cândva
încercam să reinventez mersul pe sârmă
printre umbre și lacrimi cristalizate pașnic în tăceri
dar mă împiedicam mereu de virgule obosite
în cădere treceam peste albul secundelor netrăite intens
și călcam pe coadă nervii dimineților
contagios palide

azi revizuiesc succesiunea anotimpurilor cărnii
și încă nedumerită nu înțeleg
de ce pământul mi-e așa departe de ploaia cuvintelor
interstițial răstălmăcite prin venele plopilor tineri
de pe marginea sufletului

din tălpi îmi urcă retroactiv în lumină linia vieții
cerul gurii îmi mustește de tandrețea mângâierilor
nedăruite
iar eu mai aștept încă
mai caut
printre frunzele toamnelor mele
răscolesc cu înfrigurare după aripi ușoare de înger
să-mi resuscitez zborul cicatrizat
în palme