Poem de pe plajă


Toate cuvintele mele de acum
ți le spun tolănit într-o vară la fel
ca și altele,
cu un Dumnezeu numărînd în toropeală
oamenii lui goi
veniți la nisip
să se bucure de niște lucruri
plăcute și simple.


tu devorezi lumina
la cîteva femei și la cîțiva copii de mine
și văd un pescăruș imaginar
coborînd și învelind cu aripa
șoldul tău concret.


cu toți puradeii de pe lîngă noi
ți-aș face un castel și de la o tarabă
aș cumpăra pentru tine o lume întreagă
de plastic
să te joci rîzînd cu natura, cu vremea
și să stai cît vrei cu rățușca în apă.
cu armata asta de copii înconjurînd castelul
să fim împărați măcar într-o seară.


te rog, înțelege că distanța de la mine la tine
nu poate fi decît argumentul nostru
de apropiere
și n-am cum s-o cunosc
dacă nu ne atingem…


promit să fiu atent la ce va mai rămîne
din fiecare în parte
după ce te voi prinde-ntr-o noapte
de umeri
în spatele lumii.


și să nu fugi de teamă apoi
că nu te voi cunoaște,
îți spun șoptit numai ție:
tu nu ești abstractă, femeie abstractă
nu este în viață.
tu ai un păr de culoare anume,
sînii care pot să fie și puțin ai mei,
șoldurile după care se ascund încet
și timpul și noaptea de cînd ai hotărît
să m-asculți la mine în pat.


ai forme atît de rotunde,
încît nu îmi mai trebuie nimic
și le strîng în brațe
ca pe un glob pămîntesc,
cu acea mișcare a școlarului din generală
care a intrat întîia oară
într-un laborator de geografie.
pe toate acestea le ai și nu sînt abstracte!


tu ești femeia găsită pe o plajă
cînd număram cu Dumnezeu în toropeală
cîți oameni mai vin la judecata mării.


dar nu, poema aceasta nu se termină aici,
mai ai și o inimă caldă
care-ți va pune fruntea pe umărul meu.
și vreau să te duc pe mare,
poate vom găsi vreun vers, din acela reușit,
și ți-l voi lipi pe buze
într-un poem doar al tău, niciodată publicat,
consumat mai apoi în tăcere
cu porumb copt și puțină sare
pe o alee-ntunecată spre hotel,
un hotel decojit și compartimentat precum
amintirile noastre…


femeie găsită cînd era să adorm în lumină,
te văd că ai tot timpul o suferință nouă,
de asta niciodată tu nu te plictisești.


peste preoția străzii cu ritualuri moarte
ai ocupație ocultă
cînd treci printre mirosuri de mici
și de kebab
atît de înaltă și cultă.
picioarele-s cam lungi și mi-au trecut
de suflet,
picioarele-s cam lungi pentru rochița asta
care mi-a obligat voința la tandrețuri.


pe orice fel de vreme port aceste cuvinte
în dinți
și le răsucesc cu limba
ca pe un fir de iarbă smuls dintr-o livadă
unde n-am ajuns…