Sătul de fluxul mohorât, cu brumă
ascult în mine cum se-adună,
splendori împodobite cu urât.

În labirintul spaimelor din mine,
ferec o amintire, ce conține
un mic Sisif ajuns la inceput.

Iar sufletul, ca un lichid vorace
ia forma trupului în care zace
si mă transformă în sărut.

Cu veșnicia patimei de-o clipă,
am sa înconjur totul în risipă,
în șoaptele uitate să m-arunc.

Îmi fac privirea cupă și cu sârg,
chem lacrima în ajutor, să curg
și să mă scutur ca un prunc.

Și stau așa, pe un tărâm, retras,
al unui univers lipsit de glas
ce mă va duce mai adânc.