Când așteptarea lasă loc interpretării încep să număr:

săruturile care traversează circular coaja copacilor,
degetele care bat în compunere fiecare literă a numelui tău,
ferestre care se închid la urma urmei,
interioare care deschid coroana cuvintelor deasupra ochilor mei,
norii, forma palidă a pașilor pe care îi vegetează adânc pământul…

Ne plimbam ținându-ne de mână:
-În palmă, arătătorul inventează ora exacta. Dar vezi tu, palmele nu se pot inventa de două ori!
îmi spuneai.

Pe mine mă naște cineva.
Pielea,
întinsa ca o membrană sticloasă pe șira spinarii,
eu, cocon. Știu asta, știu
îmi așezam peste umerii grei liniștea albă a clipei
odihna lua forma așteptării
(degetele noastre se împreunau,
nășteau forme îndoite la capete cu dragoste).

Mai departe ne plimbam
ochi în ochi:
-Vezi? Pleoapa ta învelește în cădere urma pașilor mei.

(apoi împătuream fluturii din palme)
cu pumnii încleștați și brațele înfășurate în jurul trupului în așteptarea momentului…
o lepădare bine meritată a hainei mele prăfuite urma să se înfăptuiască.

Așteptarea avea genunchii îndoiți
și trunchiul așezat pe-o parte în mușchiul cald al nopții:
Și poate cel care urmează să mă nască e prins acum în durerile facerii. Oare pe el cand l-a născut ultima oară cineva?

Trec fără să mai număr, fără să mă uit unde se termină timpul!