timpului, la Augustin sau la Heidegger, noi continuåm så råmînem la imaginea timpului liniar al lui Cronos care face indigestie înghitindu si copiii. Timpul are astfel, la propriu, o obîrsie proastå, una pe care nu si o poate pierde, indiferent de încercårile care s au fåcut pentru a l înnobila. Obsesia timpului a råmas în filozofie o obsesie proastå. M am întrebat de altfel de ce au grecii un zeu pentru timp si nu au unul pentru spatiu. Lucrul acesta este interesant; cînd descoperi cu adevårat spatiul, asa cum am fåcut o noi în secolul acesta, timpul este înghitit de spatiu, devine cea de a patra dimensiune a lui, ca la Einstein. Este clar cå noi am anexat timpul spatiului, propunînd timpuri diferite pentru galaxii diferite. Spatiul este o cucerire a modernitåtii. Matematicile de aståzi sînt ale spatiului; cu problema topoilor, a laticilor etc., ele nu fac decît så geometrizeze, så facå topologie la propriu. Asa încît cei care, ca Bergson sau Heidegger, råmîn aståzi anexati problemei timpului îmi apar întîrziati. Trebuie så iesim din problema timpului si så facem din spatiu un zeu, unul bun, nu destråmåtor ca zeul Cronos; pentru cå spatiul e bildend, e formativ.“ Vineri, 23 ianuarie 1981 Turul Påltinisului, fåcut dupå micul dejun, începe în frig si ceatå deaså. Noica vorbeste cu fularul la gurå, cåtre sfîrsitul plimbårii va gesticula inspirat, cu fularul în mînå si paltonul fluturînd; a fost cea mai splendidå peroratie peripateticå a zilelor acestora. S a încålzit treptat, asemeni unui angrenaj care si atinge prin urniri succesive punctul de fortå maximå, dar care o datå ajuns aici se dezlåntuie în certitudinea propriului såu ritm. „Tråiesc un miracol pe care vreau så vi l împårtåsesc. De altfel este miracolul cu care am început, miracolul lui «cum e cu putintå ceva nou». Acum regret cå în vremea cînd am scris cartea aceasta nu am stiut så o atac metafizic. Dacå l as fi cunoscut pe Wittgenstein cu tautologia lui, pesemne cå m ar fi stîrnit så mi spun gîndul în pur, si nu coborînd în istoria lui. Acum nu mai simt nevoia s o fac, în schimb må bucur så våd cå am tråit aceastå idee, cå viata mea s a desfåsurat sub semnul lui«cum e cu putintå ceva nou». Totul este så fii atent si så distingi în monotonia aparentå a zilelor cum apare noul. Poate cå în aceastå simplå atentie se dezleagå si misterul ivirii noului în ceasurile tîrzii ale vietii. Cum mai e cu putintå, pentru mine, ceva nou dupå Tratat? E cu putintå tocmai pe baza noului pe care l aduce cu sine fiece zi. Fiti deci atenti la noul fiecårei zile si veti vedea cum se naste miracolul. Am terminat de citit cartea lui Bochenski Introducere în logica autoritåtii; m a cucerit, cu toate cå trådeazå spiritul unui anglo saxon lipsit de «fior metafizic», cum de altfel cu onestitate declarå din capul locului. Nu m am putut înså împiedica så nu må gîndesc la ce ar fi fåcut Heidegger din problema autoritåtii. Ar fi mers fårå îndoialå îndåråt, asa cum obisnuieste så facå. Si bine ar fi fåcut, pentru cå tendinta fireascå a culturii de aståzi este så progreseze prin regresie, asa cum initial promitea si logica matematicå, care si a propus så meargå «îndåråtul matematicii», dar care, în practica de aståzi, a sfîrsit prin a merge orbeste înainte, în spatiul fårå repere al lui «de ce nu si asa?». Heidegger ar fi mers deci îndåråt si ar fi spus cå auctoritas vine de la augeo, de la «a spori». Orice autoritate adevåratå aduce cu sine un spor care l obligå pe celålalt så se supunå. Nu te supui cu adevårat decît atunci cînd te simti sporit. Asadar, Heidegger ar fi început prin a cåuta rådåcinile autoritåtii, si nu functiile ei, cum face Bochenski, iar atunci cînd o trimiti îndåråt, la rådåcini, autoritatea ajunge la investire: cine te investeste si cum te investeste. Må bucur înså så våd cå si Andrei si Gabi au vibrat în fata unei lucråri de filozofie analiticå.“ „Andrei si Gabi, intervine Sorel, care pesemne cå nu au citit multe lucruri în genul åsta, erau în fata lui Bochenski ca doi båieti care au cåzut în mrejele primei Verführerin. Nu e de mirare cå sînt atît de entuziasti.“ „Chestia cu Verführerin îmi aduce aminte de ce a putut så mi spunå o doamnå tare drågutå, dupå ce a apårut cartea mea cu Hegel, Povestiri despre om. Eu îi tot explicam cå nu sînt fatå de Hegel decît un fel de apostol Pavel, care merge cu toiagul în mînå si propovåduieste ideea altuia. «Ba esti o cocotå de lux, mi a soptit ea la ureche, care ademeneste trecåtorii în bordelul lui Hegel.» Ce ziceti de treaba asta? Dar spunîndu vå povestea cu Hegel si cocota de lux, mi am adus aminte cå am o surprizå pentru Sorel. I am scris acum trei zile lui Geo Bogza, si în post scriptum am adåugat: «L am pus pe prietenul tåu Sorel, cu care ai traversat Techirghiolul, så mi taie lemne.» Azi de dimineatå primesc o telegramå: «Nu l låsati pe Sorel så plece pînå nu taie toatå pådurea.» Må gîndesc dacå Sorel e de acord så îi råspundem: « Se poate opri la Fågåras?» Înså pentru cå vorbim de conditia fizicå, pentru cå Gabi a primit un avertisment de la destin, iar Andrei tråieste mereu unul pe care nu vrea så l ia în seamå, vreau så le spun cå nu cred så må respecte prea mult, dacå n au vrut så învete de la mine singurul lucru bun pe care l au de învåtat: så si asigure finisul. Cînd vrei så faci performantå culturalå, trebuie så ajungi la 70 de ani, si ca så ajungi la 70 de ani trebuie så înveti så te plimbi zilnic. Plimbarea este însåsi askesis, exersarea prin excelentå, iar toate sporturile nu sînt decît o suitå de varietåti pe tema deambulatiei. Aveti în fatå o curså de asteptare, nu una de sprint. Trebuie deci så vå faceti din trup un aliat, iar dacå animalitatea omului este mobilitatea lui, atunci sînteti obligati så vå respectati fiinta miscåtoare.“ Sîmbåtå, 24 ianuarie 1981 „Ati våzut cå seara de ieri nu ne a iesit pentru cå ne am dispensat de constrîngerea programului. De aceea, aståzi vå propun un punctaj al serii. Am så reiau problema autoritåtii pentru a må råfui cu Bochenski (mi am fåcut cu ocazia asta cîteva pagini pentru Jurnalul de idei), am så i råspund apoi lui Gabi ce cred despre «cultura românå si scena lumii» si, în sfîrsit, mi am gåsit deviza si vreau så v o comunic. Vå spuneam ieri cå Heidegger ar fi atacat problema autoritåtii pornind de la verbul augeo, «a spori». «Tot ce må sporeste este adevårat», spune Goethe. Autoritate are cel care må sporeste. Autoritate are de pildå stiutorul asupra celuilalt, pentru cå îl sporeste. Aceasta este o autoritate de tip exterior. Dar mai existå si o autoritate interioarå, de care Bochenski nu pomeneste: de pildå autoritatea sufletului asupra trupului, spune Platon. De vreme ce påzeste trupul de excese si de pofte care îl destramå, sufletul ajunge så sporeascå trupul. Dar atunci nu pot fi de acord cå nu existå, cum afirmå Bochenski, o «autoritate reflexivå». Nu e reflexivå autoritatea la stoici? Dar la Kant? Obtin astfel esenta si cuprinderea autoritåtii numai cu augeo, fårå så am nevoie de tot aparatul lui Bochenski pentru a spune ceva adevårat. Pe linia lui augeo pot scoate tot ce scoate si el, dar în plus unificînd totul. Pentru cå aici stå neajunsul tratårii lui Bochenski: se opreste la autoritåti si pierde autoritatea. Gåseste deci arheii, as spune eu, dar nu se poate ridica la eidos ul autoritåtii, la principiul autoritåtii, care este, indiferent cît de plat ar suna, ratiunea. Desigur, o så mi spuneti cå de vreme ce vreau conceptul de autoritate, unul care se distribuie fårå så se împartå, reduc autoritatea la acea formå de unitate care poate fi apoi lesne invocatå de cîte un detinåtor absolut. E limpede cå în numele eidos ului oamenii pot face imposturå, dar asta nu må împiedicå så caut si så våd eidos ul. Bochenski råmîne înså prins la nivelul intelectului care separå si care apoi nu mai este capabil så unifice pårtile; el råmîne la autoritatea epistemicå si la cea deonticå, si nu vede cå sursa comunå amîndurora, sursa care le investeste ca autoritate este ratiunea. Îi reprosez deci lui Bochenski cå vorbeste nu de autoritate, ci de autoritåti, asa cum europenii vorbesc de libertåti si nu de libertate, iar cårtii în ansamblul ei îi reprosez cå ne laså acolo unde deja ne aflam. Cåci dacå la capåtul întregului discurs tot ce aflåm este cå nu trebuie så acceptåm nici o autoritate fårå spirit critic, atunci cartea ne laså unde eram. Cine nu mutå o problemå, cine nu are forta dislocantå pentru materia pe care o analizeazå si pentru cel pentru care o analizeazå, acela nu are «ratiune», ba nici îndreptåtirea de a vorbi si de a scrie. Acestea cu privire la Bochenski. Cît priveste întrebarea de ieri a lui Gabi, «de ce nu putem iesi pe scena culturii europene cu isprava noastrå»: Gabi ar vrea, spun eu, «un cîntec încåpåtor cît lumea»; iar eu nu vreau decît un cîntec încåpåtor. Iar un asemenea cîntec este o cucerire de fiecare zi. Ca si libertatea despre care vorbea Goethe, bucuria trebuie cuceritå zilnic. Si iatå si ce devizå mi am ales: Nulla dies sine laetitia. Laetitia înseamnå: disciplinå, muncå, trudå, suferintå, îndoialå, inventie, bucurie. Dar bucurie adevåratå nu e decît în culturå; restul e desfåtare. Înså bucuria, dacå e bucurie adevåratå, ajunge så råzbatå. «Poemul, focul si dragostea» nu pot fi ascunse. Nici bucuria culturii nu poate. Ce ai fi vrut? Ca seara noastrå så se fi petrecut la televiziunea francezå? Upanisadele, cu discretia acelui «vino si stai lîngå mine», nu s au petrecut la televiziunea francezå — si uite cå au råzbit.“ Duminicå, 25 ianuarie 1981 Mîine dupå amiazå plecåm cu totii spre Bucuresti, dupå ce, cåtre prînz, vom trece så l salutåm pe R.C. în Sibiu. Astå searå am båut ceaiul în camerå si am fåcut bilantul såptåmînii. Tocmai citisem în „Revue de Métaphysique“ articolul unui maghiar despre filozofie si problema durerii, Sorel îmi semnalase apoi o vorbå a lui Simmel — „cum se face cå în istoria filozofiei e atît de putin loc pentru suferinta umanå?“ — asa cå, våzîndu l pe Noica, îi citez întrebarea lui Simmel. „Suferinta nu intereseazå filozofia, îmi råspunde Noica, pentru simplul motiv cå, asemenea bunåtåtii, ea existå în ordinea sufletului, nu a spiritului. Filozofia poate cel mult så înregistreze suferinta si så l cheme apoi pe omul religios sau pe cel politic så o rezolve. Nu trebuie så întelegeti o asemenea atitudine ca o formå de nepåsare, cruzime etc. «Aroganta» filozofiei nu este de ordin elitar, ci metaforic. Filozofia nu se ocupå de tot ce existå, ci numai de ceea ce este cu adevårat, de ceea ce poartå în sine saturatie ontologicå. Ce nu este materia signata, pentru filozofie pur si simplu nu e. Filozofia îsi ia dreptul så ofenseze lumea si så spunå «nu må interesezi». Cînd ajunge så coboare la materie si individual, filozofia se opreste la ele numai în måsura în care sînt signata. Ea selectioneazå. Dacå vin cu binefåcåtorism, termin prin a nu mai salva individualul. Merg chiar mai departe si spun: indiferenta mîntuirii generale e de fapt un imens dispret; ea ofenseazå umanitatea låsînd o în colcåitul ei nediferentiat. Religia care se ocupå de oricine si Pierre Emmanuel care e îngrijorat de soarta båcanului nu vor aråta niciodatå cine este si cine nu este om. Filozofia, aråtînd cine este om, då o sanså celor ce nu sînt de a deveni. Iar pentru a reveni la suferintå: cînd suprimi suferinta, asa cum face medicul de pildå, readuci la gradul zero, pui pe linia de plutire, nu faci înså så pluteascå. Spiritul în schimb suflå în pînzele omului. Îmi plåcea så rîd de Burghele, spunîndu i cå meseria lor e de tipul «pun coadå la topor»; se rupe coada toporului si o pun la loc. Ai fåcut o piatrå la rinichi? Te operez si te repun pe linia de plutire. Un asemenea tip de suferintå nu intrå în zonele spiritului. Cînd înså ajunge så intre, ca la indieni, unde totul e înteles ca suferintå, sau ca în cazul lui Isus, nu mai am de a face cu biata suferintå care ne scoate de pe linia de plutire. Am så vå dau un exemplu de ce înseamnå a trece din spirit în suflet cu cele douå variante ale Tineretii fårå båtrînete: cea româneascå si cea sicilianå. Stiti cum se terminå basmul românesc: învoit de zînele de pe tårîmul Fiintei så se întoarcå pe påmînt, Fåt Frumos îsi regåseste casa pårinteascå, deschide thronos ul pårintesc si, într o chichitå, se aflå moartea, moartea lui, care îi spune «bine cå te ai întors, cå de mai ståteai mult må sfîrseam eu». Varianta sicilianå, singura s ar pårea, despre care vorbeste Såineanu, se terminå astfel: întors pe påmînt, Fåt Frumos are voie så întîrzie aici o zi (sau o orå?). Dupå ce îsi vede casa pårinteascå, se pregåteste så plece pe tårîmul tineretii vesnice. Dar pe drum vede un car împotmolit, se apucå så dea ajutor, pierde termenul întoarcerii si råmîne pe påmînt. Legenda sicilianå a trecut lucrurile din spirit în suflet; a intrat în joc bunåtatea proastå. Binefåcåtorul sfîrseste cu scoaterea carului din noroi si cu ratarea Fiintei. Era înså vorba de bilantul såptåmînii: Sorel a fåcut deci prefata la Logica autoritåtii a lui Bochenski si a tradus din Parmenide. Gabi a scris Låmuririle preliminare la Phaidros, iar eu am terminat Interpretarea la Phaidon. Am pornit, cu Phaidon, de la aceastå idee: în timp ce presocraticii au toti un perì physeos, Platon obtine, primul, un perì psychés: o ridicare a lui anima la animus, spun eu, a spiritului individual la Spirit. Aceasta este tema dialogului. Iar ea se realizeazå în douå trepte; prima: care este accesul la spirit? (problema paideicå), råspunsul fiind: prin «moartea» în viatå, ca autoritate a sufletului asupra trupului etc.; a doua: ce e spiritul în el însusi? — råspunsul fiind: Ideile însesi. Nemurirea este deci trecerea spiritului individual în Spirit. Råmîne înså o a treia problemå, pe care Platon o pune, dar la care nu poate råspunde direct, drept care va trece totul în mit: în Spirit, mai e vorba de tine ca individ? Socrate mai este Socrate în lumea lui Hades? În fata acestei întrebåri, Platon depune armele si trece pe registrul unei geografii fictive a raiului. La aceastå întrebare, crestinismul va råspunde: «Påmîntul acesta va trece, dar vorbele mele nu vor trece.» Aici revenim la problema puså zilele trecute de Gabi: existå o persistentå a spiritului ca spirit? Dacå întelegem «vorbele mele» ca logos, atunci logosul este oricînd prezent sub forma legilor naturii, de pildå. Dar logosul ca identitate individualå? La aceastå întrebare Platon nu a råspuns, în timp ce crestinismul promite cå vom fi chemati fiecare dupå numele nostru, si afirmatia sunå aproape electoral. Poate fi înså vorba cu aceste culturi ale timpului, în care tråim noi, de eternitate (sau mai degrabå de aeviternitate)? Stiti cå ceea ce am urmårit prin Tratat si, acum, prin Logicå este så dau un statut ontologic individualului, în conditiile în care filozofia ancoratå într un general (în «cer») rupt de individual terminå prin a l condamna. Totul, în culturå, a avut tendinta neglijårii individualului si a evaziunii din real. Si stiintele, si teoria generalului plutesc în cer, în timp ce filozofia readuce totul la real, la lucrurile însesi. Filozofia spune: «M a trimis cerul så vå vestesc cå nu este. Împliniti vå! Coborîti pe påmînt!» Desigur cå påmîntul pe care se miscå filozofia nu trebuie confundat cu realul pe care l instituie televiziunea, categoriile vietii sau masina. Ceea ce declar mereu este cå nu intereseazå decît individualul si realul care pot cåpåta pecetea lui a fi, plinåtatea fiintei. Înså ce se întîmplå atunci cu problema timpului? Conditia individualului prins în modelul ontologic reprezintå deja o ex temporalizare. Am iesit din conditia lui Cronos, de vreme ce am un model ontologic care îl înfrînge pe cel al timpului devorator. Si, într adevår, toate formele de afirmare umanå sînt revolta lui Zeus împotriva lui Cronos. În fiecare dintre noi se aflå un Zeus care vrea så l înlåntuie pe Cronos. «În fiecare om un Zeus îsi face încercarea.» Frumusetea mitului în general este cå el e mai actual acum decît in illo tempore; Zeus e mai Zeus acum decît «atunci», pentru cå timpul nostru a gåsit, cu spatialitatea, ac pentru cojocul lui Cronos. În secolul XXII vom face din Cronos un aliat, påråsindu l galactic, cu Sicilie cu tot. Civilizatia europeanå e antiegipteanå prin excelentå. Piramida înfruntå timpul grosolan, greoi, ea este, spune Hegel, forma cea mai stabilå a materiei. În schimb, noi înfruntåm timpul cu forma cea mai gratioaså a spatialitåtii, pe care ne o pune la îndemînå topologia matematicilor. Ceea ce reabiliteazå deci individualul este tocmai faptul cå individualul e Christo phor («purtåtor de Christ»), theo phor («purtåtor de zeu»), ba chiar Dii phor («purtåtor de Zeus»), cå reediteazå asadar lupta dintre Zeus si Cronos. Sigur cå acest fel de a gîndi lucrurile nu rezolvå problema eternitåtii ca eternitate si cå el laså så subziste «problema Atlantidelor». Dar în probleme insolubile, de tipul acesteia, trebuie så vii de asemenea cu gratie. Nu trebuie så te porti precum copilul din poveste care strigå «regele e gol!». Toatå lumea stie cå regele e gol, dar regula jocului trebuie respectatå. De ce trebuie så strigi în gura mare cå existå «neajunsul de a te fi nåscut»? Si este chiar un neajuns cînd depinde numai de tine så porti în tine un zeu?“ 7 mai — 11 mai 1981 Joi, 7 mai 1981 Am sosit, împreunå cu Sorel, asearå la 10, în Påltinis. A plouat tot drumul. Dupå Råsinari, cînd începuseråm urcusul, am gåsit soseaua blocatå de stînci si de bolovani desprinsi de atîta ploaie. Erau urîti, în întunericul noptii, ca o colectie de semne ale imprevizibilului, si ne am strecurat printre ei cu inima strînså. Aståzi de dimineatå, Noica a urcat în camera noastrå. Tocmai citise „Secolul 20“, în care apåruse Scrisoarea despre „umanism“ a lui Heidegger, si discutia se opreste asupra prefetei lui Noica. Îi relatez recenta discutie cu un prieten care judeca preocuparea pentru editarea lui Platon sau Heidegger ca o formå de evaziune, de „neangajare“. Dacå e vorba de traduceri, îmi spunea el, urgentå are Adorno, nu Heidegger, care poate genera mici mode sau triste pastise, si nicidecum un instrument teoretic pentru întelegerea unei situatii reale. Ceea ce se impune este descrierea Situatiei în cuvinte care nu au devenit simpli termeni într o retea lingvisticå vidatå de sensuri. E nevoie de un limbaj ale cårui resurse critice nu au fost epuizate. Or, Adorno, îmi spunea amicul, este cel care då nume lucrurilor, cel care då un model pentru felul în care o situatie trebuie descriså si ridicatå la constiintå. „Sînt uimit ori de cîte ori aud asemenea lucruri, începe Noica. Istoria adevåratå nu se naste întotdeauna ca istorie a evenimentelor. Nu are sens så descrii o situatie care nu mai poartå conceptul în ea. Cînd privesti retrospectiv istoria la scara cîte unei vieti sau a faptei istorice imediate, îti vine adesea så surîzi. Iar dacå te gîndesti la «angajårile» marilor personalitåti ale culturii, îti dai seama cît ridicol pot purta în ele vietile individuale judecate în micul lor context. Imaginati vå cum aråta Leibniz obsedat o viatå întreagå de ideea unei cruciade! În timp ce statele mari ale Europei stiau, cu mult înaintea påcii de la Adrianopol, cå Imperiul Otoman e sfîrsit — «marele bolnav» i se spunea în Europa —, Leibniz visa cruciade! Gînditi vå si la Goethe, cu bîlbîielile lui lamentabile, care dupå ce îl admirase ani de zile pe Napoleon, fåcînd în fond figurå de trådåtor, scrie în 1813 Epimenides Erwachen, declarînd deci cå s a trezit, pasåmite, într un tîrziu, dintr un «somn epimenidic»! Dar ce ne facem dacå îl judecåm pe Platon într un context istoric, pe Platon pe care îl vedem într o Atenå învinså de Sparta låudînd Sparta? «Un turcit», am spune noi aståzi. Dar Aristotel, cu simpatiile lui macedonene? Dar Eminescu, cu obsesiile lui paseist voievodale, într o epocå în care România avea nevoie de sincronizare? Am ajuns så înteleg tîrziu vorba lui Julien Benda din La trahison des clercs — vorba aceea care, pe cînd eram tineri, ne indignase pe toti: «C'est une trahison de pactiser avec le siècle.» Or, sårmanul Julien Benda avea dreptate: pentru cå nu tot ce se întîmplå în secol este istorie. De fapt, asta am si vrut så aråt în ultima vreme; am vrut så restitui lucrurile pe trei planuri: ceea ce joacå în istorie, în ontologie si în logicå sînt situatiile privilegiate. Deci: nu tot ce se întîmplå este istorie; nu tot ce existå este investit cu fiintå; si nu tot ce se formuleazå priveste logica. Îl întreb pe amicul tåu: cum vine så mi vorbeascå de Adorno si de angajare — angajare care poate cådea în ridicolul nesemnificativului si contingentului (så te bati cu un Imperiu Otoman sfîrsit!) —, deci cum vine så mi vorbeascå de un Adorno care te vîrå în contingent, opunîndu i l lui Heidegger, care de unul singur a mutat istoria din loc, salvînd cuvîntul de conditia lui degradatå? Ce înseamnå limbajul lui Adorno pe lîngå recuperarea limbii la Heidegger, o recuperare care priveste nu un fragment sau un altul al fiintei noastre, ci fiinta noastrå în întregul ei? Într o lume în care primeazå cunostintele, Heidegger aduce gîndirea si întelesul, aduce råspunderea întelesului, singura care mai este aståzi capabilå så reabiliteze metafizica. Într o lume care e doar a comunicårii, Heidegger continuå så vadå în cuvînt «cuminecarea» si comuniunea. Gînditi vå ce înseamnå un asemenea lucru într o lume bîntuitå nu numai de degradarea curentå a cuvîntului, ci si de asceza pe care o aduce cu sine filozofia analiticå anglo saxonå. Am terminat de curînd cartea lui Hintikka, pe care mi a împrumutat o Sorel: Knowledge and Belief. Så vedeti ce carte stie Hintikka; så vedeti cît de bine îl ståpîneste pe Aristotel! Dar så vedeti totodatå ce înseamnå så treci prin cultura mare si så o påråsesti pentru asceza analiticului si logicului. Oamenii åstia îsi refuzå sinteza! Asceza logicii, la fel ca cea religioaså,devine religiozitate fårå religie: intrare în puritatea unui gînd fårå obiect. Dar så vedeti unde ajunge cartea lui Hintikka, unde ajunge Hintikka cu problema lui „stiu cå stiu“. Ajunge la bietul Schopenhauer, pentru care problema lui «stiu cå stiu» se reduce pînå la urmå tot la faptul simplu de a sti: lui Schopenhauer îi scapå în felul acesta tocmai miracolul filozofiei, care este reflexivitatea. Dar dacå aici ajungi dupå ce întreprinzi pe douå sute de pagini «analiza logicå a douå notiuni» — cum îsi subintituleazå Hintikka lucrarea —, dacå ajungi tot la prostia lui Schopenhauer de acum un secol (ce i drept, demonstratå cu mijloace formale), då mi voie atunci så ti spun cå nu faci decît så må blochezi, cå nu må muti din loc, cå må lasi acolo unde eram. Si atunci afirm, chit cå Sorel o så se supere pe mine, cå Hintikka nu mai e nici måcar un alexandrin: e un mandarin. Si e pecinginea mandarinismului — maniera în locul substantei — cea care se întinde aståzi peste culturå cu spiritul acesta anglo saxon, cu formalismul logic care în America a devenit aproape o materie teologalå si a cårui singurå gratie este de a fi generat paradoxul gratuitåtii în mijlocul spiritului pragmatic. Pe lîngå toti Hintikka de aståzi, Wittgenstein îmi pare a fi un zeu: el a atacat toate problemele mari si a fåcut o cu un simt al råspunderii pe care cei de azi nu îl mai au. Wittgenstein este o culme de presocratism într o lume care alexandrinizeazå si mandarinizeazå. E o lume teribilå lumea de aståzi; si poate cå numai cei care au stiut så påstreze monoteismul în conditia diasporei o mai pot salva. Numai ei mai pot contracara cultura pustiitoare a anglo saxonilor, reconvertind cultura la bunul monoteism al spiritului.“ Vineri, 8 mai 1981 I am adus lui Noica dactilograma articolului pe care Andrei l a scris pentru nr.10 11 12 al „Secolului 20“: Rigorile ideii nationale si legitimitatea universalului. Citindu l, Håulicå a fost entuziasmat. Este în el patosul agonal al constiintei care si a påstrat reflexele în fata realului si care, în locul unei melancolice retrageri înspre eternitatea uneori fadå a marilor gesturi culturale, a ales sublimul hårtuielii în clipå. „Dragii mei, am citit articolul lui Andrei si vreau så spun cît de mult m a nelinistit. Andrei este un îndîrjit, dar unul care nu cunoaste riscurile îndîrjirii. O så judecati singuri, si Andrei, pentru cå vå rog så i spuneti, o så judece si el la rîndul lui dacå meritå så ti asumi aceste riscuri. Nu contest cå articolul lui este frumos în atitudinea lui si în constiinta pe care o pune în joc. Nu contest cå am simtit cu totii în tinerete nevoia de a fi frumosi în felul acesta. Înså cînd faci astfel de gesturi frumoase, problema este så nu cazi pe unul care så te blocheze. Cînd ai naturå de luptåtor, si Andrei are una, risti la un moment dat så råmîi omul unui unic gest. «Stiti, eu sînt cel care…» Eu, de pildå, puteam ajunge så spun: «Stiti? Eu sînt cel care am votat contra constitutiei lui Carol!» Pentru cå în 1938 (eram la Sinaia), am votat într adevår împotriva constitutiei lui Carol. Am fost întrebat de ce am fåcut o si am ajuns så råspund în scris. De ce? Ca så mi cîstig dreptul de a vota si contra constitutiei legionare, am råspuns. Voiam în felul acesta så mi afirm independenta, pe care înså am pierdut o pe urmå prosteste. Nu spun cå Andrei riscå prin acest articol så producå gestul care så îl blocheze. Dar natura lui de îndîrjit ascunde în ea oricînd un asemenea pericol: pericolul de a ti rata traiectoria de dragul unui gest sublim. Dar vå propun acum så judecåm care este natura unor asemenea gesturi. În primul rînd, este ascuns în ele un dram de impuritate: impuritatea spectacolului. Aceasta este drama eticului în general: nu faci un gest numai pentru tine, îl faci si pentru ceilalti si dintr o datå el devine impur. De cele mai multe ori, eticul nu este o împlinire dinåuntru în afarå, ci o monumentalizare a eului venitå din afarå. Iar cînd cultura apucå drumul eticului prin asemenea «luåri de atitudine», ea intrå în minoratul «culturii de estradå». Înså lucrurile nu se opresc aici cînd e vorba de asemenea gesturi. Tot ce facem nu i priveste pe altii doar ca spectacol; ceea ce facem îi poate si distruge. Gesturile noastre nu sînt numai ale noastre; îi privesc si pe ceilalti, måcar în måsura în care ne au asistat si aprobat, ca så nu mai spun cå ne au imitat. Iatå de ce nu te poti juca cu o eticå proprie; în fapt, ea poartå si asupra altora. Rezumînd, as spune: gesturi de felul acesta se fac cu sentimentul unei råspunderi, care pe de o parte poate fi falså si care, în plus, poate face ravagii în jur. Cu eticul gol, sfîrsesti prin a fi mai vinovat decît fårå etic. Iar dacå pornesc de la un primat al culturii, pot så întreb: ce preferi? Un destin cultural împlinit? Sau unul care se frînge în sublimul unei demonstratii de o clipå? Spun toate acestea dintr o dragoste îngrijoratå pentru Andrei: e un fel de pro salute Andrei. Vreau så l ajutåm cu apelul nostru fråtesc si pårintesc. Så i spunem: «Fie ti milå de tine si de noi: tu nu esti tu, tu esti comunitate. Îndurå te fatå de tine si de ceilalti.» Ceea ce ne propune Andrei printr un asemenea gest este o formå de trezie proastå contra unui somnambulism fecund. Iar pentru salvarea lui, am så îi spun trei lucruri. Primul e chiar acesta: cum accepti så te trezesti din somnambulismul tåu? Cum ne împingi så ne trezim din somnambulismul nostru? Somnambulismul nostru nu e dåtåtor de måsurå pentru unul sau altul dintre noi, ci pentru obste. Eu nu mai sînt eu, tu nu mai esti tu. Iau ca o umilintå cå sînt cine sînt, dar si ca o råspundere. Andrei må vede mergînd pe sîrmå si îmi spune: «Vezi cå e o ceartå la vecini. Då te jos si desparte i!» «Laså l putin pe Heidegger, îi spune el lui Gabi, laså ti o clipå peratologia, du te si bate te cu X în „Flacåra“!» Dar la capåtul acestor treburi, care nu te privesc doar pe tine, care nu sînt doar ale tale, nu poti ajunge dacå te trezesti mereu. Al doilea lucru: nu te bati cu oricine. Trebuie så îti alegi dusmanul. Cu cine te bati? Cu un profesor iesit la pensie, care nu a fåcut nimic toatå viata? Cu niste amatori? Dacå te bati, bate te cu zeii, nu cu valetii. Nu poti fi sclavul propriului tåu bouillonnement, pentru cå risti så te asezi nediferentiat pe tot soiul de cîmpuri de luptå. Si al treilea lucru: sîntem într o lume în care trebuie så faci în asa fel încît, påstrîndu ti demnitatea, så nu trebuiascå totusi så ajungi la propria invalidare. Nu ti invalida harul care te poartå dincolo de tine, într o råspundere mai vastå, pentru chestiuni care pînå la urmå se pot dovedi secundare. A existat în generatia noastrå un om care ne domina pe toti: prin lecturile lui, prin fantezie, prin gratia intelectului, prin constiinta moralå. Se numea Mircea Vulcånescu. A murit în închisoare în 1950. Fusese condamnat la cinci ani si, dacå nu ar fi înteles så facå ce a fåcut, ar fi supravietuit condamnårii si ar fi intrat în råspunderea mai vastå pe care o avea fatå de toti ceilalti. Judecati singuri dacå am sau nu dreptate în ceea ce sustin. Am aflat acum un an de ce a murit. Pe atunci nu era permis så vorbesti în celulå. În fapt înså, cei închisi împreunå instituiau mici «universitåti culturale»: învåtau limbi, fåceau istorie, filozofie, îsi povesteau romane… Într o zi, gardianul îi aude vorbind si intrå în celulå: «Cine a vorbit?» Toti vorbiserå. Dacå ar fi tåcut toti, dacå nu si ar fi asumat nimeni vina, ar fi primit o pedeapså colectivå: de pildå, så stea cîteva ore în picioare. Înså Vulcånescu, våzînd cå nimeni nu zice nimic, a preluat el totul si s a denuntat singur. Ce a urmat de aici? A fost scos din celulå si dus la «izolator». Era iarnå, în izolator se turnase apå pe jos si se fåcuse gheatå. În prima zi de izolator nu primeai nimic de mîncare si erai tinut dezbråcat. A fost deci dezbråcat si dus la izolator. Înåuntru mai erau patru cinci detinuti. Dådeau cu totii din mîini si såreau, cu gîndul de a rezista pînå seara. La un moment dat un tînår de vreo 20 de ani a lesinat. Vulcånescu avea 50 de ani si s a gîndit cå e mai important så tråiascå tînårul. S a întins atunci pe podea, cu coatele sub burtå, si le a cerut celorlalti så l punå pe tînår peste el. Gestul este sublim. Tînårul a scåpat, Vulcånescu a fåcut pneumonie si a murit. Vå întreb: avea dreptul så facå ce a fåcut? Nu era mai adînc etic så se gîndeascå la ce le datora celorlalti, la tot ce avea bun de fåcut pentru întreaga obste dupå ce ar fi iesit? Så se gîndeascå deci la toti cîti s ar fi putut împårtåsi din spiritul lui extraordinar? Ceea ce predic nu este nici lasitate, nici urîtenie moralå în genere, ci eticul pus în slujba a ceva, nu a eticului în sine. Pentru cå primul lui gest, cînd a preluat vina tuturora declarînd cå el a vorbit, reprezenta eticul gol, pe care practicîndu l s a fåcut vinovat, uitînd de o råspundere mai largå: Vulcånescu purta cu sine un spirit mai vast, fatå de care avea obligatii mai adînci. Se pot påstra simultan demnitatea si constiinta acelei råspunderi mai largi. Viata publicå este plinå de capcanele pe care ti le întinde eticul pur; este în ea pericolul de a cådea în betia «gestului frumos», a gesticulatiei etice, asa cum în orice femeie frumoaså existå o seductie care îti stîrneste o falså nevoie de dragoste. În altå lume, Andrei ar fi sfîrsit poate în seductia vietii publice, s ar fi låsat confiscat de gloria parlamentarului, de pildå. Pentru cå si articolul lui, dacå e så îl judec — si sînt tentat ca mîine så l reluåm paragraf cu paragraf spre a i vedea consistenta —, deci si articolul lui nu este decît un frumos discurs parlamentar. Or, dacå tot faci gestul, få l si pentru substantå, nu numai pentru cå e frumos. E un gest mai mult de demnitate cårturåreascå, nu si un act cårturåresc. Înså de la Andrei pot pretinde si continut de gîndire, nu numai atitudine. Cu ce råmîn în pozitiv din articolul lui? Cu un «cunoaste te pe tine însuti» aplicat indecisului «suflet national»? Nu råmîn decît cu polemica. Dacå cîstigå, Andrei cîstigå, cum se întîmplå uneori la tenis, pe greseala adversarului, si nu pe lovitura proprie. În articolul acesta se vorbeste splendid «contra» si «despre», dar nici o clipå nu se vorbeste «în». Si ar fi putut s o facå dacå ar fi pornit de la citatul din Maiorescu, si nu dacå ar fi încheiat cu el fårå så l valorifice. Pentru cå dacå în lupta dintre adevår si o natiune rezistentå piere în cele din urmå natiunea si niciodatå adevårul, atunci nu era de spus decît atît: «Au murit hititii si au murit popoarele toate care nu s au ridicat la culturå. Cine face culturå falså riscå så piarå. Nu te joci cu focul.» Atît era de spus. Andrei nu a atacat viciul în substanta lui: i a atacat doar pe «zbieråtori». Or, cu zbieråtorii nu meritå så te bati si nu e timp så te bati.“ Sîmbåtå, 9 mai 1981 Turul Påltinisului, între 10 si 11. Ne ajung din urmå sportivi în cantonament, care îsi fac constiincios încålzirea. „Este trist så vezi, comenteazå Noica, cîtå precaritate existå în toate cîte nu sînt atinse de spirit. Sportivii si femeile frumoase îmi fac pur si simplu milå. Îi vezi cum se chinuie så tråiascå în clipa favorabilå, în kairós, în prilejul favorabil, så si tråiascå «forma optimå»; terorizati mereu de un «încå» si de spaima declinului, de vidul care te pîndeste cînd mizezi totul pe asta. În timp ce în spirit totul este crestere neîncetatå; fiecare zi nouå este un profit, si nu o pierdere, si cu fiecare ceas te simti tot mai aproape de «forma» ta. Prilejul nu este aici punctual, ci este viata în întregul ei. Ca så nu mai spun cå în spirit nu existå niciodatå «prea mult», nu apare satietatea care însoteste orice altå formå a plåcerii sau a consumului.“ A apårut la începutul anului la Orléans Hommage à Duiliu Sfintesco (cu ocazia împlinirii vîrstei de 70 de ani), în care, la capitolul Témoignages, Noica scrie despre un tip de intelectual specific secolului XX: homo planetarius, cel care are patria peste tot si creeazå pentru toti. „De ce nu ati ales si dumneavoastrå conditia de homo planetarius?“ îl întreabå Sorel pe Noica. „Cum credeti cå se poate obtine universalul direct prin universal, asa cum låsati så se înteleagå cå îl obtin acesti homines planetarii, marii tråitori în exil ai secolului XX?“ „Eu stau pe «pozitia veche», a obtinerii universalului prin idiomatic, prin national. Må raportez la universal prin «întru», nu prin «în». A atinge universalul de pe pozitiile idiomaticului este însusi principiul spiritului. Înså secolul XX, fårå så l anuleze, a adus acestui principiu un corectiv: a adus cu sine nevoia de universalitate la propriu; o universalitate prin generic, nu prin specific. Secolul XX poartå cu sine versiunea universalului generic: «proletari din toate tårile, uniti vå»; dar si capitalisti, esperantisti, intelectuali — uniti vå. E un secol al internationalelor secolul acesta, al unora care, fireste, nu au reusit pînå la capåt, tocmai pentru ca principiul spiritului — universalul prin idiomatic — så nu fie lovit prea adînc. Si tocmai pentru ca principiul så se confirme, «internationalismul» a trebuit så îsi vadå si så îsi recunoascå limitele. Înså în chiar limitele acestei reusite s a nåscut tipul de homo planetarius, solidar cu mass media, cu posibilitatea miscårii pe glob, solidar cu reteaua planetarå însåsi. Tipul acesta uman nu s a nåscut întîmplåtor acum; el este un factor de unificare al Terrei, în clipa în care Terra se pregåteste så intre în apoikía, }n roirea galacticå, cînd se pregåteste pentru întîlnirea cu un tip de ratiune extraterestrå. În conditia universalului generic se asazå deci toti cei care dau seama de problemele planetei în totalitatea ei. Eliade este un homo planetarius, un «semådåu», cel care då seama de tot ce e spirit pe Terra. Un homo planetarius este si Cioran, de vreme ce då seama de toate deznådejdile lumii. În tinerete nu era decît în conditia jalei românesti, deci a unei singure forme a deznådejdii. Dacå ar fi continuat så foreze în jalea româneascå, pînå la a i gåsi acel «întru» al ei, în care så se poatå recunoaste pînå si japonezul, atunci ar fi obtinut universalul în varianta lui clasicå, prin idiomatic. Recunosc cå, vorbind astfel, îi privesc cu condescendentå pe cei aflati în conditia vagabondajului planetar, conditie care tine de aspectul de civilizatie, si nu de cel de culturå al spiritului. Dar de ce nu existå o culturå planetarå? Pentru cå ne aflåm în conditie robinsonianå: ratiunea nu a întîlnit altå formå de ratiune. Atîta vreme cît nu ne vom întîlni cu o altå ratiune, atîta vreme cît nu se va produce «confruntarea cu altul», atîta vreme cît Ghilgames nu îsi va întîlni Enkidu ul extraterestru, cultura planetarå ne va fi refuzatå. Problema acestei «alte ratiuni» ne obligå så fim prudenti atunci cînd vorbim în lumea modernå de «subiectivitate» si «antropologie». Trebuie så recunoastem buna måsurå a subiectivitåtii si så nu o reducem la eul psihologic si nici måcar la om. Niciodatå în filozofia mare, nici la Kant si nici la Heidegger de pildå, nu a fost în discutie omul, cum crede Foucault, ci doar paradigma umanå a ratiunii. Si Kant, si Heidegger au obtinut în fond întîlnirea cu altå ratiune. Ei nu au fåcut «antropologie», de vreme ce au simtit limitårile de pe Terra. Ei au vorbit despre om ca despre un singular generic, ca despre un hápax legómenon. Drama noastrå, cînd vorbim despre ratiune, este cå avem de a face cu un simplet, nu cu un multiplet. Înså atît la Kant, cît si la Heidegger, omul este un «holomer»: e partea care poartå în ea întregul, fårå så l confiste, fårå så l detinå în exclusivitate. Sigur cå dacå vrei så fii råutåcios cu Heidegger, îl poti pune sub «Attends que je t'explique!». Stiti povestea: bårbatul vine acaså si îsi gåseste sotia în pat cu amantul. «Attends que je t'explique!», îi spune ea. Ca si cum ar mai fi ceva de explicat în situatia asta. Deci dacå vreau så fiu råutåcios cu Heidegger, pot så i spun, asa cum face Derrida: «Dacå Dasein nu e omul, el nu e totusi altceva decît omul.» «Attends que je t'explique!», spune Heidegger. Ce så mi mai explici cînd spui cå limba e låcasul Fiintei si cå în ea locuieste omul? Si totusi nu avem voie så fim råutåciosi cu Heidegger. Pentru cå Dasein nu este pur si simplu omul. E poate spiritul limbii în ipostaza privilegiatå a Terrei.“ Duminicå, 10 mai 1981 Plimbare cåtre Santa. Plånuim pentru a doua zi o excursie cu masina pînå la Gura Rîului (satul în care îsi petrecea Blaga verile), apoi la Cisnådie si Cisnådioara, locul de descålecare al cavalerilor teutoni în secolul XIII. Pe drum, în prelungirea articolului lui Andrei, Noica ne vorbeste despre discutia purtatå în generatia lor privitor la opozitia Eliade Rådulescu — Maiorescu. „Ne am întrebat cine are dreptate: Eliade Rådulescu, cu «Scrieti, båieti, scrieti!», sau Maiorescu cu circumspectia criticå si cumpåtarea pe care le punea în joc teoria formelor fårå fond. Si am recunoscut cu totii cå formele au propriul lor dinamism si cå sînt capabile så si dea, prin simplå functionare, un continut. Înså Maiorescu nu a gresit numai atunci cînd a criticat formele fårå fond, ci a mai gresit încå o datå, cînd le a instituit în singurul loc în care ele nu tineau: în filozofie. Mizeria lui Maiorescu, care era logician, a fost aceea de a pune pe lume forma goalå acolo unde ea nu si poate da singurå continutul. Dar de ce se întîmplå asa? De ce forma fårå fond se face vinovatå numai si numai în filozofie? Pentru cå, între toate angajårile si comportamentele eului social, filozofia este singura care cere întîlnirea cu originarul. În filozofie nu te poti aseza într o lume a cunostintelor, care prin natura lor sînt derivate, ci într una a întelesurilor, care nu pot fi decît originare. Într o culturå alexandrinå poti face orice, dar nu filozofie. Se poate face culturå derivatå în stiinte, se poate face în medicinå de pildå, cu un Davila, care în douå decenii a dat tårii o generatie de medici capabili så acopere nevoile råzboiului din 1877. Un institut de biologie poate deci crea biologi, unul de informaticå, informaticieni. Toate formele valabile ale unei culturi sînt derivate. Dar nu se poate face culturå derivatå în filozofie, unde trebuie så întîlnesti spiritul în varianta lui originarå. Si în loc så înteleagå lectia ascunså în refuzul lui Eminescu, care la 25 de ani îsi declinå competenta de a ocupa o catedrå de filozofie, spunînd cå nu stie destulå sanscritå si greacå (germana nu era în discutie) — deci cå nu are mijloacele de a se apropia de originar —, Maiorescu, în care vorbeste acum logicianul, practicantul formei goale, se gråbeste så creeze catedre de filozofie fårå oameni pregåtiti, chemîndu l pe Negulescu la Iasi, dupå doar sase luni de studii la Paris, si încurajeazå în locul travaliului pe textul original, prelegerea, deci tocmai forma de învåtåmînt care nu merge pînå la stråfundul lucrului. Asadar, dacå Maiorescu a fost confirmat, a fost o singurå datå si tocmai în specialitatea lui: în filozofie, în singurul loc unde nu se poate conta pe dinamismul formelor. Douå redresåri pare så fi avut filozofia la noi, dupå ce Maiorescu a pus o pe un fågas gresit: una s a petrecut înainte de råzboi, în generatia mea. A venit apoi generatia lui Alecu, a cercului de la Sibiu si a celorlalti, unde nu e vorba propriu zis de filozofie, cît mai degrabå de un gust pentru culturå si de o culturå a suprafetelor. În schimb, cu cîtiva dintre voi pare så se petreacå o nouå redresare, adicå o nouå recuperare a temeiului.“ Seara, în camera lui Noica, este în discutie studiul lui Sorel despre Faptul istoric în perspectiva logicii. Aproape patruzeci de pagini dense, nu foarte la îndemîna cuiva nefamiliarizat cu lucrårile de logicå. Noica le citise în douå ore, miscîndu se în ele cu usurinta si gratia pe care le are cînd hermeneutizeazå un basm sau un dialog din Platon. Are în mînå patru pagini de note cu un scris mårunt si înghesuit. Ceea ce se întîmplå este fascinant. Acest studiu de logicå aplicatå este trecut într un registru epic si dramatic. Timp de douå ore, Noica reface itinerarul lui Sorel, marcînd fiecare pas, recapitulînd periodic, creînd suspansuri, întretinînd tensiunea si stîrnind curiozitatea, producînd spectaculoase „råsturnåri de situatii“, fåcînd din autorul logician un cavaler råtåcitor care îi întîlneste în drumul lui pe Frege, Wittgenstein si von Wright, li se alåturå o vreme, despårtindu se de ei în final pentru a si gåsi drumul cåtre un nou Land, în care logica este puså så însoteascå istoria într o lume a posibilului, a lui „ceea ce putea fi“ si „va fi fiind“. Noica îl citeste pe Sorel întocmai cum a fåcut o cu Hegel, „povestindu l“ si repovestindu l, cu o uimitoare capacitate daimonicå de a se contopi, vremelnic, cu fiinta celuilalt, si de a se ridica totusi în final, cu aceastå nouå pradå, la sine. Este suprema reverentå pe care ti o poate face cineva: în locul salutului distant si gråbit, popasul prietenesc în ograda ta. De emotie, chipul lui Sorel a încremenit în inexpresiv, asemeni „albastrei sålbåticiuni“ a lui Trakl. Plutim amîndoi într un pios étourdissement. „Vedeti, dragii mei, ne spune Noica la despårtire, pesemne cå acum, în Franta, se cunoaste deja rezultatul alegerilor. Dar eu cred cå adevårata istorie nu s a petrecut acolo, ci mai degrabå în cåmåruta noastrå de mansardå, unde l am judecat pe Sorel, unde am aråtat cå limitele lui sînt limitele instrumentelor lui si unde ne am rugat pentru mîntuirea «sufletului lui logic».“ Luni, 11 mai 1981 Aståzi de dimineatå, excursie spre Cisnådie si Cisnådioara. Coborîm pe un drum forestier spre Gura Rîului, unde urmeazå så facem o haltå la vila doamnei Viorica Manta, bunå prietenå a lui Blaga, a lui Relu Cioran si a lui Noica. Cu exceptia a douå luni din varå, cînd domneste ca o reginå mamå la vila din Gura Rîului, doamna Manta stå la Sibiu si de cîte ori coboarå så o vadå, Noica se întoarce råsfåtat, cu saleuri si pråjituri de caså asezate savant si rafinat, în cutii de cafea sau bomboane, care îmi amintesc de peisajul cåmårilor copilåriei. În vila de aici si a petrecut Blaga aproape douåzeci de veri si, cu gîndul la locul acesta si la nu stiu ce iubire tråitå la Gura Rîului, a scris poezia Bocca del Rio („Bocca del Rio, / ranå în spatiu“). Coborîm, cu Cibinul în dreapta noastrå; locurile sînt pustii si otråvitor de frumoase. Pretutindeni e dezmåt de primåvarå si sînt tentat så må opresc la tot pasul. „De ce aici si nu dincolo?“, må sîcîie Noica. „Nu esti în stare så alegi decît locuri generice, pe cînd eu te duc într un loc anume.“ Trecem pe lîngå o caså azvîrlitå la un cot al drumului, pe care într o excursie anterioarå, fåcutå cu Sora si Dragomir, Noica o botezase „casa lui Wittgenstein“. Ajungem, dupå o orå de drum cu masina, în Gura Rîului si mergem mai întîi så l cåutåm pe „domnu' Påtru“, îngrijitorul vilei. Casele se tin lant, lipite una de alta si ferecate cu mari porti. Ulitele sînt, astfel, încadrate de lungi fatade continue si, în afara påmîntului pe care calci, a zidurilor si a arcadelor sufocate de lemnul portilor, nu vezi nimic. Må întreb unde så încapå atîta frumusete promiså într un loc atît de mediocru la prima vedere. Ajungem la vilå, cu nevasta lui „domnu' Påtru“ drept cålåuzå si purtåtoare a cheilor. Dupå ce poarta este descuiatå, ne întîmpinå, nebånuit, un spatiu modelat dupå alte legi. Vila albå, cu olane cåråmizii si acoperisul rotunjit în cele patru colturi, are eleganta plåcutå a caselor de dinainte de råzboi. Se desprinde, cu luxul ei tihnit si cu un aer de vacantå eternå, din marginea unei pajisti cåreia nu i zåresc capåtul. În prim plan, în stînga, se ridicå o salcie urias despletitå, care rimeazå teribil cu mica senzatie de påråsire a locului, cu voleurile trase si cu sezlongurile pliate si rezemate de zidul verandei. Ocolim casa, însotiti de umbra zdrentuitå a unor mesteceni, si påtrundem înåuntru prin intrarea din spate. Casa are patru încåperi mari, mobilate cu piese de epocå. În camera în care ståtea Blaga, pe lîngå un pat obisnuit, se mai aflå o comodå de acaju, o maså micå de lucru stil Régence si o vitrinå cu cîteva poze ale lui Blaga si editii ale poeziilor lui. Improvizåm un mic dejun, undeva departe, în spatele casei, pe o maså lungå, peste care cad ramurile a doi brazi imensi. Noica ne povesteste cå a descoperit Påltinisul (în 1975?) pe cînd ståtea, într o varå, în vila doamnei Manta, care îl invitase de altminteri så si stabileascå resedinta aici. A preferat înså Påltinisul, pentru cå nu îi crea obligatii; si apoi, avea acolo totul rezolvat: cantinå, telefon, postå si mai ales un loc ideal de plimbare, „turul Påltinisului“, care dureazå o orå de drum drept, asfaltat. I se retrezesc dintr o datå instinctele de antrenor; må ceartå cå nu fac „game“, cå nu am o orå în fiecare dimineatå în care så mi exersez, de pildå, latina. „Am så ti dau o Patrologie din care så citesti zilnic cîteva pagini din Roscelinus sau Abélard.“ Îl întreb cum crede cå vor fi aråtînd cårtile noastre peste 50 100 de ani. „Ca niste produse stranii, neasteptate in einer so dürftigen Zeit. Vor stîrni mirare, pesemne, prin rafinamentul si eleganta lor. Poate cå sîntem toti, în calofilismul nostru, efigiile unui timp alexandrin, care continuå så secrete culturå cu disperare, ca o formå de supravietuire.“ Må desprind greu din paradisul de la Bocca del Rio. Plecåm spre Cisnådie si Cisnådioara, unde Noica vrea så ne arate „un model de descålecare“. În Cisnådie ne oprim la mînåstirea din centru , ridicatå în secolul XIII. Zidurile de bazå sînt încå ale variantei romanice, timpurii; restul e gotic. Cisnådioara, sat pe de a ntregul såsesc, este punctul zero al descålecårii teutonice. „Îmi place så våd aici devenirea în spatiu“, ne spune Noica, si ne cere så ne imaginåm cum vor fi aråtat cele cîteva sute de cavaleri ai ordinului în aceastå stråmutare la peste 2 000 de km, cum si au ales locul acesta pe o înåltime apåratå din douå pårti, în plinå naturå sålbaticå, departe de orice drumuri si orice nåvåliri. Vor fi venit, pe urmele lor, altii (dar ce îi îndemna s o facå?), cu femei, cu copii, cu care, cu vite. Ne imaginåm apoi cum au prospectat locurile din jur, cum si au ales directia de expansiune cåtre Cisnådie, apoi punctul terminus pe platoul unde vor înålta Sibiul. „Totul s a petrecut în numai cîteva zeci de ani si cu o extraordinarå eficacitate; la sfîrsitul secolului XIII, Sibiul era un oras perfect închegat, de vreme ce — v am aråtat cîndva — avea si «caså de båtrîni», care, potrivit inscriptiei, a functionat fårå întrerupere din 1292. Înså este de neînteles cum o comunitate atît de prosperå, deschiså cåtre restul Europei, nu a obtinut, vreme de opt secole, nici o formå de culturå mare.“ Închidem bucla excursiei noastre, iesind din Cisnådioara pe soseaua care taie pådurea si då spre Råsinari; un drum de vreo 5 km, pe care, înainte de råzboi, îl fåceau si sibienii pe timp de varå, întorcîndu se acaså cu calestile, dupå o zi petrecutå la faimosul strand din Cisnådioara. Intråm pe soseaua spre Råsinari, si drumul acesta îmi pare, de fiecare datå cînd îl stråbat, calea de acces cåtre o realitate altfel asezatå, o realitate din care se întîmplå uneori så fac parte, dar pe care cel mai adesea simt cå o detin magic, de la distantå, prin puterea bietelor mele pagini care încearcå s o povesteascå. Aceastå lentå migratie cåtre altceva începe din clipa în care trec prin dreptul cimitirului din Råsinari si apuc så zåresc, din goana masinii, leii de piatrå care stråjuiesc cavoul mitropolitului Saguna si, cu litere mari, încrustat pe frontonul cavoului, numele Preasfintiei Sale. Mi am dat seama într un tîrziu, poate la al treilea drum fåcut spre Påltinis, ce arc ciudat de timp deschidea în mintea mea imaginea aceasta. Cînd eram mic si råsfoiam în nestire cårtile mai aråtoase aflate în caså, pierzîndu må în cîte un amånunt nesemnificativ — numåram de pildå fulgii de påpådie de pe coperta Larousse ului, stîrniti de suflarea suavå a unui profil feminin —, må întorceam mereu la coperta somptuoaså, cu reflexe gri albåstrui, a unei cårti pe care scria cu litere ondulate de aur „Andrei Saguna, Mitropolitul Ardealului“. Nu stiam, desigur, cine este Saguna, nu stiam prea bine nici ce este un mitropolit si nici despre Ardeal nu aveam reprezentåri prea limpezi. Cartea aceea, cu literele ei de aur care må fascinau si cu fåptura Mitropolitului fastuos învesmîntat, a dispårut cu timpul din caså, iar imaginea ei a cåzut undeva într o fundåturå a memoriei mele. Nu mi am mai adus aminte de ea niciodatå, poate nici numele Mitropolitului nu l am mai auzit pomenit de atunci. Mi a råsårit în minte pe neasteptate, cînd literele încrustate în frontonul cavoului au fåcut så se trezeascå literele celelalte, de pe copertå, adormite în mine vreme de treizeci de ani. Aceste imagini suprapuse mi au creat senzatia cå de fapt locul acela, pe care îl våzusem abia în urmå cu cinci ani pentru prima oarå, îmi era îndelung cunoscut sau cå, atunci cînd råsfoiam fårå sens cartea despre Mitropolit, îmi pregåteam o treaptå esentialå, pe care urma så påsesc în întîmpinarea propriului meu viitor. Toate aceste senzatii, pe care încerc så le deslusesc acum, se stîrnesc cu fiecare trecere a mea prin fata cimitirului din Råsinari si tin loc, în nevåzutul lor, de hotarul care trebuie oricum så despartå „tårîmul Påltinis“ de restul lumii. Cînd trec de locul acesta pesemne cå pulsul fiintei mele este altul si cå totul, absolut totul råmîne în urmå, eu nemaifiind decît un punct absorbit vertiginos de o concentratie de fortå situatå undeva în vîrf. I am adus lui Noica, împrumutat din biblioteca lui Tertulian, Heidegger, Gesamtausgabe, vol. 55, care cuprinde prelegerile privitoare la Heraclit si problema logos ului. Ne restituim cårtile schimbate în acest råstimp si, în vreme ce cautå volumul heideggerian, Noica ne spune: „Mai aveam o urmå de regret cå nu am fåcut profesorat. Înså prelegerile lui Heidegger, cu dilutia lor, m au linistit. E straniu så vezi de cîtå limbutie este capabil cel care a certat omenirea pentru lipså de måsurå în folosirea limbii. Må sperie apoi så våd cu cîtå pietate si a påstrat prelegerile. Ne am fi asteptat ca din sertarele lui så iaså la ivealå partea a doua a lui Sein und Zeit, de pildå, despre care låsase så se înteleagå cå nu a tipårit o pentru a pedepsi publicul cå, dupå prima parte a lucrårii, se aråtase necopt si nereceptiv. Dar dacå douå treimi din aceastå Gesamtausgabe cuprind prelegerile tinute de a lungul unei vieti de profesorat, atunci dezamågirea e mare. În volumul acesta, de pildå, Heidegger se întreabå pe zeci de pagini dacå logica este a lucrurilor sau a gîndului, fårå så se sfiascå de banalitatea problemei si fårå så se sfiascå de a propune în final, în locul logicii, logos ul lui Heraclit. Înså m am întrebat, våzînd unde te poate duce profesoratul, dacå vreunul din marii filozofi a rezistat deopotrivå ca profesor de filozofie. Si a trebuit så recunosc cå, în afara lui Hegel, nimeni nu poate fi invocat în acest sens. Fie cå lucrurile se petrec ca în cazul lui Kant, care nu si amesteca sistemul de gîndire în prelegerile universitare, dar care în schimb råmînea în platitudine (cursul de logicå îl fåcea, urmînd tripartitia traditionalå — notiune, judecatå, rationament —, dupå lucrarea lui Tetens, un profesor de epocå, a cårui carte o tinea pe noptierå); fie cå e vorba de cursuri în care se preda sistemul de gîndire original, ca în cazul lui Fichte sau Schelling — profesoratul sfîrsea deopotrivå cu un esec. În primul caz, gînditorul original dispårea în spatele etalårii unor cunostinte impersonale; în cel de al doilea, era vorba de «închideri care se închid», de sisteme rigide, de un sistem, dacå îl avem în vedere pe Fichte, si de cinci, în cazul lui Schelling. La noi, lucrurile s au petrecut asa cu Blaga, cu care nu puteai discuta decît înåuntrul orizontului propriu. Înså cînd sistemul în care te închizi e unul care se deschide, atunci ajungi så îi întelegi si pe ceilalti gînditori si så faci profesorat la nivel înalt. Or, acest lucru nu i a reusit decît lui Hegel, singurul gînditor modern al cårui sistem este o închidere ce se deschide. Dacå s a ajuns så se rîdå de filozofii cu sisteme, lucrul se explicå tocmai prin aceea cå aici e vorba de închideri care se închid. Nu poti face hermeneuticå cu un asemenea sistem si, neputînd face, nu ai cum så intri în gîndul altuia. Existå deci în profesorat un teribil risc: ori îl faci înainte de a ti fi obtinut ideea, si atunci trebuie så te accepti ca simplu manipulator de cunostinte, ori îl faci dupå ce ti ai obtinut o, si atunci e putin probabil så mai poti ajunge la gîndul altora: råmîi în închiderea ta sau, precum Kant, accepti divortul dintre fiinta gînditorului si cea a profesorului. Alt risc e semireusita: ajungi la un filtru propriu, cuceritor, variat, dar nu în numele unei idei, ci al unor idei. Spunînd toate astea, nu înteleg så neg utilitatea profesoratului. Problema este cum o împaci si dacå poti så o împaci cu aceea a creativitåtii. Existå destine clar asezate în conditia profesoratului: tii cursuri, apoi le prelucrezi si le publici, asa cum a fåcut Eliade cu Histoire des idées et des croyances religieuses. Existå, în profesoratul reusit, devenirea întru devenire bunå a culturii, asa cum existå o devenire întru devenire bunå a speciei, de pildå aceea pe care, cu hybris ul fecioriei, Danaidele au refuzat o, fiind pedepsite så tråiascå devenirea întru devenire proastå, simbolizatå de umplerea butoaielor fårå fund. Ceea ce voiam deci så vå spun, referindu må la Heidegger, este cå în filozofie, dacå nu ajungi la situatia lui Hegel, nu are sens så tråiesti simultan în conditia creativitåtii, deci a devenirii întru fiintå pe plan spiritual, si în aceea a profesoratului, deci a devenirii întru devenire. Si tocmai pentru cå profesoratul nu poate ajunge decît rareori la devenirea întru fiintå, s a spus cå el este incompatibil cu filozofia.“ iulie 1981 Am plecat cu Thomas la Påltinis pentru trei zile, cu gîndul cå vom aduce ultimele modificåri la volumul Heidegger, în urma observatiilor lui Noica. L am gåsit înså pe Noica într o stare de teribilå surescitare. Era de nerecunoscut. În locul desfåsurårii bine controlate a fiecårei zile, ne a coplesit, în tot acest råstimp, de la 9 dimineata pînå cåtre miezul noptii, cu vorbiri dezlåntuite, cu reactii imprevizibile, cu accese de tiranie, cu volubilitåti neasteptate, cu irepresibile izbucniri în plîns, care îl fåceau så se rusineze si så cåineze amarnic ceasul båtrînetii. Avusese, cu o såptåmînå înainte, un salt de tensiune (ameteli, urechi înfundate) si coborîse la Sibiu pentru un control medical amånuntit. Analizele spuneau cå totul este bine, dar pesemne cå o spaimå a sfîrsitului începuse så creascå undeva în sufletul lui. Ne a spus în repetate rînduri cå trebuie så fii în permanent atac, pentru a nu te låsa cuprins de moleseala care prevesteste sfîrsitul. Si într adevår, Dumnezeule, vorbea fårå încetare, parcå temîndu se de orice clipå de tåcere. În prima dimineatå am fåcut „turul Påltinisului“, dar fårå ritmul pe care stia så l imprime de obicei acestei plimbåri pregåtitoare; a tinut så ne arate încå o datå locul de lîngå Schit, unde vroia så si aibå mormîntul, si mai ales a vorbit, a vorbit nespus de mult, coborînd pentru prima oarå, poate, cu atîta voluptate si disperare în trecutul såu. L am auzit acum, pentru întîia oarå, povestind amintiri din recluziune si simtind clar nevoia de a si trece viata în revistå. Voia neapårat så reîntîlneascå în Bucuresti cîteva cunostinte pe care nu le våzuse de ani de zile, dar care acum i se påreau a fi importante pentru cå „stiau anecdote“, anecdote din vremea lui. La casa Mitropoliei, de lîngå Schit, se afla un clujean, dl Hossu, pe care l a rugat så ne însoteascå si så ne povesteascå „viata amoroaså a lui Blaga si Rosca“. „Habar nu aveti cîte anecdote stie omul åsta“, repeta întruna, în timp ce urca spre casa de lîngå Schit, pentru a l întîlni pe dl Hossu. Pe el, care fåcuse apologia båtrînetii ca fiind punctul absolut de acumulare al vietii, din care este firesc så se råsfrîngå sensurile ei cele mai adînci, pe el care se mirase cum de nu a învåtat omenirea cultå, de sapte mii de ani încoace, så moarå, pe el care må uimise prin neomenescul sau supraomenescul lui, prin tot ceea ce fåcea sau simtea altfel decît se face sau se simte îndeobste, l am descoperit tremurînd, pålåvrågind, chicotind, amenintînd si plîngînd — båtrîneste si omeneste deopotrivå. Si se mai ridica acum în el o finalå nevoie de a pune lumea în ordine. Omul acesta care si închinase viata „culturii române“, care alesese så råmînå în tarå, care nu avusese în fond o familie, care si uitase copiii (bucurîndu se cå se desprinseserå de el, pentru a l låsa så si desfåsoare nestingherit destinul), care si petrecuse vîrsta maturitåtii în domiciliu obligatoriu si în închisoare (scriind, în tot acest råstimp, fårå încetare, cu gîndul, poate, cå nu si va vedea niciodatå vreun rînd publicat), omul acesta care ar fi fåcut altminteri „ctitorii cu nemiluita“ si care, iesind din recluziune, ceruse permisiunea de a deveni antrenorul cultural al celor tineri, omul acesta care ajunsese, la peste 70 de ani, un reper cultural al tårii si care polarizase în juru i iubirile si urile cårturarilor nostri, devenind astfel, cum singur îi plåcea så spunå, „o institutie“, omul acesta voia — acum, în final, dupå ce se purtase o viatå somnambulic si „ahoretic“, îndemnîndu i si pe ceilalti så facå la fel spre a nu se invalida — så punå, dacå nu lumea în întregul ei, cel putin lumea culturii, în ordine. „Am så vå aråt eu vouå!“, ne ameninta mereu, noi întelegînd cå vorbele acestea ne traverseazå si ne depåsesc, preluîndu ne într un torent mai vast, care tindea så cuprindå lumea toatå si s o zgîltîie din inertia aceea „a netrebniciei românesti“, pe care în 1973 o înjurase la propriu, încheindu si astfel scrisorile cåtre directorii editurilor ce tårågånau så facsimileze în întregime caietele lui Eminescu: „…mama ei de ne trebnicie româneascå! Cu stimå, Constantin Noica.“ Dupå articolul din „Ramuri“ cu Cei douåzeci si doi si cultura de performantå, începuse o campanie dezlåntuitå de „recoltare a geniilor viitoare“. Colindase Clujul, Sighisoara, Timisoara si avea în vedere Craiova si Iasul, pentru a trece în revistå „tinerii de viitor“ între 25 si 28 de ani. Alcåtuise dosare pe orase, în care se afla, trecutå pe fise, situatia fiecårui tînår cårturar, prinså pe douå rubrici: „Ce stie“ — „Ce i trebuie“. Båtea apoi la usa autoritåtilor locale, cerîndu le ca tinerii acestia så fie angajati o vreme, dupå modelul sportivilor, pe posturi fictive si låsati så facå performantå culturalå. Cum va fi aråtat în aceste turnee, atins de aceeasi sfîntå nebunie care l cuprinsese si atunci cînd ceruse aprig, cu opt ani în urmå, facsimilarea caietelor lui Eminescu? Ne a povestit cå la Timisoara a plîns, fåcînd o så plîngå si pe functionara de resort de la Comitetul judetean de culturå. („Cum e cu putintå — le spuneam — cum e cu putintå så plåtiti timp de o viatå cinci mii de fotbalisti care dau sau nu randament vreme de zece ani, råmînînd ca restul vietii så l petreacå în sprituri, iar cinci sase oameni pe care i aveti în judet, înzestrati exceptional spiritualiceste, nu pot beneficia cîtiva ani de un cantonament cultural, cu gîndul cå dintre ei se va alege cel care ne va aduce cîndva Nobel ul în tarå? Cum e cu putintå? Si am izbucnit în plîns.“) În lumea aceasta, atinså de regula scepticismului, Noica a coborît de cîteva ori, în chipul cel mai nefilozofic, cu gîndul de a o modela. De cîteva ori, iesirile lui în arena Faptei i au conferit alura unui om care a acumulat supårarea în tåcere si care izbucneste din te miri ce, cu o furie si un patetism aparent disproportionate. Supårårile acestea violente, forme de manifestare ale unei iubiri care se hråneste din defectele obiectului îndrågit, se iscau adesea, cînd nu puteau viza situatia însåsi, în preajma unui simplu simptom. Asa se întîmplase si acum, cînd l am gåsit, pe lîngå toate celelalte, råvåsit de un articol al lui I. Gr. din „Luceafårul“, în care se cerea mutarea „cu cîtiva metri“ a Bisericii Eroilor din Tg. Jiu, pentru ca în felul acesta Coloana Infinitului så poatå fi våzutå nestînjenit de cåtre privitorul aflat în Poarta Sårutului. Pamfletul lui Noica, devastator (urmînd a fi dat spre publicare cu „dreptul la replicå“ tot revistei „Luceafårul“), îl numea pe I. Gr. „membru al brigåzilor rosii contemporane“, care mutileazå opere de artå celebre; îi cerea acestuia så påråseascå tara, a cårei formå de a tråi infinitul îi råmåsese stråinå, în sfîrsit, îi cerea oricum så påråseascå Uniunea Scriitorilor (altminteri urmînd s o påråseascå Noica) si se încheia cu aceste cuvinte: „Astfel cå m am sfåtuit la o Maså a Tåcerii cu båtrînii mei si am hotårît altceva: så vå cerem, omeneste si româneste, pocåintå. Så vå îndemnåm så tåceti un an sau doi, punîndu vå cenuså pe cap si, eventual, så faceti ca poetul Péguy, care întreprindea în fiecare an un pelerinaj pe jos de la Paris la Chartres. M am hotårît, as îndråzni så spun ne am hotårît så vå îndemnåm a merge pe jos de la Bucuresti la Tg. Jiu, så îngenuncheati în Biserica Eroilor si så vå rugati — nu pentru sufletul si mîntuirea dumneavoastrå în eternitate, ci pentru mîntuirea dumneavoastrå în veacul românesc si în vecii lui, care au poate mai multi sorti så dureze, cu måsura lor, decît nemåsuratul american. Så vå ierte asadar Brâncusi, så vå ierte båtrînii si copiii de la Tg. Jiu si så vå ierte arheul românesc, în numele cåruia v am scris.“ Cum rimau toate acestea cu lectia pe care i o dåduse lui Andrei în marginea articolului despre patriotism din „Secolul 20“? Cum, cu rugåmintea apåsatå, pe care mi o adresase cu cîteva luni în urmå, de a nu denunta plagiatul si impostura lui Tudor Ghideanu, sef de catedrå (?) la Facultatea de Filozofie din Iasi, în marginea lui Heidegger si a filozofiei contemporane în genere, ca fiind — gestul acesta care mie îmi pårea purificator si moral — un act nedemn în raport cu orbita culturalå pe care må aflam? De ce îsi låsase Scrisorile despre logicå pentru a se hårtui cu un I. Gr.? Dacå este adevårat cå, într o lume în care totul a devenit „actiune“ si „practicå“, scrisul si cårtile au påstrat, ele singure, un sens soteriologic autentic, atunci, fåcînd toate acestea, însemna cå Noica trådase „somnambulismul fecund“ care viza nu interventia precarå în contexte, ci în destine si comunitåti. Dar pînå la urmå, toti marii gînditori muscaserå din momeala Faptei, de la Platon pînå la Kierkegaard si Heidegger. În ce l priveste pe Noica, este neîndoielnic cå, dacå împrejurårile nu l ar fi tinut în frîu, ar fi råmas foarte departe de modelul gîndirii pure care actioneazå doar în måsura în care gîndeste. „Scoala lui de întelepciune“, la care visase încå din tinerete, era în fond o institutie în toatå regula, care nu avea decît så si elaboreze metodele pentru a pune în miscare si a dirija destine cårturåresti si, prin ele, liniile de fortå ale unei întregi societåti. Råmîne încå de våzut dacå lucrul nu i a reusit, pînå la urmå. În setea lui de „a înfiinta“, a cunoscut si influentat oameni din cele mai felurite domenii ale culturii si poate cå într o zi, cînd toti acestia vor sti unii de altii ca revendicîndu se din aceeasi surså, vor fi uimiti så descopere cît de mare fusese numårul celor care se perindaserå prin acea „scoalå“, niciunde de gåsit pe o hartå a instructiunii publice din România acestor decenii. Desi a avut la îndemînå mijloace infinit mai modeste, influenta pe care Noica a avut o asupra spiritualitåtii românesti nu poate fi comparatå decît cu aceea a lui Maiorescu. Nu a fost ministrul Culturii, nu a putut înfiinta catedre si cenacluri, si nici nu a putut trimite tineri la studii pe cheltuiala statului; a înlocuit înså toate acestea prin forta extraordinarå de formativitate a operei sale. Dupå „momentul Maiorescu“ si cel interbelic, istoria culturii noastre va înregistra neîndoielnic si un „moment Noica“, a cårui pondere si semnificatie nu pot fi måsurate deocamdatå în toatå amploarea lor. A tråit idealul culturii cu o asemenea intensitate, încît tot ce cådea în afara relatiilor culturale råmînea, pentru el, în nefiintå. În numele primatului culturii, a sacrificat adesea îndatoriri omenesti curente, reformulînd eticul în perspectiva comandamentelor culturale. Prin 1973 tinea la Snagov niste extraordinare „lectii de englezå pentru ospåtari“, o fantasticå demonstratie, care îl prinsese teribil, a faptului cå filozofia poate începe de oriunde. Tocmai se pregåtea så plece de acaså pentru o asemenea lectie, cînd sotia sa, simtindu se råu, l a rugat så nu o lase singurå. Punîndu si galosii, i a råspuns: „De la cultura mare si pînå la lectiile de englezå pentru ospåtari, îndatoririle mele sînt aceleasi.“ Si a plecat. Mie mi a mårturisit cå må iubea mai mult decît pe fiul såu, care tråia în „desåvîrsirea fårå såvîrsire“ (se cålugårise), pe cînd de la mine mai putea spera „o ispravå culturalå“. Iar în preajma unei operatii, dîndu i telefon de la spital, m a întrebat dacå aveam linistea interioarå ca så pot, pînå una alta, lucra. Toate aceste gesturi, care pot fi judecate desigur ca monstruoase, îsi aveau înså întemeierea într o atitudine care viza, în primul rînd, propria lui persoanå. A cunoscut, o bunå parte din viatå, mizeria, pe care nu o tråia înså nici cu voluptate, nici cu disperare, ci pur si simplu o ignora, tocmai pentru cå se ignora pe sine ca ins. („Eu nu må iubesc“, mi a mårturisit odatå. „Am descoperit într o zi cå cineva mi e antipatic: semåna cu mine. Nu mi iubesc numele; nu mi iubesc natura flegmaticå. As fi vrut så fiu Fiul risipitor si de fapt am fost Fratele. Înså neiubindu må, am scåpat de mine. Am scåpat de conditia somaticå, fårå så mai trebuiascå så o transform în spirit. Ahoreticii — si eu sînt unul dintre ei — pot intra usor în ascezå.“) La Cîmpulung a fost gåsit în camerå, îmbråcat în palton, cu sosoni si cu cåciulå, citind Augustin; apa din ligheanul care se afla în mijlocul camerei înghetase. „Dumnezeul culturii“, singurul în care credea si la judecata cåruia era încredintat cå va fi chemat, laolaltå cu toti trebnicii si netrebnicii acestei culturi, îl orbise, desigur, fåcînd din el nu un om, ci un mediu, care dobîndise dreptul — asemenea tuturor celor ce si au intrigat contemporanii, împingînd o comunitate înainte — de a fi måsurat cu o altå måsurå. Am avut mereu senzatia, în zilele acestea, cå pripa lui neobisnuitå se trågea din dorinta de a låsa totul în ordine în jurul såu. Într una dintre dimineti, dupå ce revåzuseråm în trei, de mîntuialå, cîteva pagini din Heidegger — nu se putea concentra si neråbdarea lui era în crestere — Thomas coborîse înaintea noastrå si, råmînînd singuri, mi a spus cu un ton aproape testamentar: „Dragul meu, te conjur så îti iei destinul în serios. Laså l pe Heidegger; este o Sackgasse, o fundåturå. Ca så ti poti face cu adevårat treaba, trebuie så ai într un buzunar miracolul grec, iar în celålalat pe cel german. Så zicem cå îl ai pe primul, desi un Aristotel temeinic fåcut îti lipseste încå. În schimb, este die höchste Zeit pentru a ti începe incursiunea profundå în idealismul german. Vei låsa deci totul deoparte si iatå ceea ce îti voi cere så faci. Stiu pe cineva care are faimoasa editie Kant, în unsprezece volume, a lui Bruno Cassirer. O vei cumpåra si timp de doi ani o vei citi din scoartå în scoartå.“ Am fåcut imprudenta så l întreb — era o simplå curiozitate — cît costå. Faptul acesta l a iritat teribil. „Cît costå? Ai så vezi imediat cît costå! Înså mai întîi am så ti spun cui i a apartinut editia: lui Mircea Vulcånescu. Ai så te duci si ai så o cumperi — dar numai pentru doi ani — cu cinci mii de lei. Ai aflat acum cît costå? Cinci mii de lei ca så le poti citi si avea vreme de doi ani. Cînd Pitagora si a creat teorema, a jertfit, stii bine, o sutå de boi. Dacå nu vei da cei cinci mii de lei ca så citesti aceastå editie, Kant nu va intra în capul tåu si tu nu ti vei face niciodatå peratologia. Îti cer så faci un sacrificiu cu valoare simbolicå. Aici e vorba de un transfer între generatii, de un act aproape initiatic. Trebuia så întelegi asta si nu så må dezamågesti, punîndu mi întrebarea vulgarå «cît costå?». Si am så ti mai spun ceva. Dacå ai de gînd så mi råspunzi cå intrînd vreme de cinci sau zece ani în tåcere risti så pierzi pasul cu colegii tåi de generatie, dacå îmi vei råspunde deci cå te sperie hårniciile sterpe ale altora, am så ti spun cå må dezamågesti a doua oarå. Fiindcå dacå scrii pentru cei din jurul tåu si pentru cei din timpul tåu, scrii degeaba. Ajutå må deci, ajutå må så pun pe lume ceva. Cu cårtile mele n am obtinut decît o simplå înlåntuire, un syn logismos. Poate cå tu vei obtine conceptul. Crede må cå nu stim niciodatå cu adevårat ce putem deveni. Pentru mine, tu esti deja ceea ce poti deveni. Så nu må dezamågesti!“ Glasul a început så i tremure, apoi a izbucnit în plîns si a iesit. Am råmas de partea cealaltå a usii, nestiind ce så fac, simtindu må tare neînsemnat, neputincios si, mai ales, speriat. Constantin Noica se poate considera — si se considerå, cred — un om fericit. Un om fericit este acela care descoperå în toate etapele si actele vietii sale un acord subtil între întîmplårile acestei vieti si sensul pe care el i l a conferit. Înså un asemenea acord se poate realiza cel putin în douå chipuri. Existå naturi fericite, capabile så descopere peste tot, chiar si acolo unde ea nu e de gåsit, armonia aceea între continuturile vietii si sensurile ei. Fericirea devine în acest caz o secretie a subiectivitåtii, care este aptå så interpreteze fiecare eveniment drept o confirmare a propriului såu Proiect si så facå pînå si din prezenta negativului o strategie mai complicatå în economia reusitei finale. Noica este o asemenea naturå fericitå. El a cunoscut fericirea aproape ca pe elementul unei înzestråri biologice si a stiut så o plimbe peste viatå si lume cu gratia iresponsabilå si inconstientå pe care nu o au decît sfintii si înteleptii. A dus de fapt, o lungå vreme, începînd cu anul 1948, o viatå de mizerie: zece ani de domiciliu obligatoriu la Cîmpulung, apoi sase ani de închisoare dintr o initialå condamnare de douåzeci si cinci. În timpul domiciliului obligatoriu a tråit dînd meditatii de matematicå sau limbi stråine cu cinci lei ora. A declarat înså cå aceastå perioadå a fost beneficå în viata sa, cå închisoarea a fost „o încîntare“, o perioadå de primenire spiritualå si un prilej de meditatie. Orice lucru råu a sfîrsit pentru el prin a fi bun, asa cum råul de a nu fi fåcut profesorat universitar, de a nu fi fost onorat si solicitat l a înteles drept binele de a si putea vedea în liniste de treabå. Existå înså si o întemeiere obiectivå a fericirii, cînd acordul despre care vorbeam este real, cînd întîmplårile vietii cuiva vin de la sine în întîmpinarea sensului instituit si a scopului urmårit. Noica a cunoscut fericirea si în acest al doilea sens al ei, singurul adevårat si real, de fapt: în ultima parte a vietii, istoria a trecut de partea lui, l a ajutat si favorizat. Izbucnirea lui Noica în cultura românå s a petrecut începînd cu anul 1968, deci cu anul în preajma cåruia avuseserå loc în România douå fenomene distincte si paralele: pe de o parte, o liberalizare a gîndirii, o acceptare tacitå a faptului cå se poate gîndi si crea cultural, dincolo de dogme; pe de altå parte, punerea mai presus, din punctul de vedere al politicii oficiale, a diferentelor nationale fatå de ideologiile integratoare supranationale. Or, întreaga gîndire a lui Noica se întîlnea, prin cele douå directii ale sale — constructia de sistem, de viziune originalå si hermeneuticå personalå, apoi prin obsesia de a defini un profil spiritual national — cu aceste douå fenomene distincte. Mai mult; ea råspundea unei duble nevoi, obiectiv apårute: nevoii de a redobîndi originaritatea gîndirii, dupå ani de monotonie mentalå adusi de un materialism dialectic si istoric coborît la rang de manual si de instrument catehic; nevoii de autodefinire, de redobîndire a unei constiinte nationale. De aici succesul si influenta pe care, începînd cu anul 1968, l a avut în România opera lui Noica asupra tinerelor generatii de intelectuali. El a avut fericirea de a gåsi un debuseu masiv, în chiar întîmplårile istorice, pentru obsesiile, sensurile si scopurile vietii sale. O tensiune nerezolvatå: idiomatic si universal Dar aceastå situatie, pe care opera lui Noica o reflecta în întregime, ascundea în sine posibilitatea unei teribile contradictii: iesirea din asfixia dogmatismului presupunea regåsirea marilor surse ale culturii, deschiderea cåtre valorile ei universale si occidentale. Definirea unui profil spiritual national presupunea, în schimb, regåsirea traditiei, a autohtonului si, la limitå, pericolul de exaltare a specificului national si eliminarea, ca „stråine si impure“, a influentelor culturale de tip vestic. Noica a încercat så evite aceastå tensiune, afirmînd cå important este så lucrezi în si pentru cultura românå cu mijloacele si valorile culturii universale. Nu este înså mai putin adevårat cå cele douå laturi au råmas în opera sa într o stranie exterioritate, lucrårile care o alcåtuiesc rînduindu se în douå orizonturi distincte si autonome: pe de o parte lucråri de istoria filozofiei europene, de metafizicå, hermeneuticå si logicå, ce vådesc un adevårat cult pentru filozofia elinå si filozofia clasicå germanå (comentarii la dialogurile platoniciene, Concepte deschise la Descartes, Leibniz si Kant, comentarii la Fenomenologia spiritului a lui Hegel, Despårtirea de Goethe, Sase maladii ale spiritului contemporan, Tratat despre fiintå, Fals tratat de logicå); pe de altå parte, lucråri ancorate în exclusivitate în fenomenul autohton si avînd toate în titlu cuvîntul „românesc“: Rostirea filozoficå româneascå, Creatie si frumos în rostirea româneascå, Sentimentul românesc al fiintei, Spiritul românesc în cumpåtul vremii, Eminescu sau omul deplin al culturii românesti. Ridicolul de primå instantå la care se expune o asemenea abordare este limpede. Poate oare filozofia — care de la greci si pînå aståzi a råmas un exercitiu în marginea universalului si care, în momentele ei foarte mari, se fereste pînå si de antropologie, preferînd så vorbeascå nu în numele unei ratiuni umane, ci al uneia în general (das Bewußtsein überhaupt, spune Kant), valabilå deopotrivå pentru oameni, îngeri si zei — så coboare pînå într atît în regional, încît så vorbeascå de la nivelul si în numele spiritului unei natii? Ne putem întreba, în chip analogic, dacå se poate vorbi de un sentiment englez, francez sau italian al fiintei si, la fel, de o rostire filozoficå englezå, francezå sau italianå. Si dacå nu, înseamnå cå acest lucru este cu putintå în cazul culturii române datoritå unui anume patriarhalism, pe care ea l a påstrat si care, dintr o datå, în loc så treacå drept handicap, poate fi invocat, exaltat si transformat în argument de superioritate? Calea cåtre un nationalism usor ridicol era astfel deschiså si nu e de mirare cå Cioran, cu urechea lui avizatå si obositå de toate nationalismele veacului, se gråbeste så l felicite pe Noica, la scurtå vreme dupå aparitia Sentimentului românesc al fiintei, pentru al såu „Sentiment paraguaian al fiintei“. Angajîndu se pe aceastå cale, Noica pornea de la ideea unei excelente a substantei spirituale românesti, detectabilå în primul rînd în limbå, a unui soi de zåcåmînt spiritual natural, care ar favoriza în chip aparte creatia la nivelul meditatiei filozofice, asa cum au favorizat o de pildå limba elinå si cea germanå. Noica spune „românesc“ asa cum ar spune „elin“ sau „german“ si compune cu acest adjectiv, avînd în minte justificarea unui „sentiment elin al fiintei“ sau a unei „rostiri filozofice germane“. Si de vreme ce s au fåcut filozofii întregi în jurul cîte unui cuvînt — ca eidos, la greci, sau ca Dasein, ba chiar ca umilul Gestell la Heidegger — de ce nu s ar putea face si în jurul unui cuvînt românesc, la fel de apt ca acestea så sustinå un întreg sistem de filozofie? Prepozitia româneascå întru, pe care nu o traduce satisfåcåtor nici zu ul german, nici }n englezå into, devine la Noica un operator ontologic fundamental, cu ajutorul cåruia el construieste în mod spectaculos un întreg tratat de ontologie, gåsind, prin aceastå prepozitie doar, termenul de legåturå între devenire si fiintå. Culturalismul ca acces la o istorie mai adevåratå Înså pentru generatia care fåcea primii pasi pe scena publicå a culturii cåtre anii 1968–1970, Noica a însemnat si înseamnå altceva. Cînd, dupå douåzeci de ani de tåcere, Noica a reapårut în cultura românå, el a venit în întîmpinarea unor nevoi de puritate moralå si de universalism al culturii. Cultura trebuia fåcutå în numele unui ideal tautologic, era o practicå spiritualå såvîrsitå cu gîndul la un „Dumnezeu al culturii“ si care îsi trågea forta tocmai dintr o constiintå exacerbatå a logicii ei imanente, din påstrarea marelui alfabet cultural al spiritului european si universal. În numele acestui ideal, Noica ne a trimis cåtre marile texte si instrumente ale culturii, care erau surse în chip absolut, surse pentru un spirit care nu se închide în frustråri si orgolii regionale. El a reprezentat, pentru generatia noastrå, o garantie a spiritului în varianta lui culturalå, o purificatio spiritualis care trebuia mentinutå si propagatå tocmai prin accesul la sursele verificate ale acestei purificåri. Poate cå niciodatå în România cultura nu a dobîndit o asemenea valoare soteriologicå. A ti însusi greaca, latina si germana, a traduce si edita — într o lume rånitå de moarte de douåzeci de ani de dogmatism — Platon si Plotin, Kant, Kierkegaard, Nietzsche, Freud sau Heidegger, a scrie cårti erudite si rafinate — toate acestea erau momente ale unui ritual de eliberare în spirit, într o lume în care totul era cîntårit si validat dupå criteriile „actiunii“ si „practicii“. Aceastå eliberare lateralå, discretå si nespectaculoaså, vinovatå, poate, în egoismul ei intelectual, a fost si este încå forma de supravietuire a tot ce e mai bun în spiritualitatea românå de aståzi. Dar nu însemna oare aceastå „eliberare“ o fugå de istorie? Nu spusese chiar Noica undeva cå românul are vocatie în a zåbovi pe malul istoriei pentru a vedea cum se îneacå altii? Dacå prin istorie se întelege suita evenimentelor care se petrec cu noi, dar si fårå noi si dincolo de noi, atunci, pentru Noica, cultura echivala, desigur, cu o retragere din istorie. Dacå înså cultura si spiritul reprezintå însusi mediul natural de existentå al omului, asa cum este apa pentru pesti si aerul pentru påsåri, atunci a tråi în culturå înseamnå de fapt a intra, acum abia, în istoria mai adevåratå si esentialå a omului. Si la acest tip de istorie oricine poate så participe, dacå nu cumva, prin însåsi esenta sa de om, este chiar obligat så o facå. Vointa de culturå este cea care decide asupra împlinirii sau ratårii unui destin uman, si nu angajarea, niciodatå liberå (si întotdeauna vinovatå), într o faptå sau alta. Iar pentru neîmplinirea acestui destin, nimeni nu cunoaste scuze; de vreme ce „s au citit cårti si la lumina felinarului“ înseamnå cå nici un argument sociologic nu poate fi invocat pentru a i scuza pe cei ce nu au intrat în culturå sau care s au ratat, råmînînd în ea. Cultura ridicatå la rangul unei entitåti metafizice si transformatå în unitate de måsurå a „istoriei adevårate“ este ceea ce s ar putea numi culturalismul lui Noica. În mod consecvent, aceastå „viziune culturalistå“ este extinså si asupra marilor comunitåti istorice. Cu adevårat, destinul popoarelor trece, dupå Noica, prin culturå, iar popoarele care nu au creat culturå mare — precum hititii sau etruscii — au dispårut din istorie. Capitalul de culturå si productia culturalå sînt certitudinile de supravietuire ale unui popor, si nu gradul lui de participare la evenimentele lumii; dovadå turcii care, dupå ce au zguduit istoria Europei vreme de secole, au terminat prin a agoniza, aståzi, în propriul lor vid cultural. Istoria unui popor este, deci, istoria culturii sale. Noica a fåcut din aceastå propozitie o propozitie existentialå; si a asumat o, adicå, pînå într atît, încît a mårturisit pentru ea prin ordinea interioarå si exterioarå a vietii sale. A ales så slujeascå cultura românå cu o patimå care dovedea cå se aflå în joc nu cultura pur si simplu, în sensul acela putin superficial în care o invocåm în mod obisnuit, ci însåsi fiinta unei comunitåti cåreia numai cultura îi dådea adîncime si gradul de certitudine al unei esente. Altminteri nu am putea întelege tenta de misionarism care ståruie asupra principalelor momente ale vietii sale si asupra operei însesi. O anumitå febrilitate a ctitoririi (proiecte de institute, editii si „scoli de întelepciune“), precum si strådania, oarecum disperatå, de a crea „o culturå adevåratå“ — în locul uneia amenintate cînd de låutårism si facilitate, cînd de eruditie si sterilitate, vin la el din teama cå la „Judecata de Apoi a istoriei universale“ nu vom avea documentele necesare pentru a ne justifica dreptul la existentå si cå vom råmîne „un simplu sat pierdut în istorie“. Dimensiunea paideicå. În cåutarea geniilor viitoare Se putea înså realiza o asemenea „culturå adevåratå“ doar prin edificarea propriei opere? Existå creatori care se multumesc så si înfåptuiascå opera în supremul si egoistul lor orgoliu creator. Dar atunci cînd „a crea“ implicå destinul unei comunitåti, devenind astfel ipostaza esentialå a fiintei istorice, trebuie så aparå creatori care så i învete si pe altii så creeze. „A învåta“ înseamnå în acest caz a trezi în oameni fiinta lor culturalå uitatå. Acest lucru îl implicå dimensiunea paideicå a personalitåtii lui Noica. Si ea trimite, în mod coerent si fatal, la „ontologia“ lui culturalistå: la ideea cå existå un „paradis al culturii“, o tablå de fapt neschimbatå a valorilor, o „culturå clasicå“, în care esenta omului se regåseste si se desfåsoarå. Dar cum se poate realiza sarcina aceasta socraticå de a trezi în oameni amintirea lucrurilor pe care nu le au stiut niciodatå? Noica nu a avut acces la institutiile traditionale ale învåtåmîntului public si dacå ar fi fost vreodatå chemat så predea, pesemne cå ar fi refuzat så o facå: pentru cå a visat, toatå viata, nu un învåtåmînt organizat, unde se predau continuturi de gîndire, ci o „scoalå de întelepciune“, unde se gîndeste doar. „Întoarcerea la culturå“ era întoarcerea la o culturå adamicå, ce ar premerge cåderii în påcatul unei culturi oficializate si institutionalizate. Înså pentru a realiza acest lucru, trebuie så stii så ti cauti si så îti alegi elevii, asa cum si i cåuta si alegea Socrate printre tinerii cu spirit frumos ai cetåtii. Socratismul trebuia deci reinventat si fåcut så tråiascå încå o datå, poate mai pur, mai stingher si mai vinovat, într o altå cetate a lumii. Noica i a detectat deci pe tineri în agora, din zvon public, si a instituit cu ei o relatie în care esential era contactul diferentiat cu spiritul fiecårui elev. Se refåcea astfel un pattern paideic de tip mai mult oriental si patriarhal, ca într o lume a Upanisadelor, dominatå de atmosfera molcomå a acelui „stai lîngå mine si ascultå“. Paideia devenea astfel o relatie ludicå, un joc superior între un antrenor si cel antrenat, o initiere în ezoterismul culturii, avînd drept punct final creatia culturalå ca formå stranie a sacralitåtii moderne. Cåci oare cultura, aceastå variantå modernå a spiritului obiectiv, nu aducea cu sine „uitarea cea bunå“ a eului îngust si accesul pasnic la un sine lårgit? Începutå modest, aproape cu discretie prevåzåtoare, aventura paideicå a lui Noica a sfîrsit în sublimul donchijotesc al celui care are nevoie så transforme întreaga lume în scenå a faptei sale. Dacå România are douåzeci si douå de milioane de locuitori, oare nu existå printre ei douåzeci si doi — deci unul la un milion — cu o înzestrare exceptionalå? Noica a început, de unul singur, o campanie dezlåntuitå de „recoltare a geniilor viitoare“. A colindat mai toate orasele mari ale tårii, pentru a trece în revistå „tinerii de viitor“ între 25 si 28 de ani. Alcåtuise dosare pe orase, în care se afla, trecutå pe fise, situatia fiecårui tînår cårturar, prinså pe douå rubrici: „Ce stie“ — „Ce i trebuie“. Båtea apoi la usa autoritåtilor locale, cerîndu le ca tinerii acestia så fie angajati o vreme, dupå modelul sportivilor, pe posturi fictive si låsati så facå performantå culturalå… Unei lumi care nu cunoaste råsfåtul bunåstårii, sau care nu l poate cunoaste decît cu pretul renuntårii la propria i fiintå moralå, îi råmîne sansa de a tråi mai autentic, adicå mai aproape de esenta umanå, într un confort al spiritului. Si tocmai acest lucru i a apårut lui Noica a fi „binecuvîntarea României“. Orice coborîre în infern poate fi suportatå, dacå paradisul culturii e cu putintå. Si în mod paradoxal, paradisul culturii putea fi gåsit mai lesne aici. „Aici“ nu înseamnå nici o clipå credinta naivå în superioritatea esticului sau a românescului fatå de cultura bimilenarå a vestului european, ci doar o stare de foame culturalå, pe care Germania, de pildå, a cunoscut o imediat dupå råzboi, dar pe care a pierdut o de îndatå ce s a transformat în „Germanie a untului“. „Aici“ înseamnå, de pildå, tara în care în 1981 apårea Devenirea întru fiintå a lui Noica, în timp ce la Paris se citeau cu înfrigurare prezicerile lui Nostradamus despre sfîrsitul lumii la capåtul celui de al doilea mileniu. Se petrece deci ceva în România, si se petrece mai ales în catacombele spiritului, acolo unde s au nåscut si Upanisadele, care nu au avut nevoie, pentru a råzbate, de televiziunea francezå si de locurile unde se fac si se desfac aståzi miturile de o zi ale omenirii. Si poate cå dacå ar exista competitii culturale neîngrådite de granitele dintre limbi, asa cum existå campionate internationale de gimnasticå, România ar apårea cu o echipå care ar låsa o urmå mai adîncå si mai esentialå decît poate låsa, în memoria scurtå a lumii, o gimnastå sau un tenisman. POST SCRIPTUM Recitesc aceste pagini; ele par så descrie un posibil model paideic în lumea culturii umaniste. Ca un asemenea model så poatå lua nastere este nevoie, desigur, de un spirit rector si de altul care a simtit nevoia si a vrut [2] så fie modelat, vegheat si sporit pînå într atît, încît så se poatå apoi desprinde, îndepårta, ba chiar întoarce împotriva celui care l a însotit si îndrumat o vreme. E lucru stiut cå, fårå o asemenea trådare fecundå, nici un model paideic nu este cu adevårat saturat si cå în orice discipolat prelungit el nu face decît så si tråiascå esecul si pieirea. Problema este, cu orice model paideic, de a risca — încercînd så ajungi Platon — så nu devii nimic, cînd puteai fi oricînd un „mic socratic“. Dar cînd e vorba de gîndire, e cu putintå så nu vrei så risti acest lucru? Morala acestor pagini — si ea apartine spiritului rector — este cå gîndirea reprezintå un act originar al fiintei umane, care nu poate fi tråit prin delegatie, trebuind de aceea så fie dobîndit prin „crimå“. În lumea spiritului, „crima“ — doritå de ambele pårti si prevåzutå ca act obligatoriu în orice scenariu paideic — devine cea mai înaltå formå a afirmatiei, conferind victimei un moment de supremå beatitudine si acordîndu i, prin aceastå nouå întrupare, prilejul unei alte vieti. Neputinta înfåptuirii acestei „crime“ sau sovåiala o vor face, dimpotrivå, så sufere, si ea îsi va da sufletul cu un oftat de usurare cînd lovitura care pårea så întîrzie se va face în cele din urmå simtitå. Ea o va transforma în ceea ce îsi dorise din capul locului så fie: o victimå fericitå. |
index
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate