Poemul de pluș


Părăsite de dorință și de haine totodată,
după ce au iubit în camera lor pe întîmplătorii bărbați,
femeile au un mers atins de sensuri.
sînt toate ca o frumoasă regină trecînd încet
prin mintea căpitanilor duși în războaie
spălate cu noroi și sînge dinaintea istoriei
și melancolizați de gloria curții.


în pat se gîndește cel mai bine viața!
stai așa pe spate și vin pe deasupra în săruturi
ore din zi și altele din noapte
să înmulțească lîngă tine timpul(.)


la capul patului, spre lume,
cam pe unde e veioza,
doarme un înger,
pe care îl deranjez cîteodată
cînd mai întind mîna după o carte
sau după o femeie…


și ca un convoi de camioane poetice
trec fluturii aceia de pe pliculețe de carton
cu zilele pe aripi.
melancoliile mele, melancoliile tale
le împing în tine, intelectuala mea,
să nu le mai scoată de-acolo
nici șampoanele roz și nici copiii tăi.
doar alte realități mai vreau
să coboare în oraș,
învingătoare peste cadă.


așa ți-am vorbit cînd tu doreai să știi despre mine.
nu te-ai mulțumit doar cu vorbe, și acelea poetice.
m-ai chemat în camera ta de poveste,
unde intrase într-o dimineață pe fereastră
și cîte ceva de prin lume
și se așeza acum la întîmplare peste ce aveai prin casă:
televizorul pentru plictiseală,
un casetofon să devenim romantici, masă, scaune
care nu folosiseră la nimic pînă atunci
și parchet lăcuit…


lîngă ușă, înveșmîntat ca un prinț
cu o perdea roșie din hol,
îți apăsam sînii cu pieptul
ca pe niște cuvinte sexuale cu mîna.
și cînd cu degete te-am ocolit pe șolduri
răzgîndindu-mă întruna încotro s-o apuc,
am uitat de toate, și-n ce țară mai trăiesc!
ce importanță mai avea cînd te mîngîiam acolo,
la-ncheietura lumii, mult pe exterior,
ca pe un fluture mare, să nu mai poți zbura…
șoptești și acum lipită de gîtu-mi vînos:
“apoi ce urmează?”, de unde să știu eu,
ce,-s ghicitor, poate vreun cutremur!,
”ce vrei să faci cu mine?”.
și acum aud semanticul răspuns
atîrnat c-un zîmbet peste umărul tău:
dorința, fata mea, hai, pune-ți-o!


am fost emoționat de jucăriile tale de pluș
așteptîndu-te seara pe pereți și pe pat,
așezate de tine de mult pe evenimente și specii.
și toate te așteaptă să-ți amintești plăcut de ele
cînd vii obosită acasă…


mă chemaseși atunci cu gînduri cuminți,
să-mi vorbești despre tine, supărată puțin,
că bărbații nici nu știu, nici nu mai au răbdare
(să asculte).


vorbeai atentă,
ca nu cumva să greșești în fața mea de scriitor
cuvintele ce ne apropiau firesc, sentimental
și aveai acea siguranță (nearsă)
că te-aș înțelege deplin.
ne plimbam așteptarea în copilăria ta frumoasă
și te lăudai și tu puțin
cu cît de bine ți s-a articulat
personalitatea
la casa bunicilor tăi.


și să mă ierți că am considerat pînă la urmă amîndoi
că jucăriile acelea ți-ar sta mai bine sub spate.
în mintea mea a fost…doar o imagine poetică –
viața ta de pîn’ atunci, noi, copilăria, toate,
să-ți folosească și ție la ceva…


te priveam răsturnată în gîndurile mele
și lungită somnoros pînă la marginile realității.
ea începea de la pătura verde încolo.
pe piciorul tău stîng îmi plimbam voia
cu atingeri lungite și genunchiul tău obosit
părăsise plușul
pentru marginea mai dură a patului.
așa se caută cîteodată confortul în pat,
de la părțile moi înspre tare…


și acum te aștept pe pereți și pe pat,
ca o jucărie de pluș primită de tine
la un eveniment anume. aș vrea să te-ntîlnesc,
într-o zi sau într-o seară, la o terasă
sau la semafor la Parîngu’ și să-ți spun la ureche,
așteptîndu-ți culoarea pe care să trec,
dorința aceea pe care ți-ai pus-o…


și dacă o să te măriți și bărbatul tău n-o să mai vrea
la casa cea nouă jucăriile tale de pluș,
o să te ridic pe palme pînă la mîinile cerului
care-mi apasă aceste cuvinte…