Poem plimbat de pe străzi la o casă


Te-am văzut într-un oraș de ploi,
treceai rîzînd
pe după nori
și învelită strîns în rochii,
te subțiai prin lumea largă,
mirarea
arcuindu-ți ochii.


iar ochii mei se ascuțeau
de soare
și de rîs,
apoi mi ți i-am înfipt în spate
și în coapse.
rănită poetic
și mulțumită de eroicul act,
te-ai întors
și ai așteptat poetul
să-și ajungă ideea…
cu un zîmbet cald,
îngăduitor probabil,
l-ai adunat
de pe străzile lumii.



vocea ta rătăcitoare printre alte chipuri
o auzeam aproape, la o întindere de gură:
“mă gîndisem să te sun, ce bine că te văd,
aș vrea să vii la mine să m-ajuți
să fac o scrisoare de intenție, îmi trebuie la București
la o firmă de produse din piele, se dă un concurs pe 16
pe un post de traducătoare,
aș vrea să fie o scrisoare beton,
să atragă ălora atenția, cu text persuasiv,
așa cum faci tu.
mi-ar plăcea să merg în București,
sînt alte perspective, am unde să stau și voi fi și singură.
ce poți să mai faci în orașu’ ăsta?”



după un suc la una din acele terase din centru,
cu vorbe fără rost
și tineri plini de vorbe,
te priveam în camera albastră
cum respirai cu mintea obosită,
ca o pasăre-n migrare
către sentimente…



îmi doream s-ajungi la București,
aș avea și eu unde să mai trag
atunci cînd vin cu treburi pe la capitală,
ai tot ce ar putea să te facă fericită acolo,
plus gratuități pe transport.
nu mă grăbeai să-ți fac scrisoarea,
îmi construiai atentă atmosfera,
să nu irosim inteligență prea multă,
să pot să fiu în gîndire drăguț
și marea așteptare
era un ciorchine
din care gustam temători
cîte un bob.



te voi desăvîrși în stări confecționate,
tu vei fi o femeie anume și deja am început să dansăm
cu gesturi banale de viață.
printre noi pisica ta trecea cu coada ridicată
cerîndu-ți de mîncare
și-n camera albastră căzuseră bucăți de cer.
Bucureștiul departe era, firma cu produse din piele
se pregătea să moară înciudată pentr-o noapte.



nici nu știi cît îmi doream să iei concursul
privindu-te cum îți mai mîngîiai felina
primită-n dar
la ziua ta de naștere.
și ce mișcări aveai în blana ei
cu mîna ta subțire!
mi-am amintit atunci de bătrîna Mitra
cînd torcea din caier lîna. îmi ești mai dragă azi
decît copilăria și e cel mai frumos lucru
pe care găsesc acum să ți-l spun.
“te sărut, scriitorule, să nu uiți să-mi faci scrisoarea,
ai spus că ai onoare armânească, figură ce ești!
pînă cînd o vei aduce, să te gîndești puțin
cum s-ar analiza postmodern următorul text
în plural academic: «mai treci, neică, și tu dealu’/
și vino la noi cu calu’!»”