"Ore stelare" și "depresii" erau pentru mine simbolurile unui drum prin lumină, respectiv prin întuneric. Privite ca o dezvoltare sub aspectul timpului, ambele se succedau ritmic. Privite sub aspectul spațiului îmi apăreau ca stări simultane, una lîngă alta, ale sufletului. Acest echilibru între lumină și întuneric, este în tradiția chineză simbolul unității dintre Yin și Yang. În cel mai adînc întuneric, apare întotdeauna o lumină. Unde există lumină, există în același timp și întuneric. Am trăit ore stelare, încărcate de lumină, într-un timp al brutalei asupriri și umiliri. Drum interior, drum exterior, drum al luminii, drum al întunericului, timp, spațiu, se împletesc împreună și formează un întreg viu și creator, ale cărui părți se află într-o continuă mișcare și interacțiune. Toate drumurile duc la o maturizare sufletească, și la o apropiere mai bună de miezul ființei. Drum înseamnă o permanentă cale de trecere. Un întreg este mai mult decît suma părților sale. Întregul cel nou, izvorît din sinteza celor patru drumuri este scopul fiecărei treceri. El este perceput ca o lumină, ca o libertate, ca o binecuvîntare. O trecere duce mereu, după cum deja numele arată, printr-o strîmtoare. Această strîmtoare pote fi înțeleasă ca o depresie, asuprire, frică și suferință. Astfel sînt asuprirea și libertatea, întunericul și lumina, depresia și orele de reverie cosmică, supărarea și bucuria, chinul și binecuvîntarea îngemănate și nedespărțite. Drumul către întregirea sufletului, poate fi asemănat cu un labirint compus din coajă și miez. Fără coajă nu este miez, fără miez nu este coajă. Miezul nu îl poți afla decît dacă străbați coaja. Drumul duce prin ocolișuri la centru, la esența lucrurilor, iar din centru din nou spre libertate. Mijlocul, din punct de vedere filozofic, capătă formă, consistență și claritate prin dubla parcurgere a perifericelor. Prin experiența labirintului se pătrunde într-un spațiu sacru, sufletesc, și astfel se petrece o transformare. Revenind în spațiul profan, de zi cu zi, întîlnești din nou cotidianul, dar într-un alt mod, putîndu-l astfel reprezenta mai bine decît pînă atunci.
Dacă privesc înapoi spre detenția mea, suferința și binecuvîntarea au fost prezente mereu, simultan. După această trecere, am cunoscut un timp binecuvîntat al dezvoltării. Majoritatea deținuților au avut experiențe similare. Konrad Möckel vedea în acest sens, mai mult aspectul de victimă. El compara deținuții cu "grămada pierdută", care era jertfită pentru ca o comunitate mai mare să poată supraviețui. El pomenea și de jertfirea martirilor, care a făcut posibilă unei comunități o nouă existență. În închisoare, timpul scurs l-am trăit tot mai puțin ca pe o încarcerare, cît mai mult ca pe o ședere într-o mănăstire, în afara timpului. M-am exersat la un drum cu pași mici, dar încotro ducea drumul meu nu știam. În izolarea închisorilor s-a întîmplat paradoxul, ca membrii marginalizați ai unei grupări, stigmatizați drept "infractori împotriva umanității", în ciuda cumplitelor presiuni fizice și psihice, să înfăptuiască un profund progres. Eu cred că omul prin toate aptitudinile lui, este cel ce își construiește singur soarta. În adîncul ființei sale, își alege un destin pe pămînt, pentru a căpăta experiență din ceea ce vine asupra sa. În confruntarea cu lumina și întunericul, cîștigă îndemînări inițiatice, care îl apropie de Cristos. În sensul alegerii destinului, nici trecerea noastră prin închisorile politice românești, nu a fost o întîmplare. Ea are un înțeles adînc. Sînt convins că nu numai omul ca individ, ci și întreaga omenire, geneza în întregul ei, se află pe un drum al purificării, ce ascunde în el un mare potențial de dezvoltare. Noi, condamnații politici am avut o soartă comună. Trecerea noastră plină de suferință prin închisori, declarațiile noastre în fața tribunalelor omenești, disputa noastră cu trecutul care nu s-a încheiat nici astăzi, nu ne privește numai pe noi ci întreaga noastră familie, întregul neam și în sensul larg al cuvîntului, întreaga omenire. Noi avem partea noastră de contribuție, la marea trecere a omenirii in noile timpuri. Þesem și noi la configurarea omului nou, care va fi altceva decît ceea ce ne sugerau funcționarii comuniști.
În relatarea mea despre timpul petrecut în închisoare, mă întorc mereu la temele: uși, poartă, trecere, spațiu, paznici. Aceste simboluri ale metamorfozei, ale schimbării, ale devenirii i-au fascinat întotdeauna pe oameni. În temniță ele sînt săpate în piatră, și primesc pecetea veșniciei, a inevitabilului, a absolutului. Poarta închisorii și ușile celulelor, nu mai sînt porți și uși obișnuite, care se închid și se deschid la nevoie. Ele sînt sensul trecerii care se închide, sau se deschide cînd a sosit timpul pentru aceasta. Celula nu mai este o celulă obișnuită. Ea devine un spațiu al experienței, un recipient ermetic, izolat de lumea de afară. Transformări și limpeziri devin posibile în acest spațiu. La Gherla exista în interiorul închisorii o poartă mare, în care se contopiseră laolaltă poarta închisorii și poarta mănăstirii.