Singur printre încercări


Doi pensionari pe o bancă-ntr-un parc
cu ruine conservate simbolic
și-au luat de acasă
niște ceai ne-ndulcit
într-o sticlă de bere,
iar el, mai bătrîn,
cuprinzînd-o de umeri
s-o ferească puțin
de vremea ce veni peste ei
în țara pe care-o iubesc,
îi spune atent o dată cu mine:
nu vrei să încerci?



niște tineri teribili,
sătui de zile trăite pe străzi românești,
așteaptă la rînd în mare-agitație
să vadă un film
pentru care-au fugit de la școală
cu profesorul lor.
și vine un timp peste ei,
ba chiar un destin,
ca un parfum de femeie matură,
întrebîndu-i la bașcă o dată cu mine:
de ce nu-ncercați?



în fața unei vitrine cu blănuri,
puțin mai încolo,
o familie de grași a coborît rîzînd
dintr-o mașină scumpă
și o dată cu mine
au întrebat pe vînzătoarea cea blondă:
putem să încercăm cîte ceva?



îmi continui plimbarea departe prin frig
nemaiprivind ca altădată cerul,
ci doar luminile înalte de la geamuri,
în mîna mea se nasc poeme pentru oameni.
o umbră lîngă mine
se lungește spre ei întrebîndu-mă-ncet:
nu vrei să-i încerci?



doi lăutari cîntînd la viori peticite
trec pe la mese-ntr-un bar
și se laudă la toți
că știu orice cîntec…
apoi aleg după ochi
pe cîte unu’ mai singur
întrebîndu-l șmecherește o dată cu mine:
nu vrei să ne-ncerci?



și încă mă mai plimb
cîntînd cu poezia întruna la timp,
în noapte, pe la două,
o prostituată frumoasă
tremură de ger lîngă un perete
din cărămizi refractare
și abia mă mai poate-ntreba:
nu vrei să mă-ncerci?



într-un hotel, care se cheamă
la fel de simbolic “Valahia”,
se-ntîmplă acum
doar ce se mai poate-ntîmpla
în țara aceasta.
la televizorul nebăgat în seamă
sînt știrile-n reluare și rîd,
iar de deasupra unui pat primitor
precum un poem
mai încearcă să cadă-n răstimpuri
dintr-o crizantemă albă
cîte două petale
pe șoldul tău dintr-un pămînt fierbinte,
plus două secunde și două atingeri
din inima mea.


Tîrgoviște, 20 octombrie 2000