Cu toții obișnuim
Ca la naștere să ne facem liberi,
Să rupem orice lanț, să spargem orice ușă
Și să ieșim, așa, cu capul înaite, la lumină.
Curios mod de a ne face liberi.
Și zbătându-ne a cunoaște lumina
Ne statornicim încetul cu încetul
În sfera aceasta maruntă.

Însă, de la o vreme am început a prinde aripi,
Iar rădăcinile ne cresc acum în sus,
Arse de propriul lor ideal.
Frunzele cercetând mișcarea vântului
S-au procopsit a zbura
Iar zborul lor a adus toamna.
Ce nu înțeleg, e că frunzelor
an de an le vin astfel de idei,
iar noi rămânem goi,
atât de goi, încât Dumnezeu a cenzurat lumea
și ne-a lăsat în beznă.
Acum,
căzuți în genunchi și imitând acte sinucigașe
încercăm cu disperare a ne reprofila
pe moarte.