abandon
culorii din ea pe ea și în afară
strig în somn
dacă ar ști câți o iubesc și-ar ascute tocurile
în orașul în care întreabă-mă dacă înțeleg
vreun eveniment cu mașini ciobite fără tapet cu flori la exterior
eu locuiesc la mii de ani lumină înconjurată de coșmaruri
uite
sora mea stătea în vis în mocirlă și eu i-am pus o sticlă sub cap
i-am zis să nu-ți fie frig
am lăsat toate bagajele la ușă
dar pe mine mă durea fiecare mișcare a corpului
ca și cum sunetele ar provoca numai fulgere și incendii.

un ceva e mereu mai puternic decât noi
un ceva neînțeles înțepându-ne în inimă și în coaste
ca o fotografie a copilăriei înfiptă în piele
dar ăsta e un alt izvor peste care construim podul
frământărilor noastre pline de deșeuri
mizerie ticăloasă în orașul sublim unde pe strada primăverii
în colțul librăriei eu desfac frunze de starea lor morbidă
bestiilor le zic de secole ne omorâți poeții
aș vrea să se simtă iubiți de câteva ori
fără mantouri fără șuvițe căzute în lanțuri.

într-o zi am intrat în sufrageria poeților
acolo era mama avea altă față citea
mi-era teamă să o întrerup
luase formol și inima îi tremura
m-am întors atunci pe vârfuri
și am plâns până dimineața.

cred că moartea nu e departe de viață
adică e tot o glumă proastă și inutilă.
alege tu în care vrei să trăiești.

mi se înfige în carnea reumatică
străbătută de refrenul pictat înăuntrul pereților de sânge
divina tragedie -
e a noastră sau era cândva oricum lăsând la o parte singurătatea
fii cuminte și privește-mă în palme spune-mi ce vezi
dezleagă-mi amintirile în chip spiralat
ca Dumnezeul meu căruia îi semăn dar nu am
atâta popularitate