eu sunt amantul vagabond mereu
ce calc pe buzele-ți încireșate
și mă încurc -nemernic derbedeu!-
în aurul întunecat din părul tău
și-n ochii tăi ca două nestemate.

eu sunt -să nu mă bei cu cana!-
fântâna ta cu apă vie
iar unda mea îți răcorește geana
și-ți înfioară sânii pe sub ie.
*
ce-am să te fur o dată, Cosânzeană,
și-am să te duc în satul meu
ca să-nțelegi și tu ce-nseamnă
tărâm uitat de timp și Dumnezeu.

acolo-s oamnenii mai blânzi, mai buni
iar ploaia parcă-i de mătase
și sunt castele de furnici pe sub goruni
și toate-s, Cosânzeano, mai frumoase.

în satul meu și iarna și furtuna
sunt dulci ca pruncul alăptat la sâni.
moșnegii povestesc la foc într-una
și Voinicel se-ncaieră cu zmei hapsâni.

acolo sunt copacii în pădure
mai deși ca boabele pe un ciorchine
la fiecare pas e câte-un rug de mure
iar moartea ne-a uitat și nu mai vine.

când te-oi fura- mai fată- am să te ascund
în cea mai despletită poeniță
unde un râu dansează gol în prund
iar cerbii au pe coarne coronițe.
*
și pot să fac acestea toate
căci sunt amantul vagabond mereu
ce calc pe buzele-ți încireșate
și mă încurc -așa sunt eu!-
în aurul întunecat din părul tău.

și de ți se-nfioară sânii pe sub ie.
cănd apa crudă-ți răcorește geana
sunt eu! -fântâna ta cu apă vie-
și nu cumva să nu mă bei cu cana!