Seara, când umblăm pe cărări întunecate
Ne răsar în fața palidele noastre făpturi.

Când însetăm
Sorbim apele albe ale iazului,
Mierea tristei noastre copilării.

Răposați, ne odihnim în umbra socului,
Privim pescărușii suri.

Nori de primăvară cresc peste orașul sumbru,
Care tăinuiește preaînălțatele vremi ale călugărilor.

Când îți prindeam mâinile subțiri
Lin deschideai în tăcere ochii rotunzi.
E mult de-atunci.

Totuși, când întunecata armonie bântuie sufletul
Apari, tu, albă, în peisajul de toamnă al prietenului.