Sufletul meu de omidă
Se va uni cu vasele frunzei abandonate
Sub talpa ta sfântă.
Nu voi mai avea timp nici să fiu crisalidă,
Și mă întreb de ce nu m-ai iubit,
Dacă adori suferința?
Pașii tăi
Sunau a moarte;
Dar cum altfel era să mă spânzure iarba,
Decât în buiestrul tău fatal?
Dacă aș fi fost
Și eu Om,
Aș fi visat la un pat cu baldachin
În care să înfig cele mai lungi cuțite de pe
pământ,
Și te-aș fi chemat dimineață de dimineață,
Să îmi admiri insectarul adunat cu sârg,
Pe patul dureros...
Ai fi înroșit albul cearșafelor,
Și nopți la rând m-aș fi
Îmbăiat în petele vieții tale;
Moaștele ți le-aș fi îmbălsămat
Cu aripi de fluturi,
În racla mea de canibal îndrăgostit.
Dar... eu sunt doar o larvă,
Fără sânge,
Fără cuțite,
Fără pat,
Și fără iubire...