De ce privim uneori stelele,
Noaptea când totul e tăcere,
Noaptea când totul visează,
Și noi, laolaltă, visăm,
C-am aterizat din înalturi,
Neștiuți de gânduri meschine,
Nesupuși întâmplărilor fade,
De ce?

De ce plângem atunci cu ele,
În singurătatea noastră de-o viață,
În singurătatea noastră de-un etern,
Și vrem să deținem puterea,
De-a ști, de-a cunoaște, de-a fi,
Uneori deasupra poienilor,
Alteori înăuntrul dorului,
De ce?

De ce nu rodim în lumină,
Exploziv în enigmatice splendori,
Exploziv cu atomice petale,
Și nu ne ridicăm din poze,
Să ne zâmbim unii altora,
Uitând de întâmplările fade,
Și de căderea stelelor,
De ce?

De ce mor uneori și stelele,
În finale, spasmodice plasme,
În finale bătăi de lumini,
Sau de inimi contopite pe cer,
Sorbind laptele Căii Lactee,
Sorbind zadarnic apa bie,
La care n-avem acces,
De ce?