agonia romana v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ a învăța să dialoghezi cu sine sau cum să faci o breșă într-un zid interior
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2005-04-07 | |
Joc și viață
Pe la 16 ani, la film, ți-am mursucat o țîră sînii mîrîind ca un cățel. aproape de boticul umed mi-ai spus c-ai vrea să fii cu mine, să uiți definitiv toți cînii. nu prea pot, că am pe alta mult mai mare, mai stilată. și, zîmbind în colțul gurii: dar, în fine, arată-mi cum stai culcată!… la 20 de ani, în studenție, ne-am întîlnit într-o vacanță la rînd la înghețată, o zi de vară mi-ai vorbit de planuri, cît de frumoasă-i viața, ce perspective ai pe munca ta, cum domini tu bărbații… și pînă noaptea ai tot dat din clanță. pe străzi prost luminate am plecat apoi să revedem liceul nostru. cînd ai tăcut o dată pe sub castani ornați cu ciori și te-ai uitat atentă la buza mea de jos, în gesturi hotărît te-am prins de după gît și te-am adus la gură! profu’ nostru de română care te medita pe tine, iar cu mine era prieten, ajunsese director, ceruse bani la minister, se ridica sala de sport și era noapte la liceu. ne priveam atenți și nu vorbeam nimic, te-am tras de mîini în umbre și odată cu boarea ți-am ridicat rochița cu flori de cîmp pictată și te-am atins la suflet, atît de rezemată! plini amîndoi de var, ca niște îngeri de carne pe după sala de sport, ți-am considerat mișcările acelea, superficial aport. pe la 25 de ani, într-un oraș din Transilvania, eram foarte important și împăiat de poezie, ca un tînăr trofeu al culturii regățene. tu ai văzut, trecînd la film, afișul de lansare și ai vrut să mă surprinzi. după aplauze ce mi se cuveneau, ca mămăligile și mîngîierea la cîinii vagabonzi, veneai spre mine ca în filme, zîmbind pe mersul tău de manechin. c-o singură privire mi-am învelit atunci colegii scriitori și i-am vîndut pe ochii tăi de mîță scărpinată. cu o atingere de coapsă doar m-ai luat din mediul meu… am rîs prin baruri, te-am ținut în brațe și te-am iubit mai tandru, mai atent, mai educat. tu începeai să devii femeie, eu îmi doream să te uimesc, să mai rămîn puțin bărbat. ai spus tu vorba ceea pe care te consider: poetul meu drag, hai, rupe realitatea! (de aici încolo se va întîmpla) la 40 de ani m-ai căutat să-mi spui că ai probleme cu bărbatul tău, copiii te întreabă de ce i-ai mai născut, deștepți nu sînt c-au semănat cu el, au note mici la școală și viața nu ți-a fost așa cum plănuiai, cum povesteai atunci, demult, cu înghețata aia-n mînă, de îți mai amintești… chipul unei femei care plînge e dicționarul cuvintelor pe care nu le știi, șterge-ți lacrimile, doamnă, cu mijlociul și arătătorul mîinii drepte, iar cu inelarul să-ți atingi în treacăt ușor îmbătrînitul obraz. mai uită-te o dată atentă la mine și hai încet pe pieptul ce încă te mai ține. acolo se schimbă toate, dar nimic din toate cele… cu mîinile în var și cască muncitorească, precum în filmele cu viață comunistă, aș vrea să lucrez la tine ca la sediul unei bănci de sentimente, să-ți fac din nou un zîmbet și să ți-l pun în brațe, să-l duci mereu cu tine prin conturile lumii. înțelegîndu-te în taină (voi numai asta vreți, să vă-nțelegem bine), pregătindu-ți terapia, te-am prins de umeri pe la spate, cum prinde moartea pe țațe. la 55 de ani tu încă mă doreai, dar nu se mai putea, acum aveam pretenții la puștoaice arămii, cu carne voluptoasă, pline de buze moi pe corpul tot și șolduri de fier, ca să-mi înmoaie carnea, să-mi ruginească osul, așa cum vei fi fost și tu cîndva, de îți mai amintești… de-atunci de cînd erai cu înghețata aia-n mînă. ți-am zîmbit, atîta doar, ți-am zîmbit. pe la 82, se pare, ne-am întîlnit la o înmormîntare în blocurile alea bleo, lîngă liceul nostru. nu era rudă moarta, prietenă – nici atît, aveam o obligație. noi încă eram veseli, trecuseră toate… te-am ținut și-n brațe, pe scări, ca să nu cazi în întuneric, rîdeam de cimitire, de oameni și de vremuri, aveam, totuși, o teamă, dar n-ai mai vrut atunci moșneagul care, dezinteresat, ți-ar fi împrumutat puțin toiagul… |
index
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate