Poezie modernă cu improvizații vechi


Nu m-acuzați de tînăr
că-mi place tinerețea,
voi care nici nu știți
să vremuiți.
și nici pe mort
de moartea dintre voi!


pe cuvîntul meu de scriitor,
nu am atîta nevoie de imaginea lor
robind piețele, gangurile, lifturile
cu parfum.
e adevărat că vara asta
femeile umplură orașul,
ieșiră la soare
încolăcind lumina și timpul pe ruine
ca șerpii la Histria.


le mușcă sînii bluzele,
mie ochii rîsul lor printre imagini
democrate și sociale.
abia atunci într-o dictatură
pogor cuvintele mele
să le îmbobocească sub frunți.


șolduri în culori aievea
din moda chui-chic
nu mai au loc în municipiul meu,
lovesc magazine și blocuri,
grădinița cu puradei
și feminități stimulate,
administrația locală
cu-ncheieturi opărite,
plus granițele țării.


istorica tendință ofensivă a nației
îmi încîntă ochiul.
iubirea mea ascultă
nenăscutele dace pe nenăscutele românce
cum le mușcă.


și din nou eu azi la ștrand
mă dezbrac de poezie,
atît de mult îmi place să înot
de parcă moartea mea
ar fi-nghițit puțină apă și tăcere.


răsturnată de lume pe nisip,
frumusețea unei femei se joacă atent
cu frumusețea luminii…
și de la poartă se vede
că e din aceea cu carte
și medii de merit,
înainte de a răspunde ceva
își arcuiește molatec sprînceana
și iar se întinde la soare
ca soarta Balcanilor.


dar și eu sînt băiat licențiat
cu temă în Egiptul antic și hieroglife,
îmi sînt bine cunoscute nisipul,
soarele, mormintele…


o văd acum ca o piramidă
în număr de aur,
plină-n separeuri
cu bărbați aleși.


o văd surîzînd și-mi vinde cuvinte
pe buze, pe păr.
închide ușor ochii dulci, genele lungi,
atît de bine i-a închis
și-atît de lungi gene mai are,
încît aș putea urca pe ele
să o mai sărut pe pleoapă,
sub sprînceană.


nu m-acuzați de tînăr
că-mi place tinerețea,
în materie de om
timpu’ e cea mai mare bătaie de joc.