am auzit un glas chemandu-ma pe nume...
al cui era oare glasul acela stiut?
era chemarea trecutului din mine,
si auzidu-l m-a durut.

a fost suficient sa ma poarte gandul o clipa
inspre tot ce odata stiam,
pentru-a starni in mine furtuna,
nu mai sunt eu acel ce iubeam ...

nu mai sunt eu ...
si parca acel eu din trecut era mai curat,
eram eu cu visele mele,
iar acum sunt doar eu, un eu departe plecat.

iar noptile nu imi mai sunt alinare,
ci calai taind in sufletul meu lasat in nestire,
amintiri ma ranesc prin dulcea otrava
a ideii de-atunci, de demult, de iubire...

ma feresc oare de amintiri?
pentru ce m-as feri cand ele sunt numai trecut?
o, trecutul e viu cand dupa clipe de soare
te-ntorci in noaptea ce candva te-a durut ...