Tablou cu frumuseți de astăzi


Nu mai e spațiu liber
care să-mi lovească piciorul
îngropat pînă la gleznă
în moarte,
nici iarbă să-mi declare cu lumină
singurătatea ei.
doar pămîntul
se mută încet
din gîndurile noastre către cer,
doar trupurile morților
sînt singure
și peste tot
sînt morți echilibrați.
în carnea lor
maronie.


și o singură axă de os străpunge toate sferele.


știu de pe front cum este carnea
însîngerată în lumină
și lumina născînd o umbră de carne.


rup atingerea și plec.


la colțuri de străzi,
acolo unde firea devine curioasă,
cîte un cîine vagabond se uită flămînd
la creierul meu.


orașul și-a lipit obrazul
de obrazul meu însingurat și stîng
și ne uităm la lună!…


am un singur sentiment precum alergătorul,
nici un cuvînt nu mai e cuvînt pentru mine,
doar sînge pe care și-l șterge la gură
tăcerea cu colții de fiară.
în acest oraș luminile adorm peste oameni
și pe pleoapa copilului ce nu mai poate fi vesel.